REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ DIN RUSIA,

AL DOILEA KOMINTERN DIN ISTORIA UNIVERSALĂ.

CARACTERUL ANTICREŞTIN AL ACESTEI REVOLUŢII CRIMINALE.

I. V. Stalin lansează, încă din 1913, teza criminală, ca „singura salvare de la asimilare şi singura soluţie pentru suprevieţuirea khazarilor așkenazi este internaţionalismul proletar, preluarea organică de către khazari a comunismlui sovietic”.

Redactând în acelaşi an, 1913, „Notele cririce asupra chestiunii naţionale”, Lenin refirma „primatul luptei de clasă asupra oricărui principiu revoluţionar, apartenenţa la un popor fiind un lucru minor. Marxismul este incopatibil cu naţionalismul, marxismul reclamă internaţionalismul, fuziunea tuturor naţiunilor într-o unitate supremă” precizează el (Alex Mihai Stoienescu, „Istoria loviturilor de stat în România” pag. 150-151).

ASASINAREA FAMILIEI IMPERIALE RUSE DE CĂTRE KHAZARII BOLŞEVICI

La 5 aprilie 1991, s-a pus în vânzare la Londra, un exemplar al arhivei Sokolov, care conţine documentele cercetărilor amiralului Colceac, cu privire la asasinarea Romanovilor, care a stat la baza cărţii lui Robert Wilton „The last day of Romanovs”, apărută la Londra în 1920.

Când armata albă a amiralului Colceac, a cucerit Ekaterinburgul, l-a însărcinat pe avocatul Starienkevici să dea de urmele familiei Ţarului, care fusese semnalate ultima dată în acest oraş; şi cum acesta tergiversa, Nikolai Sokolov a fost însărcinat să preia cercetarea. Arhiva Sokolov este astfel cunoscută şi conţine dovezi şi mărturii sub jurământ, care dezvăluie şi felul în care criminalii şi-au acoperit urmele „arzând trupurile victimilor în foc, dizolvând oasele nearse în acid sulfuric şi îngropând totul într-o mina de fier abandonată în pădurea de lângă Ekaterinburg”. Ziarul „Presa Sovietică” şi Teatrul Mic din Moscova au arătat publicului cum Yankel Yurovski a împuşcat cu două gloanţe în cap pe copilul ţarului, care gemea în dureri, în braţele tatălui său asasinat de Yankel. După înfăptuirea acestui asasinat oribil, YANKEl SVERDLOV, şeful suprem al securităţii bolşevice care era mai puternic decât Lenin, asociatul lui intim, a primit un raport telegrafic despre săvârşirea crimei.

Din toate dovezile, reiese că Ţarul şi familia lui n-au fost asasinaţi de ruşi. La începutul anului 1918, scrie Wilton, conducătorii bolşevici khazari, au început să nu mai aibă încredere în soldaţii ruşi care păzeau familia Romanov, căci deşi erau abrutizaţi de alcool şi beţi tot timpul, incepuse să le fie milă de victimele lor.

De aceea rusul Avdeiev, care comanda plutonul de pază, a fost mutat de acolo, împreună cu soldaţii ruşi, şi înlocuit de către Yankel Yurovski, fiul unui ocnaş khazar din Ekaterinburg şi seful securităţii locale.

Yurovsky a adus cu sine un pluton de zece soldaţi de origine maghiaro-germană din Ungaria şi la 16 iulie a confiscat armele soldaţilor ruşi. Wilton descrie toate aceste amănunte după mărturia depusă sub jurământ de martori oculari, între care un rus numit Medvedeev, singurul rus care a rămas pe lângă Yankel Yurovsky şi care i-a povcstit soţiei lui totul, lăudându-se că el a fost singurul rus care a participat la măcelărirea Romanovilor. Leon Trotzky scrie în jurnalul lui intim, aflat în biblioteca de la Harvard, cum Sverdlov i-a spus că Ţarul şi întrega lui familie au fost împuşcaţi, căci aşa cum au hotărârât el şi cu Lenin pentru ca ruşii să nu mai aibă nici un stindard. Caracterul pur khazar al asasinării ţarului, a fost mascat doar de prezenţa unui Beloborodov, conducător al minerilor din Ural. Numele lui Beloborodov a fost ataşat raportului telegrafiat prin care li se anunţa lui Sverdlov şi Lenin, că toată familia Romanovilor fusese exterminată.

Guvernul provizoriu instaurat de ţar fusese de acum preluat de bolşevici şi Germania a început să vadă că nu-i mai poate stăpâni pe agenţii pe care i-a finanţat şi i-a trimis să distrugă Rusia, mai ales când ambasadorul german Mirhach a fost asasinat la Moscova. Probabil că Germania, văzând că nu-şi poate stăpâni agenţii, plănuia să readucă familia Romanov de la Tobolsk şi să-l înscăuneze pe ţareviciul Alexei pe tronul Rusiei; dar pe drumul dinspre Tobolsk, bolşevicii au capturat familia ţarului la Ekaterinburg şi au masacrat-o.

Natural, bolşevicii au vrut să ascundă aceasta de ochii lumii, dar capturarea Ekaterinburgului de către amiralul Colceac, la nouă zile după măcelarirea familiei ţarului a dat totul în vileag. Rămăşiţele cadavrelor au fost descoperite şi identificate după conţinutul buzunarului copilului celui mai mic, după cadavrul câinelui ţareviciului şi după alte resturi care nu au ars. Între timp, Occidentul, trâmbiţa de zor versiunea bolşevică. Ziarul „Times” scria la 22 iulie 1918 că „o conspiraţie a vrut să-l elibereze pe tiranul Romanov” şi de accea Comitetul Central din Moscova a aprobat hotărârea comitetului local din Urali, de a-l împuşca, în timp ce restul familiei lui (care fusese asasinată cu ţarul) se afla în siguranţă şi bine sănătoasa. Această versiune, în care fiecare cuvânt e o minciună, a fost versiunea oficială a „Lumii libere” din vest. Dar când bolşevicii şi-au dat seama că descoperirea făcută după cucerirea Ekaterinburgului de către amiralul Colceac arăta clar că soţia, copii, surorile, întrega familie a ţarului fuseseră măcelăriţi împreună cu el, uitând cu seninătate minciuna sfruntată oficială emisă cu un an în urmă, au instituit un proces a 28 de persoane acuzate că au ucis familia şi servitorii ţarului, 11 persoane în total.

Unul Yakhanov, chipurile a „mărturisit” că i-a asasinat pe Romanovi „ca să discrediteze guvernul sovietic”. Ca să anunce şi mai mult praf în ochii lumii, primul investigator numit de Colceac, Stanikevici, un khazar, a declarat la Asociaţia anglo- khazară din Londra că ei, khazarii, n-au participat de loc la asasinarea familiei Romanov, deşi toţi deţinătorii puterii care au ordonat şi executat asasinarea, în afară de unul singur, Beloborodov, erau khazari, şi constituiau Consiliul Regional al Conducerii Uralilor; Goloscekin, Efremov, Ciustkevici erau khazari, şi împreună cu alţi trei khazari, detineau puterea teroristă, find şefii securităţii; acelştia din urmă au organizat asasinarea Romanovilor, şi au informat Consiliul Regional de felul în care i-au ucis.

La timpul respectiv, unul din echipa de asasini, a ţinut să-şi afirme identitatea khazară, scriind pe perete, în batjocură, în camera în care avusese loc măcelul, versurilc de Heine, despre asasinarea lui Balsazar, numit „Be1asatar” printr-un joc de cuvinte. Scopul era demolarea naţiunii ruse „ca să nu lase nici un stindard” cum a decis Lenin. Au fost exeterminaţi apoi toţi cei înrudiţi cu familia ţarului. Fratele ţarului, marele duce Mihail, fusese răpit de la hotelul din Perm şi ucis, nu se ştie pe unde; sora împărătesei şi alte cinci rude arestate la Perm, au fost măcelărite la 24 de ore după asasinarea familiei ţarului.

Au fost încărcaţi în trăsuri, duşi în pădure şi ucişi cu lovituri de bâtă. Apoi trupurile lor au fost aruncate într-un puţ de mină. Ordinul a venit de la Sverdlov din Moscova şi a fost executat de khazarii Soloviev si Goloscekyn şi de rusul Beloborodov. Apoi servitorii şi apropiaţii familiei ţarului, care fuseseră ţinuţi la inchisoarea din Ekaterinburg, au fost asasinaţi: valetul ţarului, Volkov, a reuşit să fugă în pădure şi a povestit lui Sokolov totul. La 29 ianuarie 1919, după 6 luni, au fost ucise alte patru rude ale familiei ţarului, ce fuseseră prizonieri la Petrograd. Toate acestea cu un singur scop: genocidul, adică distrugerea naţiunii.

La l septembrie 1918, la mai puţin de 2 luni dupa masacrul de la Ekaterinburg, a fost proclamată teroarea bolşevică, sub pretextul că un khazar aşkenazi numit Uritky, securist de frunte la Petersburg, a fost asasinat (deşi fusese asasinat tot de catre un khazar, după cum s-a dovedit ulterior) şi sub pretextul că se făcuse un atentat la viaţa Iui Lenin „amantul” lui acestuia, Zinoviev (pe numele de khazar- Apfelbaumo) a declarat că 90 de milioane de ruşi „vor fi cu noi”, restul vor fi exterminaţi. Dar ruşii începuseră să se trezească, o mare de oamenii a venit la înmormântarea rudelor ţarului, ale căror rămaşiţe au fost descoperite în mina de la Perm, de către trupele amiralului Colceac.

Robert Wilton scria: „Întreaga istorie a bolşevismului în Rusia poartă pecetea unei invazii străine. Asasinarea ţarului, plănuită de khazarul aşkenazi Sverdlov şi realizată de alţi khazari aşkenazi: Goloscckin, Siromolotov, Safarov, Volkov si Yurovsky, nu este fapta poporului rus, ci a unui inamic invadator„. Răscolim trecutul, nu ca să creem animozităţi, ci ca să înţelegem ce se întâmplă cu vieţile noastre. Ca să înţelegem cum un inamic atât de puţin numeros a putut anihila o ţară atât de colosală.

Arhiva Sokolov arată cum conducătorii ruşi nu înţelegeau ce se întâmplă. Sokolov zice că ei, khazarii aşkenazi, sunt aşa de numeroşi printre asasini, pentru că erau foarte numeroşi în aparatul de conducere sovietic. Listele membrilor administraţiei sovietice din 1917- 1918, publicate de Sokolov în cartea sa „Les Derniers Yours des Romanov” (Paris 1921) şi în ediţia franceză a cărţii lui Wilton, arată că în 1918 – 1919, din 556 înalti demnitari în statul sovietic, 475 erau khazari aşkenazi. Dintre ceilalţi 99, doar 19 erau rusi, 35 erau letoni, 15 nemti, 11 armeni, 10 georgieni, apoi câţiva polonezi, finlandezi, cehi. Conducătorii partidelor de stânga, de aşa-zisa „opoziţie” de atunci , era 55 khazari aşkenazi si 6 ruşi.

Aceste partide, de ochii lumii, antibolşevice, aveau rolul de a devia şi zădărnici eforturile ruşilor de a se uni şi a se opune. Membrii minorităţilor din imperiul rus, care erau ostili rusilor, au servit drept faţadă, ca să mascheze caracterul khazar al revoluţiei bolşevice. De fapt, acest caracter, se apropie de 100%, căci mulţi dintre conducătorii identificaţi ca letoni, cehi, ucrainieni, erau de fapt khazari aşkenazi din Letonia, şi aşa mai dcparte. În aceeaşi săptămână, de la începutul lui septembrie, în care comunismul triumfa în Rusia, sionismul triumfa în Anglia, prin declaraţia BALFOUR, care a decis exterminarea palestinenilor şi dăruirea pământului lor khazarilor aşkenazi din Asia. Toţi istoricii sunt de acord că secolul XX, secol de conflicte de amploare fără precedent, constituie un moment istoric unitar: conflictele izvorâse din ce s-a petrecut în Rusia „de unde s-a revărsat apoi în lume subversiunea marxist-leninistă”.

Rusia reprezintă simbolul conflictului revărsat din ea peste lume; asasinarea ţarului Rusiei, reprezintă simbolul Revoluţiei din Rusia, aceleaşi puteri le-au transpus în realitate, şi din aceleaşi motive, naţionalismul khazarilor din Rusia, sprijinit de khazarii din celelalte ţări, în special de America, a fost factorul principal în „revoluţia” din Rusia anului 1917: bolşevismul din Rusia şi sionismul din Apus, s-au născut simultan, ca două surori gemene, în aceeaşi săptămână din septembrie 1917 şi de atunci încoace au lucrat totdeauna mână-n mână.

(Ivor Benson – „Factorul Sionist” – pag. 14 – 18).

Iată un document găsit asupra unui ofiţer khazar bolşevic, căzut într-o luptă de stradă în 1919, document care este un fel de ordin circular, scris în limba ebraică, emis de către Comitetul Central al secţiunii Petersburg al Ligii Internaţionale Israelite:

Fii ai lui Israel! Ora vicoriei noastre supreme este aproape. Suntem înaintea pragului dominaţiunii universale! Ceea ce altădată era de domeniul visurilor noastre, este pe punctul de a se realiza. Din slabi şi neputincioşi, cum eram, catastrofa mondială ne-a făcut tari şi graţie ei putem să ne ridicăm fruntea cu trufie.

Totuşi, trbuie să fim prudenţi. Se poate cu siguranţă proroci că, după ce am păşit peste ruine şi am zdrobit altare şi tronuri, vom urmări înaintarea noastră pe drumul ce ne-am trasat.

Dar autoritatea religiei stranii a doctrinelor ce le-am propagat cu atâta succes, este supusă criticilor violente şi batjocurii. Noi am zguduit – cu toate acestea – cultura, civilizaţia, tradiţiile şi tronurile naţiunilor creştine. Am făcut totul pentru a supune poporul rus la jugul puterii jidoveşti şi în cele din urmă i-am îngenunchiat înaintea noastră.

Opera noastră, în această privinţă este aproape terminată, dar trebuie să fim totuşi foarte prudenţi, căci Rusia subjugată este duşmana noastră cea mai mare. Victoria câştigată prin superioritatea noastră intelectuală, se poate întoarce contra noastră de către o nouă generaţie.

Rusia este cucerită şi ţinută la pământ; ea trga să moară sub cizma noastră, dar nu uitaţi un singur moment că trebuie să fiţi atenţi şi prevăzători. Grija sacră a siguranţei noastre nu ne îngăduie să practicăm nici mila, nici iertatre. Este o necesitate de a menţine poporul rus în mizerie şi lacrimi. Luându-i proprietăţile şi aurul noi l-am redus la sclavie.

Fiţi prudenţi şi tăcuţi! Să nu avem nici o milă de duşmanul nostru. Noi trebuie să exterminăm cele mai bune elemente ale poporului rus în aşa fel încât ţara să nu-şi poată găsi nici căpetenii, nici conducători. Îi vom lua orice putinţă de a rezista puterii noastre. Trebuie să provocăm ura între lucrătorii de la oraşe şi tărani. Războiul, lupta de clasă, vor distruge tezaurele de cultură ale popoarelor creştine. Dar, fii ai lui Israel, să fim prevăzători şi rezervţi!

Victoria noastră se apropie pentru că puterea noastră politică şi economică, precum şi influenţa noastră asupra maselor, fac progresii repezi. Suntem stăpânii finanţelor şi al aurului guvernelor, prin urmare avem atotputernicia asupra pungii tuturor statelor. Puterea se află în mâinile noastr. Dar să nu ne încredem şi lucrători pe dedesubt.

Bronstein, Apfelbaum, Rosenfeld, Steinberg, sunt, printre mulţi atâţia alţii, adevăraţi fii ai lui Israel. Putera noastră în Rusia este fără margini. În oraşe comisari şi comisiile de alimente, de locuinţe, etc sunt la dispoziţia noastră. Dar să nu ne îmbete victoria. Să fim prudenţi şi neâncrezători, căci în afară de noi nu ne putem sprijini pe nimeni.

Fii ai lui Israel! Ceasul victoriei asupra Rusiei, atât de mult aşteptat, a sunat. Luptaţi pentru idealul nostru! Păstraţi cu sfinţenie vechile noastre legi ce ne-au fost hărăzite! Inteligenţa noastră, geniul nostru, să ne ocrotească şi să ne călăuzească!

(Protocoalele înţelepţilor Sinonului, pag. 17 – 19)

ANTICREŞTINISMUL KHAZARILOR AJUNŞI LA PUTERE ÎN RUSIA

În urma câştigării puterii în Rusia de către bolşevici, aceştia au declarat Rusia stat comunist. Statul comunist este un stat totalitar; el este unica autoritate,, singurul legiuitor, singurul judecător, singurul proprietar. El dispune de bunurile, drfepturile şi viaţa tuturor. În statul comunism nu poţi trăi, nu poţi munci, nu te poţi hrăni, nu poţi avea un adăpost dacă nu ţi le dă sau nu ţi le permite statul.

Aceasta face ca toţi cetăţenii să depindă de voinţa lui, adică a regimului, a partidului comunist, a conducătorilor lui, a dictaturii sovietice. Cine nu recunoaşte regimul şi binefacerile kui, cine îl critică, îl sabotează, îi rezistă sau cine are alte păreri şi sentimente decât cele bolşevice, acela este duşmanul statului, al poportului, al proletariatului, duşmanul comunismului, iar comunismul nu admite sau tolerează duşmani. În situaţia aceasta, care este mai grea decât a sclavilor, a iloţilor şi a claselor paria, se găseau slujitorii bisericii în Rusia Sovietică.

Ei nu primesc nimic şi nu au dreptul la nimic, dimpotrivă, sunt cu toţii obligaţi să plătească impozite mari, imposibile, ca „explotatori” ai credinţei, naivi, impozite care pe mulţi i-a făcut să renunţe la sacerdoţiu, deşi nici aşa nu-şi pot asigura dreptul la muncă şi la viaţă. Datori fără drepturi!

E uimitor şi scandalos ceea ce cere clerului şi credincişilor, ca să se permită Bisericii deschise pentru cult (cultul neputându-se săvârşi decât în locaşuri în locaşuri autorizate) impozite sângeroase şi de multe ori cu neputinţă de plătit, cu toate jertfele şi sforţările care se fac.

În logica sovietelor, chiar absurdul e logic; se cere Bisericilor să dea statului şi produse agricole, în natură, deşi ele nu mai posedau pământ pentru că le-a fost luat de stat.

Acestea sunt adevărate impozite pe credinţă, cum nu s-au cerut în nici un stat. Clericul este un om interzis şi pus în afară de lege. El este oprit de a cahetiza în şcoli, adunări, Biserici, în familie şi chiar de a vorbi în public.

Unor ierarhi nu li se permite ieşirea din casă fără autorizaţie, alţii sunt puşi sub continua supraveghere poliţienească şi li se fac percheziţii minuţioase la domiciliu.

Pentru particparea la demonstraţii religioase, se aplica pedeapsa cu moartea, aşa că şi credincioşii sunt terorizaţi ca să nu-şi manifeste sentimentul religios. Nici o mişcare, nici un gest, nici un cuvânt nu scapă neobservat şi nepedepsit. Acuzaţiile tendenţioase de spionaj pentru puteri străine, de comploturi împotriva conducerii statului, de sabotaj al programului comunist, de acţiuni ilegale sau contrarevoluţionare, de terorizare, de trădare de banditism. Înscenări de găsiri de documente compromiţătoare, puse în locuinţele unor ierarhi, de chiar agenţii poliţiei comuniste, pentru ai ridica şi judeca sub acest pretext, nenumărate şi nesfârşite alte mijloace arbitrare şi neumane, fac din viaţa clericilor un martiriu trăit continuu. Medicii comunişti nu îngrijesc pe preoţi, factorii poştali nu îi servesc.

Preoţii sunt scoşi dintre oameni dintre oameni, şi dinviaţa socială, iar pentru a putea trăi nu au decât să se declare atei şi comunişti. Este mai ales un mijloc de a constrânge la comunism şi ateeism, pentru a răscumpăra dreptul la viaţă în statul bolşevic: primirea în colhozuri.

Colhozul este – se ştie – proprietate de stat comunizată, gospodărie rurală colectivă, în care toţi muncesc laolaltă, supraveghiaţi de agenţi khazari şi nu are nimis propriu, ci doar cât i se dă un bon, pentru a duce o viaţă de mizerie. În afară de colhoz, nu există nici pământ, nici unelte, nici produse. Cine nu intra în colhoz, acest paradis al „vieţii noi”, nu are cu ce să trăiască, neputând poseda cumpăra sau vinde în particular, neavând cu ce. În colhoz însă nu poate să intre oricine, intră doar cei pe care îi primeşte Partidul Comunist şi cei excluşi sunt – se înţelege – oamenii credincioşi şi clericii, toţi cei care au idei religioase şi mai ales influenţă religioasă.

Admiterea în colhoz implica mai totdeauna părăsirea religiei. Colhozul sileşte pe credincioşi să adere la mişcarea antireligioasă a ateilor, ca să poată trăi. Astfel ţăranii sunt ameninţaţi să moară de foame. Colhozul însemna a alege între ateism şi religie, între viaţă şi moarte.

Persecutaţi în sistemul ateu bolşevic pentru convingerile lor religioase, ca agenţi ai religiei, preoţii mai sunt persecutaţi şi în sistemul economic al comunismului, fiind chinuiţi în tot timpul pentruz a fi aduşi la disperare. Acelaşi lucru se încearcă şi la oraşe, unde cei care nu dau declaraţâii împotriva religiei, sun ameninţaţi cu foamea, lipsa de lucru sau închisoarea. Pentru a obţine cartela de pâine, îmbrăcăminte şi adăpost se cere declaraţie de apostazie. Sunt preoţi şi călugări care au ajuns cerşetori. Spectacolul pe care –l oferă este zguduitor. Iată mărturia unui martor ocular;

Am văzut la Moscova, într-o zi cu ger de crăpau pietrele, cu a lui alb cap gol vânăt de frig, abia mai putea să vorbească, iar lacrimile îi îngheţau pe obraji. Era îmbrăcat cu o raswă de bumbac şi cu nişte cârpe rupte în loc de ciorapi. Se putea vedea bine că rasa era îmbrăcată p etrupul gol.

Tabloul mizeriei preoţeşti nu este sfârşit cu aceasta. Preoţii au fost opriţi la sate, de a locui în parohii sau pe lângă biserici, fiind amendaţi cei care îi găzduiesc. Din unele oraşe au fost deasemenea îndepărtaţi, l aLeningrad chiar până la 100 km de oraş. Copii lor nu sunt admişi în şcolile primare, primare şi secundare şi au fost excluşi din cele superioare, pentru singura vină de a fi copii de preoţi. Slujitorii bisericii şi familiile lor sunt puşi astfel în imposibilitatea de a munci şi a trăi, sunt proscrişi, puşi în afară de lege, scoşi din societate, aduşi în starea de muritori de foame, a căror ajutorare, de teama rigorilor posibile, este un lucru foarte greu.

Trebuie recunoscut că Maximum Tracul (235-238) cel dintâi care a persecutat ăn special clerul, Deciu şi Valerian, care au interzis adunările de cult creştin, pot fi pe drept cuvânt geloşi de progresul pe care l-a făcut ideea lor în statul ateismului lor bolşevic. Comunismul nu se mulţumeşte să combată pe preoţi, să-i persecute, să le ia preoţia lor; El îi constringe prin toate mijloacele posible săstazieze, şi îi sileşte apoi în patima diabolică, să adauge la apostazaie, blasfemul, să devina misionari ai comunismului, propagandişti ai ateismului, să declare că vor cauta să convingă pe alţi preoţi să facă acelaşi lucru.

Preotul apostat, abătut de la misiunea lui şi de la credinţă, întors împotriva lui Dumnezeu şi făcut agent al ateismului şi al comunismului, iată desigur o capodoperă a acţiunii antireligioase a bolşevismului. Dacă ea a ajuns la asemenea rezultate înfiorătoare, înseamnă că dispunea întradevar de o putere de constrângere, ceea ce de altfel recunosc călăii înşăşi.

Întradevăr, pe cât de mare este dorinţa şi graba bolşevismului de a comuniza lumea, pe atât de gravă e hotărârea lui de a termina cu religia şi pe atât de mare silinţa lui de a o face cât mai curând şi mai complet, dintru început şi radical. Programul şi metodele de comunizare fac de aceea din religie o preocupare primordială, o problemă de stat urgentă şi capitală.

Religia este primul obiectiv al atacului comunist. Distrugerea ei, se zice, va asigura triumul bolşevismului. Acesta este crezul lui, în acesta constă mai toată filozofia lui. De la Karl Marx, a aflat-o Lenin, apostolul şi idolul comunismului, iar după el o repetă într-una ca pe un cuvânt de ordine toţi conducătorii şi purtătorii de cuvânt şi de sabie ai comunismului, împreună cu toţi ucenicii lor, aclamând-o continuu ca pe o lecţie bine învăţată şi agitând-o cu orgoliu ostentativ, ca pe cea mai mare şi mai salutară descoperire, ca suprema lozincă a geniului omenesc „Religia este o minciună, religia este un pericol, deci în lături cu religia! Lichidare religieie este de aceea cel mai important punct în programul comunismului, este marea lui ambiţie şi onoare. Religia este o orare şi o ruşine, ea trebuie deci grabnic scoasă din mintea oricui”.

În acest spirit, Lenin, îi scria lui Maxim Gorki: „orice idee de Dumnezeu, simplu fapt de a-ţi pierde vremea cu o astfel de idee, constitue o incalificabilă infamie, infecţia cea mai periculoasă şi mai înjositoare”.

Pentru că ateismul comunism nu se poate exprima decât vulgar, iată ce este religia pentru Lenin:

Religia este un fel de rachiu spiritual, în care sclavii capitalului îşi îneacă înfăţişarea de oameni şi revendicările privind o existenţă omenească suportabilă şi demnă

Mai rău decât opium, cum credea Karl Marx, o băutură alcoolică ameţitoare şi abrutizantă, care ia minţile omului şi în care „sclavii capitalului” îşi îneacă şi fericirea şi înfăţişarea lor de oameni! Socotită produs al ignoranţei, instrument al exploatării capitaliste, piedică în reorganizarea şi progresul societăţii, înjosire pentru”demnitatea cetăţeanului sovietic”, religia trebuie urmărită şi distrusă până la cea din urmă idee, amintire şi imagine sfântă. Ea este retrogradă, degradantă, ea stinghereşte revoluţia bolşevică universală. Ideologia ei este absolut contrară marxismului. Religia este cea mai puternică opoziţie la revoluţia comunistă, de unde războiul împotriva tuturor tradiţiilor care menţin poporul într-o atmosferă nerevoluţionară, război religiei în primul rând. Aceasta este tocmai motivaţia care o invoca khazarul Iaroslavski (Guberman), mare pontif al ateismului militant din uniunea sovietică, atunci când zice: „Comunismul şi religia sunt ostile unul altuia şi nu pot sta la un loc. Acolo unde religia este victorioasă, comunismul este slab. Regimul comunist nu va fi realizat decât într-o societate liberă de religie. Dictatura proletartă, nu poate tolera alături de ea o biserică, o forţă organizată, proptită în tradiţii seculare, supusă unui centru, trăgându-şi autoritatea dintr-un izvor care nu ţine seama de directivele ce conduc statul bolşevic.Rusia trebuie să fie pur marxistă în viaţa economică şi civilă şi pur atee în cultura sa; de aceea rrebuie industrializată cât mai curând ţara, comunizate satele, lichidat analfabetismul (bolşevismul crede că este pur cultural) şi mai ales abolită religia. Va rezulta un stat pur comunist, duşman al lui Dumnezeu, bogat şi puternic, capabil să cucerească şi să comunizeze lumea întreagă”; iată ce dorea să înfăptuiască bolşevismul.

Triumful ateismului ar fi urmat de o societate fără clase, care reprezintă stadiul evoluat al societăţii în care religia este inutilă şi periculoasă pentru că se zice „religia ucide cele mai bune calităţi ale omului, care sunt: activitatea, iniţiativa, energia creatoare, îndrăzneala, iubirea de patrie şi ura faţă de duşmai”, ideologia ei este absolut contrară marxismului. De aceea declara Lenin: „Propaganda noastră implică în chip necesar propaganda ateismului”, iar Jagoda, şeful poliţiei secrete C. E. K. A. spunea: „războiul împotriva religiei trebuie continuat până la victoria revoluţiei mondiale”, în timp ce Molotov afirma: „Mişcarea atee este o problemă de stat nu una particulară; de aceea toţi cetăţenii U. R. S. S. trebuie să fie atei militanţi iar antireligia este obligatotie pentru un comunist, religioşii trebuind fi declaraţi duşmani ai poporului sovietic ţi ai puterii sovietice tzrebuind urmăriţi ca atare. Religia trebuie combătută de toţi comuniştii prin toate mijloacele, în toate ţările, la bărbaţi şi femei, bătrâni, tineri şi copii, în familie, şcoală, uzină, armată, pretutindeni până la totala nimicire a oricărei idei şi tradiţii religioase creştine, fără nici o consideraţie pentru nimic, fără rezervă, brutal şi cinic, religia creştină sub toate formele ei cu toţi agenţii ei”. Este caracteristică pentru mentalitatea antireligioasă a bolşevismului şi pentru sentimentele lui faţă de oamenii religioşi declaraţia unui procuror bolşevic khazar la procesul din anul 1923 al unui arhiepiscop şi un episcop romano-catolic: „noi respingem Bisericile ortodoxe şi catolice. Noi le contestăm acestora dreptul în stat . . . religia creştină? Scuip pe ea!”.

Bolşevismul nu se mulţumeşte să dispreţuiască astfel, scuipând ce este mai sfânt, el batjocoreşte, calcă în picioare, sugurmă, distruge şi nu este vorba numai de credinţa în Dumnezeu, de religie ci de tot ce gândeşte, simte şi face omul ca făptură înzestrată cu suflet, cu necesităţi, cu aspiraţii sufleteşti. Ateul bolşevic este şi se vrea a nu fi om ci bestie. Pentru el nu există şi nu înseamnă nimic legăturile sfinte şi sentimentele umane, el a pierdut sensibilitatea şi afinităţile cu omul. Familie, părinţi, copii, prieteni, iubire, milă, blândeţe, compătimire, bunătate, dreptate, toate acestea nu preţuesc nimic în registrul valorilor comuniste.în schimb, ura, cruzimea şi teroarea sunt ridicate la rangul de dogme comuniste, de legi şi metode ale statului proletar.

Noi nu avem nimic comun cu dreptatea, nici chiar cu dreptatea revoluţionară (declara cinic Dzerzinski, şeful temutei C. E. K. A.) noi suntem teroarea, scopul nostru este de ai teroriza pe duşmanii sovietelor”. Se ştie azi prea bine ce înseamnă duşmanii sovietelor şi teroarea bolşevică. Ura este singurul sentiment comunism, ura feroce, nu doar ca resentiment, ca ură contra ură ci ca scop în sine, ură pentru ură.

Sărbătoarea iubirii şi a înfrăţirii creştine care este Învierea Mântuitorului, sărbătoarea Sărutului Pascal, a iertării şi a păcii creştine, provocă furia bolşevică într-in chip care înspăimântă şi aceasta pentru că este sărbătoarea iubirii.

Krasnaia Gazeta” scria în ajunul maximei terori sovietice anticreştine (1929) cu prilejul Paştelor:

Din punctul de vedere al proletariatului conştient, ce apără înteresele clasei muncitoare, fiecare sărut pascal este o lovitură de trădător în spatele revoluţiei. Într-adevăr, paştele creştin, este o manevră contrarevoluţionară, cu ajutorul căreia, burghezia mondială caută să facă să dea greş ura muncitorilor, care ar fi gata să o zdrobească în avalanşa revoluţoinară”.

Iată cu ce se poae ferici în adevăr omenirea, în numele lui Anticrist, cu ura şi cu teroarea opuse iubirii şi bunătăţii creştine. De altfel, nu doar virtuţile şi roadele evangheliei trebuie să dispară din lume, în faţa ofensivei comuniste ci toate bunurile gândite şi realizate de omanire până acum. Nu se poate admite decât ştiinţa, filozofia, literatura, arta comunistă; nimica care să nu poarte semnul marxismului şi ateismului. Se aruncă tot şi se şterge din vocabularul omenirii, odată cu numele lui Dumnezeu, tot ce nu contribue la organizarea lumii pe noile baze ale revoluţiei proletare atee.

Comunismul nu vrea o reformă parţială şi provizorie, el vrea să transforme pe om cu totul, să-i schimbe mentalitatea, firea, aspiraţiile, să facă un „om nou”, să creeze altă societate, o lume fără clase, altă rasă, altă eră, a omului comunist „un erou” care nu ar mai fi sclavul lui Dumnezeu şi al capitalismului ci „creatorul lumii noi”aşa cum îl proclama Iaroslavski (Guberman) şi A. Lunarceaski, doctrinari de frunte ai bolşevismului.

Acest om este eliberat prin ştiinţă de orice mister, pe declin încrezător în puterile sale şi în ale partidului; el nu are decât dispreţ şi batjocură pentru <poveştile religioase> (Puncte Cardinale – august 2004).

Planurile antiecliziare ale lui Lenins-au concretizat la 23 februarie 1922, când a emis un decret prin care erau confiscate de către stat obiectele, vasele liturghice precum şi comorile de artă bisericească, precizând că vor fi vândute pentru a ajuta populaţia înfometată din ţinutul Volgăi. Patriarhul Tihon a fost deacord cu confiscarea tezaurelor, dar a refuzat şi s-a opus confiscării vaselor sacramentale, motivând că este un sacrilegiu şi e împotriva Sfintelor Canoane. Patriarhul s-a oferit să interprindă o campanie de ajutorare a săracilor, dar a fost refuzat de către comunişti, care urmăreau discreditarea Bisericii. Bineînţeles că statul nu a luat în considerare protestul Patriarhului. Perioada campaniei de deposedare a Bisericii de ceea ce avea mai scump şi mai sfânt s-a soldat cu mii de victime care încercaseră să apere casa lui Dumnezeu.

Astfel au fost ucişi 2691 de proţi, 1962 călugări şi 3447 călugăriţe, mai mult de 15 000 de clerici, călugări şi căligăriţe au fost executaţi fără proces. Peste 700 de mănăstiri au fost lichidate (falimentate, închise, pângărite), iar mănăstirea Solovetski a fost transformată în primul lagăr de concentrare.

Bolşevicii au luat toate vasele şi obiectele de preţ ale bisericii, pradă ce consta în: 442 kg aur, 336 227 kg argint1317 kg de alte metale preţioase, 33 456 diamante de 13, 113 carate, 4 414 g perle, 72 383 bucăţi de alte pietre preţioase. Averile confiscate din Biserica Ortodoxă Rusă s-au ridicat la valoarea de 2, 5 miliarde ruble de aur. Din această sumă imensă, un milion de ruble a fost alocat pentru procurarea de hrană a populţieie sărăcită de război, restul a fost transferat în străinătate, în conturile bancare ale şefilor Partidului Comunist, în băncile americane care au finanţat revoluţia bolşevică. Lanţul crimelor şi al ororilor îndreptate împotriva clerului coninuă.

Mitropolitul Kievului, Vladimir, împreună cu 20 de episcopi şi sute de preoţi au fost asasinaţi. Înainte de a-i ucide, bolşevicii le tăiau braţele, iar unii dintre ei erau îngropaţi de vii. Preoţii erau crucifiacţi pe uşile bisericilor, împuşcaţi, spânzuraţi, aruncaţi în apă, pentru a se preface în statui de gheaţă.

Teroare şi crimelşe asupra Bisericii Ortodoxe Ruse a continuat şi sub dictatura lui Stalin. Primul an, 1927, Stalin declara cu sadism: „Noi conducem şi vom conduce propaganda împotriva prejudecăţilor religioase. . .Partidul nu poate fi neutru în ceea ce priveşte religia şi conduce propaganda antireligioasă. . . Am asuprit noi clerul reacţionar? Da, l-am asuprit. Problema este că încă nu sunt complet lichidaţi”.

L asfârşitul anilor 30’ represiunea atinge cote maxime; în 1937 au fost arestaţi 136 900 de clerici, dintre care 85 000 au fost omorâţi; în 1938 au fost arestaţi 28 000 de clerici dintre care 21 500 au fost ucişi. Tot atunci, cea mai mare catedrală ortodoxă din lume, cu hramul Hristos Salvatorul, construită în 45 de ani, sfinţită în anul 1883 a fost demolată în 1931, din ordinul lui Stalin, în patru luni(Torţa – noembrie 2006).

TEROAREA ROŞIE ÎN RUSIA BOLŞEVICĂ

Chiar dacă va fi nevoie să exterminăm 70% din populaţia unei ţări, trebuie să ne îndeplinim doctrina” ( Lenin).

Lenin a aplicat principii marxiste în statul căzut în mâna comuniştilor, Rusia. El a instaurat teroarea ca factor fundamental al noului regim. El a creat faimoasa „C. E. K. A.”, departament însărcinat cu execuţiile şi deportările. Lenin împreună cu iubitul său, Zinoviev, şi ceilalţi tovarăşi Sverdlov, Troţki, Kamenev, pot instaura teroarea şi regimul dorit de Vladimir Ilici, fără democraţie totă puterea vine de sus, unde şeful se bucura de o totală infailibitate, teroarea înlocuieşte legitimitatea.

Se poate observa că această echipă conducătoare este în întregime khazară. Toţi aceşti khazari, asemenea lui Marx, erau internaţionalişti. Lenin, care nu iubea deloc pe ruşi, declara bucuros „Dacă un rus este inteligent înseamnă că este khazar, sau are sânge de khazar” (scrisoare către Gorki). A avut grijă ca 80 % din personalul C. E. K. A. să fie alcătuit din khazari aşkenazi. El îi ordona lui Dzerjinski să organizez lagăre de concentrare, gulag. Executant servil şi zelos, Dzerjinski îşi angajează doi adjuncţi: un polonez ftizic, Menjinski, gonit de partizani şi un asistent de farmacie din Nijni-Novogrod, Jagoda (Hirch Teuda), khazar intrigant, convertit prin oportunism la lutheranism. Împreună cu aceştia a creat direcţiile provinciale şi antenele militare pentru C. E. K. A., şi a stabilit serviciile centrale la Liubianka; comandatura militară, contabilitatea, trezoreria şi grefa (direcţia aparţinând lui Jagoda), relaţii externe, curier, cifru, agenţi de informaţii, secţia economică (direcţia Mejinski). Dar acesta din urmă fiind din ce în ce mai suferind, Jagoda şi-a asumat în cea mai mare parte toate responsabilităţile. A făcut-o cu cinism şi cruzime, a fost acela care a avut iniţiativa de a a duna în acelaşi lagăr deţinuţi politici şi de drept comun, deasemenea, hotărârea de a transfera la Liubianka închisorile moscovite de la Butirki şi de la Lefortovo, unde se putea proceda în linişte la execuţiile necesare. Jagoda avea obiceiul să intre în Bisericile Ortodoxe, unde se dezbrăca în pielea goală şi împuşca icoanele. La moartea lui Lenin, la 21 ianuarie 1924, în Rusia erau 315 lagăre de concentrare şi 70 000 de deţinuţi politici.

PRIMELE VICTIME ALE BOLŞEVISMULUI 1917 – 1923

Morţi în războaie civile 4 500 000.

Morţi în timpul foametei din 1921 – 1923, accelerată de politica agrară a lui Lenin:

– 6 000 000 ucişi în timpul teroarei de C. E. K. A.;

– profesori, studenţi, scriitori – 160 000;

– funcţionari, ofiţeri – 740 000;

– preoţi – 40 000;

– membri de partid 50 000;

– muncitori şi ţărani 1 300 000 (Jacquies de Launay – Istoria secretă a cominternului).

Iată bilanţul jertfelor omeneşti din Rusia, sub regimul comunist, după datele culese de Crucea Roşie de la Geneva şi de la alţi istorici:

executaţi în timpul colectivizării – 750 000;

victemele foametei provocate în 1930–1933 – 7 000 000;

victime ale G. P. U şi N. K. V. D (1937-1938) – 635 000;

lucrători şi angajaţi – 340 000;

victime ale N. K. V. D (1938-1947) – 2 750 000;

diferiţi preoţi, profesori, studenţi – 5 000;

militari – 23 000;

victime din lagăre de concentrare (1917-1947) 21 000 000.

În total, experienţa umanistă a lui Lenin, a costat poporul rus 48 000 000 de vieţi omeneşti, la care se mai adaugă pierderile suferite de naţiunile captive din Europa răsăritenă, căzute sub jugul Moscovei după al doile război mondial. Poporul romţn a fost unul dinte cele mai crâncene lovite, piezând circa 3 000 000 de oameni şi suferinţa nu s-a sfârşit nici astăzi (Preot Nicu Cracea Dezvăluiri legionare).

FUNDUL LUI LENIN.

SEX BOLŞEVIC: ZINOVIEV ÎI TRIMITEA SCRISORI DE DRAGOSTE LUI LENIN: „TE PUP PE FUNDULEŢUL TĂU MARXIST, VOVA1

GAY DIN TOATE ĂŢRILE MÂNDRIŢIVĂ

Ceea ce nu am fi îndrăznit să citim în manualele şcolare e legiferat acum în Codul Penal: omul care a pus în practică marxismul a pus fundul la bătaie. Instrumentul politic care a bulversat secolul trecut a fost homosexual. În acest fel se înţelege mai bine cum practicianul marxist a practicat jocul dublu:era cu proletarii sponsorizat de marii finanţatori capitalişti.

Lenin (nume real Ulianov), unul dintre corifeii marxismului, a fost în viaţa sa intimă bisexual. În general, viaţa intimă a multor politicieni francmasoni, era considerată drept un subiect tabu şi nu numai în Europa de Est. Câţi oameni cunoscuţi, de exemplu Nicolae Titulescu, pe lângă că era un foarte bun agent al comunismului mondial (KOMINTERN), era un homosexual pasiv şi chiar a trăit o poveste de dragoste cu strălucitul avocat liberar Istrate Micescu? Lenin, care între 1904-1917 a trăit un exil aurit departe de Rusia, exil pertecut turistic mai ales între Elveţia şi Franţa, alături de soţia sa Nadejda Krupskaya, a cunoscut şi plăcerile homosexualităţii, alături de atracţia feminină, ca orice bisexual. Dar un clasic al marxismului, ca Lenin, în postură dee „fetiţă” nu prea dădea bine pentru propagnda comunistă. Aţa că, în ciuda vieţii sale sexuale tumultoase, Lenin a fost comandat să apară, de propaganda bolşevică, ca un fel de sfânt, un ascet al moralei comuniste. Imaginea sa clasică este cu o mână întinsă spre viitor sau scriind la o masă. Lenin nu a fost nici pe departe aşa ceva. Cum? Vom vedea.

Arhivele K. G. B „Scrisorile de dragoste” dintre Lenin şi Zinoviev.

Printre revelaţiile provocate de investigarea arhivelor K. G. B-ului, s-a numărat în 1996 şi un dosar cuprinzând corespondenţa amoroasă a lui Lenin cu unul dintre colaboratorii săi bolşevici din vremea exilului elveţian, Zinoviev. Studiul scrisorilor de amor dovedeşte că în relaţia dintre cei doi celebri bolşevici, Zenoviev juca rolul bărbatului, iar Lenin pe cel al femeiuştii. Există fotocopii ale scrisorilor schimbate de cei doi amorezi dar conţinnutul lor este atât de scârbos încât nu ar putea fi redat marelui public.

În scrisorile sale, Zinoviev se iscălea tandru: „micul tău Ghersele”, în timp ce Lenin era alintat cu diminutivul „Vova”.

Te aştept floricica mea şi te pup pe funduleţul tău marxist”.

Grigore Evseevici Radomilski, pe numele său de khazar – Apfelbaum, zis Zinoviev, s-a născut în 1883, într-o familie de khazari aşkenazi, mici burghezi. Din 1903 urmează cursurile facultăţii de chimie a universităţii din Berna. În 1900 făcea parte din rânduielile partidului bolşevic( Partdul Muncitoresc Social Democrat din Rusia). Pe Lenin l-a cunoscut la Genva în 1905. între cei doi s-a înfiripat o relaţie homosexuală oasională. Mama lui Lenin (Maria Balarek), ca şi soţia acestuia (Nadejda Krupskaya), l-au plăcut la început foarte mult pe Zinoviev. Toate acestea până în 1916, când virtuasa Nadejda – ironizată de tovarăşii de exil ai lui Lenin, ca şi mai târziu de Stalin pentru sânii săi imenşi – i-a surprins pe cei dopi amanţi, Vova şi micul Gherşele, în pat, făcând amor. În interesul cauzei comuniste, Krupskaya, s-a jurat să păstreze secretul relaţiei dintre cei doi. Bănuielile Nadejdei fuseră stârnite de o scrisoare a micului Gherşe către Vova, iubita sa, care se încheia pătmaş: „Te aştept, floricica mea, şi te pup pe funduleţul tău marxist. Al tău Gherşele”.

Neruşinarea voastră nu mai poate fi răbdată”.

Nadejda Krupskaya – o intelectuală autentică, austeră şi marxistă convinsă – a fost profund afectată de „apucăturile lui Lenin”. Ea îl considera un mare gânditor, şi când colo, l-a descoperit în postură de „Vova fetişa lui Zinoviev”. După revoluţia din februarie 1917, Zinoviev l-a însoţit pe Lenin la înapoierea în Rusia – finanţată de Serviciul Secret German – „în trenul plumbuit”. Drept răsplată, Lenin, l-a proptit pe iubitul său, micul Gherşe, în fruntea Internaţionalei a III-a comuniste (KOMINTERN), înfiinţată în 1919, cu sediul la Moscova, Hotel Lux, B-dul Gorki nr. 10. după atentatul Dvoirei (Fania) Kaplan contra lui Lenin, din 1922, Vladimir Ilici a fost transferat, aproape permanent, în oraşul Gorki (Nijni-Novograd). Starea sănătăţii sale,însă, s-a agravat. Cu toate acestea, micul Gherşele, continuă să-i dea târcoale iubitei sale Vova. Krupshaya s-a revoltat pentru prima dată, împotriva neruşinării lui Zinoviev. Ea ia trimis micului Gherşle o scrisoare ultimativă în care îl mustra:

Te rog să nu-l mai deranjezi pe soţul meu cu scrisorile tale. Bagă-ţi minţile în cap! A sosit timpul să te linişteşti! Neruşinarea voastră nu mai poate fi răbdată! Ilici este grav bolnav! Nadejda

Zinoviev nu părea însă a putea fi domolit deloc. Era, pesemne, încă”obsedat de funduleţul marxist” al lui Vova. Biruindu-şi dezgustul, Krupskaya s-a adresat lui Stalin, desemnat de Lenin drept „judecător al partidului” adică secretar general. În Biroul Politic, Stalin, reuşise să fie însărcinat cu misiunea de a veghea la asistenţa medicală acordată lui Lenin, ceea ce îi covenea de fapt de minune: în doi ani (1924), Lenin, avea să dea „ortul popii” ajutat de „judecătorul partidului”.

Când Krupskaya l-a informat despre neruşinarea lui Zinoviev, Stalin a tras din pipă de două ori şi a comentat: „Cu Lenin? Păi Dzerjinsky mi-a spus că Zinoviev trăieşte cu un cekist!”. Văzând-o pe Krupskaya sidefată Stalin a dat din mână şi a adăugat: „pagubă-n ciuperci”. Era expresia lui favorită. Lui Ordjonikidze, prietenul său gruzin, Stalin i-a mărturisit însă părerea lui despre relaţia homosexuală a lui Zinoviev cu Lenin: „Creşte secretariatul în partid!” (Pagini Ultrasecrete).

P. S.

Poate că, într-o bună zi, Hollyood-ul, va face un film despre viaţa lui Lenin, şi va oferi pulicului spre vizionare, scenele de dragoste şi tandreţe dintre Zinoviev (bărbatul) şi Lenina (femeiuşca). Sunt sigur că dacă se va face asemenea film va câştiga Oscarul fără nici o problemă.