GERMANIA PE SCENA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ

O analiză serioasă asupra intervenţiilor Germaniei naziste în politica interna a României, în perioada 1933 – 1938, nu-şi poate refuza un hohot de râs.

Naziştii, prin Alfred Rosenberg, i-ai contactat pe rând pe Ştefan Tătărescu, fratele prim-ministrului, care era preşedintele Partidului aâional Socialist Român, omolog aşadar al N. S. D. A. P- ului, apoi pe Octavian Goga, preşedintele partidului Naţional Agrar şi pe profesorul A. C . Cuza, preşedintele L. A. N. C.

Partidul lui Ştefan Tătărăscu avea cinci membri (Ionel Matac, colonelul Lupaşcu, Petrescu, fost magistrat, un gazetar Bogdan şi şeful partidului). Aşadar, partidul nazist din România şi primul partid finanţat şi sprijinit de Hitler în ţara noastră, încăpea într-un taxi.

Partidul agrarian a lui Goga se compunea practic din Goga însuşi. Acesta a avut abilitatea să se deplaseze în locurile unde se desfăşurau greve sau mitinguri ocazionale, fiiind imediat recunoscut şi primit cu căldură, să se fotografieze în fruntea unor mulţimi, fotografii pe care le trimitea presei naţionaliste din Germania şi Italia cu explicaţia, că acea mulţime ste partidul lui.

A. C. Cuza a ezitat mult timp să se asocieze infiltrărilor germane în România, văzând cât sunt de neserioase şi a refuzat să se asocieze cu Goga, deoarece acesta nu era anti-khazar ci filo-khazar.

În plus, secretarul general al L. A. N. C., fiul său, se opunea unei forţe progermane, fără un anumit preţ. Priind de la germani 400 000 de lei ca să-şi construiască o casă, Gheorghe Cuza renunţă subit la la toate rezervele sale şi astfel, la 14 iulie 1935, apre pe scena politică românească Partidul Naţional Creştin, exponent al intereselor economice şi politice germane.

Folosind numele său cu ecou istoric, A. C. Cuza, a organizat la Cernăuţi, o mare adunare, unde au participat aproximativ 100 000 de ţărani, aduşi acolo cu credinţa că fiul său, bepotul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, nu se ştia prea bine, a venit să le dea pământ. În cea ce priveşte Mişcarea Legionară, aşa cum am mai arătat, Germania nu îi acorda nici un credit.

Pentru a nu lăsa nici un dubiu asupra acestei realităţi, vom reproduce fragmentele semnificative ale corespondenţei secrete, dintre Legaţia Germaniei la Bucureşti şi capitala Reichului.

La 17 mai 1938, când începea procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, ministru geman la Bucureşti, Fabricius, transmitea ministerului său de externe:

„(Armand Călinescu, n. a)vrea însă ca noi să ştim că guvernul român, apreciind faptul că noi ne-am silit să păstrăm o atitudine de extremă rezervă faţă de Garda de Fier ( . . . Zurüchhaltung eisener garde gegenüber befleissingten) doreşte să evite to ce ar putea implica întrucâtva Germania în acest proces; în această privinţă se veghează în special asupra presei.

În toate cercurile, această chestiune este la ordinea zilei şi se încearcă să se sondeze atiotudinea noastră.

Eu păstrez în continuare o rezervă deosebită (Ich bewahre wieter ausseodenliche zürückhaltung), deşi Garda de Fier încearcă să îl câşige pe ambasadorul italian şi pe mine pentru o intervenţie”.

La această telegramă, ajunsă în biroul său, pe 20 mai, îi răspunde pe 7 iunie 1938, secretarul de stat în ministerul de externe german, von Weiszäcker:

Secret. 207 Berlin, 7 iunie 1938

Curierul de azi

Ref. L. R. Bussepol. IV 3465

Dragă D-le Fabricius

La scrisoarea d-vst. din 20 mai a.c, doresc a vă răspunde, că noi, nu numai că aprobăm rezerva dumneavoastră faţă de Garda de Fier şi faţă de procesul acum încheiat contra lui Codreanu, dar o şi considerăm, în sensul politicii noastre externe, ca o obligativitate. (Nu ne-am gândit niciodată să întreţinem oarece relaţii cu Garda de Fier – şi nu o facem nici acum – ca pe această cale să influenţăm asupra desfăşurării evenimentelor din România).

După cum aţi obsrvat, nici presa noastră, nu a mai manifestat nicidecum vre-o simpatie deosebită pentru Codreanu şi a sa Gardă de Fier.

Asemănarea idologiilor nu ne poate permite să să ieşim din această rezervă şi să ne amestecăm în treburile interne ale României.

Un amestec evident ar fi dacă am vrea să atragem atenţia regelui, că din acţiunea sa împotriva Gătzii de Fier ar rezulta şi pentru el primejdii. De aceea n-aş vrea să mai folosesc de prinţul de Hohenzollern, în sensul propus de dumneavoastră.

De altfel – ca şi după raportul dvs. – avem impresia ca în România, nu numai Garda de Fier, formează un dig împotriva bolşevismului şi respinge o legătură cu Rusia Bolşevică (sovietică) se pare că şi alte cercuri, ar avea o atitudine asemănătoare în această privinţă.

Cu salutări prieteneşti şi Heil Hitler

Al dumneavoastră St.S

Teza sprijinului financiar şi logistic al Germaniei naziste pentru Mişcarea Legionară este zdruncinată din temelii de aceste dovezi.

Nu numai că nu eram finanţaţi de capitalişti, dar sfătuiesc pe oricine conduce o mişcare bazată pe sănătate, să refuze orice tentativă de finanţare, dacă voieşte să nu-ţi omoare mişcarea. Pentru că o mişcare este astfel constituită încât poate să producă singură din credinţa şi jertfa membrilor ei, exact atât cât îi trebuie ca să poată trăi şi dezvolta.

Un şef care admite finanţarea mişcării sale din afara organizaţiei, este ca şi omulş care îşi învaţă organismul să trăiască din medicamente. În măsura în care administrezi unui organism medicamente, în aceeaşi măsură îl condamni să nu mai reacţioneze singur. Şi mai mult, în momentul în care i-ai ridicat medicamentele, moare. E la discreţia farmacistului. Tot astfel o mişcare e la discreţia celor care o finanţează. Aceştia ar putea la un moment dat să înceteze finanţarea şi mişcarea, neînvăţată a trăi prin sine , moare(Corneliu Zelea Codreanu „Pentru legionari”).

Chiar şi un duşman înverşunat al legionarilor, Eugen Cristescu, va evoca în procesul său din 1946, legăturile subterane dintre nazişti şi legionarii lui Codreanu, dar nu va fi în stare să producă nici o dovadă.

Întrebat de anchetator despre probe, el va face apel la legenda descoperirii de către Armand Călinescu, a unui document incriminator, cu ocazia arestării lui Codreanu, din 1938.

Dar în faţa lui Fabricius, Armand Călinescu, va recunoaşte că nu posedă nici o dovadă.

(Alex Mihai Stoienescu – „Istoria loviturilor de stat în România”)