MARII ASASINI AI LEGIUNI LA JILAVA – 1940 (II)

„Băgaţi de seamă d-le Mihai Antonescu, să nu vă treziţi cu ei în poartă, înşiraţi ca mistrereţii după o hăituială”

(Mihail Sturdza – România şi sfârşitul Europei)

Ca şi mulţimea întreagă a Legiunii, şefii, aşteptu şi ei cu nerăbdare judecata celor nevinovaţi.

Satisfacţia pe care o cereau şi pe care puneau mare preţ, mai mult decât orice răzbunare, ei care fuseseră victemele atâtor calomnii, minciuni, atâtor tăceri nevinovate, era proclamarea adevărului, astfel ca lumea să-l cunoască, cum ei învaţară a-l cunoaşte în carnea şi sufletele lor.

Aceatsă stisfacţie, numai un proces public putea să le-o dea întreagă.

Mihai Antonescu amâna continuu procesul pe care toată ţara îl aştepta. Motivele sale se puteau ghici uşor. Adept al politicii titulesciene, el fusese camarad de gândire cu mulţi dintre cei care prigoniseră Mişcarea Legionară; oprtunismul singur îi schimbase poziţia.

Convingerile sale şi mai presus de toate, ura contra Mişcării – simpatia deci pentru cea mai nmare parte din cei deţinuţi la Jilava – rămăsese aceiaşi în străfundul sufletului său. Intigile sale dintre general şi Mişcare, începuseră din primele zile ale congregării.

Prelungirea situaţiei echivoce de la jilava, deschiderea acestor intrigi, un nou şi mănos câmp de activitate.

Înainte de plecare mea la Berlin, în momentul în care îi treceam interimatul, îl făcusesem să observe primejdia care o reprezenta această continuă amânare a aşteptatei judecăţi.

„Băgaţi de seamă, să nu vă treziţi cu ei în poartă, înşiraţi ca mistreţii după o hăituială”. Pretextul ce mi la oferit a fost numărul martorrilor de interogat şi dificultatea ce o avea de a se hotrărî între un tribunal ordinar şi unul de excepţie. Generalul Antonescu pusese comisia de anchetă a atrociăţilor anti-legonare., sub preşedinţiaunui membru a curţii de casaţie care respinsese zecile de otive de revizuire prezentate de avocaţii Căpitanului. Nu a admis cavre-un membru al Mişcării dsă facă parte din acea comisie,cu toate că, juridiceşte, o asemenea participare ar fi fost admisibilă, comisiunea nefiind o instanţă judecătorească ci un simplu organ de instrucţie.

Atât timp cât generalul, pentru motive cunoscute lui, se arătase mai îndârjit decât conducerea Mişcării în urmărirea vinovaţilor, comisia a lucratz cu oarecare asiduitate.

În primele săptămâni din noiembrie, generalul îşi schimbase deja atitudinea faţă de Mişcare.

Odată cu aceasta, s-a schimbat şi atitudinea comisiei de anchetă, care urma pas cu pas, instrucţiunile Preşedintelui Consiliului şi ale Ministrului Justiţiei.

Generalul, care, călcând mai târziu pe căile lui Carol şi ale lui A. Călinescu, va vărsa cu atîta uşurinţă sângele legionar şi care în toată viaţa lui a fost omul cel mai nepăsător de sângele celorlalţi, a comunicat cu Horia Sima în primele zile de noiembrie, că numasi considera necesară pedeapsa capitală pentru nici unul din deţinuţii de la Jilava:

„D-le Sima! Nu vreu să vărs sânge!”. Nici Mişcarea şi nici comandantul ei nu voia să verse sânge, dar, după atâta sânge nevinovat vărsat, credeau că un exemplu, cât de redus, era necesar pentru a dovedi posiblilor viitoare victime şi posibililor viitori călăi că astfel de excese, ca acelea care îsângerase dictatura lui Carol al II-lea nu vor mai fi permise.

Întrebat de Horia Sima, în faţa generalului Antonescu, cât timp va mai trece pentru ca vinovaţii să apară în faţa unui tribunal, Mihai Antonescu i-a răspuns:

„- Şapte sau opt luni”. Degeaba a arătat comandantul Mişcării că această temporizare nu va putea fi interpretată de camarazii victi, decât ca o intenţie de a câştiga, prin timpul ce trecea, o bună ocazie de a salva viaţa călăilor, ceea ce ar provoca reacţii contrare celor dorite de toţi.

Comisia de anchetăs-a transformat brusc, la un moment dat, într-o comisie medicală , cerând eliberarea unui grup de asasini notorii:

a sublocotenetului Cinghiţă, care comandase plutonul de execuţie în lagărul de la Vaslui, a comisaruzlui Davidescu, implicat în violarea şi asasinarea bestială a Nicoletei Nicolescu şi a generalşilor Marinescu şi Bengliu, cerând internarea lor în spitale şi sanatorii.

„Nu s-ar fi întâmplat nimic la Jilava – ne spune Horia Sima –dacă n-ar foi existat provocările anterioare şi dacă la aceste provocări nu s-ar fi adăugat altele, mult mai grave, săvârşite chiar în timpul exhumării”.

Următorul citat din notele mele, va da, credem, o impresie mult mai adevărată despre cele ce s-au întâmplat în această noapte la Jilava:

„În acea noapte, legionarii au găsit sub lespezi gerle de tone de beton, cadavrele camarazilkor şi a şefului lor.

Căpitanul era încă îmbrăcat în haine de deţinut, iar lanţurile de la picioare nu i-se luaseră nici duipă moarte. Mîinile şi gâtul căpitanului erau încă sub ştreangul asasin.

Atunci, în durerea şi indignarea lor, legionarii aupărăsit pentru o clipă tristele resturi pământeşti ale celor atât de dragi lor, anume feţe ipocrite s–au retras în dosul perdelelor, de unde asisataseră la deshumarea celor asasinaţi de ei.

Printre aceste provocări, cea care a dus la starea de spirit a celor prezenţi la punctul de explozie, a fost intervenţia sacrilegă a lui Eugen Bănescu, preşedintele comisiei de anchetă, cociferând către cei care dezgropau trupurile ăpitanului şi ale camarazilor lui: Să se sfârşească odată cu comedia aceasta!”

Explozia propriu-zisă a fost provocată de ordinul care sosise de a înlocui garda legionară a închisorii cu o gardă militară, în timp ce legionarii se aflau adunaţi în jurul mormântului Căpitanului lor.

Horia Sima ne spusese:

„Generalul luase această măsură într-o chestiune care privea de aproape Mişcarea Legionară, fără să se consulte şi cu mine şi fără să-şi dea seama probabil de cosecinţe.

Ordinul s-a transmis autorităţilor militare care aveau în pază închisoarea Jilava. Eu nu am aflat de existenţa acestui ordin, decât a doua zi, după ce deţinuţii nu mai erau în viaţă”.

Dar, printre legionarii ocupaţi cu lucrările de deshumare, ştirea s-a răspândit ca fulgerul, chiar în noaptera aceea. Toată lumea era consternată. Priveau în gol, neştiind ce să mai creadă.

„Numai există nici un dubiu că generalul Antonescu nu este sincer cu noi, că nu poate sau nu vrea să pedepsească pe vinovaţi. Am avut atâtea semne prevestitoare. Îndepărtarea gărzii Legionare este o dovadă clară, că generalul Antonescu s-a hotărât săţi scoată din mâna noastră, pentru a-i face mai târziu scăpaţi”.

Stăpâniţi de aceste gânduri, au lăsat sapele şi târnăcoapele din mâini şi s-au dus să încheie socotelile cu criminalii. Antonescu voia să-i salveze, datoria lor era alta. Nu puteau şă îngroape pentru a doua oară pe Căpitanul lor, în timp ce asasinii lui mai erau încă în viaţă, iar guvernul nu se dovedea capabil să-ipedepsească.

Legionarii au pătruns în fort, au anunţat Garda Legionară de Pază de hotârârea lor şi au lăsat legea în mâinile lor. Au intrat în celule ş i-u lichidat pe deţinuţii făptaşi a atâtor de multe asasinate, de mii şi mii de ori mai odioase în detaliul lor.

Cine a protesta, măcar în România, sau în străinătate,atunci când legionarii erau vânaţi precum fiarele ţşi aruncaţi cu sutele în gropi comune?

Apoi, cu feţele senine, ca după îndeplinirea unor mari datorii, s-au îndreptat spre mormântul Căpitanului, au făcut front aici, au dat onorul, în timp ce din mijlocul lor, un glas cutremurat rostea cuvintele „Căpitane! Te-am răzbunat!”

Pedipsirea criminalilor de la Jilava,n-a fost o acţiune premeditată. Au participat la execuţia acestora, legionari care, în împrejurări normale, nu ar fi fost capabili să verse o picătură de sânge. De comunişti şi de deţinuţii de drept comun nu s-a atins nimeni.

A fost o revărsare de sentimente de revoltă a unor români, oameni bruscaţi de evenimente, răniţi până în adâncul sufletului de provocările grupului antonescian, care au avut intuiţia că se pregăteşte o nouă mişelie”(Mihail Sturdza –România şi sfârşitul Europei).