ÎNTÂLNIRILE HITLER – ANTONESCU

PRIMA ÎNTÂLNIRE HITLER – ANTONESCU

„Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau; în călătoria ta să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roşu, iar mai ales de cel spân cât ai putea; să n-ai de a face cu dânşii că sunt foarte şugubeţi.

(Din înţelepciunea poporului român)

La Berlin, în timpul primei întâlniri din 22 noiembrie, Ion Antonescu a reuşit să-i sugereze lui Hitler, printr-o aluzuie, că Mişcarea Legionară nu este pregătită pentru actul de conducere şi că trebuie reorganizată, pentru că toţi conducătorii ei fusese aruncaţi în închisori de foştii mai-mari ai ţării.

La această provocare, Adolf Hitler, care-i oferise azil lui Horia Sima pe timpul regimului Carlist, îi dă un răspuns surprinzător:

„Pentru opera de reconstrucţie, este important un partid puternic, care să-i fie absolut devotat lui [Antonescu].”

Răspunsul încă nu echivala cu mandatul de a prelua conducerea Mişcării Legionare, dar a reprezentat un semnal de alarmă pentru legionarii aflaţi în delegaţia română. De aceea, în ziua de 23 noiembrie, când Ion Antonescu a solicitat şi primit o audienţă de rămas bun cu Hitler, membrii legionari ai delegaţiei ai intrat în panică, întrevederea având loc între patru ochi.

Situaţia era pe muchie de cuţit, nici Antonescu şi nici legionarii, nefiind lămuriţi asupra orientării lui lui Hitler, în privinţa conflictului intern din România.

Dup ăpria întâlnire, Ion Antonescu se interesase de opiniile demnitarilor naziştidin structurile afacerilor externe şi aglase de la Gheorghe Barbu că Schikefanz, subsecretar de sta în departamentul de externe al Partidului Nazist, îi atrăsese atenţia că „Istoria convorbirtii Hitler – Carol, urmată de asasinarea lui Codreanu, nu trebuie să se mai repete”.

Informaţia anula substanţa răspunsului încurajator al lui Hitler.

Intrat în agitaţie, Ion Antonescu îi va telegrafia în ţară lui Mihai Antonescu, cerându-i să-i contacteze pe sovietici, pentru a le preciza că aderarea României la pactul Tripartit nu este îndreptată împotriva U. R. S. S., iar acolo la Berlin, va soliciota întrevederea de rămaqs bun.

Audienţa în doi a durat, în loc de jumătate de oră, o oră şi jumătate, spre exasperarea membrilor dlegegaţiei române. Minuta întocmită de Paul Schmidt nu spune prea multe, este scurtă şi repetă în rezumat exact ceea ce se discutase la prima întâlnire.

Ea nu reflectă, nici pe departe, o oră şi jumătate de dialog şi este foarte suspectă.

Legionarii din delegaţie erau foarte interesaţi să afle dacă la întrevedere participă şi Ribbentrop (nu participa) apoi au fost surprinşi să vadă un Hitler şi un Antonescu ieşind ca doi prieteni din cabinetul Führerului.

Hitler părea foarte satisfăcut de Antonescu şi, de faţă cu toţi, i-a spus două lucruri aparent protocolare, da care s-au dovedit importante în viitor:Ş că îl va ajuta în probleme de politică internă şi că îl poate vizita oricând, punând-i la dispoziţie avionul său personal.

Obişnuiţi cu strângerile de mână cordiale, cu zâmbetele şi îmbrăţişările călduroase ale unor lideri politic mondiali, urmate de un cuţit înfipt în spate, ne întrebăm, ce valoare practică putea avea atitudinea prietenoasă a lui Hitler faţă de Antonescu?

Făr îndoilă că Führerul, cântărise bine şi situaţia internă din România, ştia şi cer-i trebuie din ţara noastră şi ciner este cel mai potrivit să-i dea.

În perspectiva războiului cu U. R. S. S., Ion Antonecu mai avea un aliat, conducerea Arm,atei Germ,ane.

Momentul pe care picase Antonescu la Prima sa întâlnire cu Hitler era dominat de tentativa insistentă a Germaniei de a atrage URS în pactul Tripartit (ceea ce ar fi încheiat războiul prin victoria categoricăî a Germanieri în Europa Occidentală) şi de nevoia de a interveni în Balcani (Grecia) pentru a bloca intervenţia militară britanică. Pentru a trece trupele prin România, Hiler avea nevboie de stabilitate politică şi de suport logistic, pe caree numai Antonecu era dispus să îl ofere (Alex Mihai Stoenescu –Istoria loviturilor de sta în România).

La sosirea la Cancelaria de Sat, am fost informat că generalul va fi primit mai întâi singur de către Führer.

Faptul era explicat prin ficţiunea adoptată şi la Vatican – dar nu la Quirinal – că generalul era un şef de stat. Când însă, după un ceas de aşteptare, am fost introdus şi eu în biroul lui Hitler, spre marea mirare, am găsit acolo pe Ribbentrop, care fusese prezent la toată aceast primă parte a întrevederii.

Ce spusese şi ce istorisise generalul Führerului, privitor la Mişcare Legionară, am putut-o ghici a doua zi, cînd, la prânzul ce ni-l oferea Hitler m-a interpelat pe un ton sever cu aceste cuvinte:

„Dumneavoastră nu ştiţi poate cine e generalul Antonescu; nu aţi putu găsi un mai mare patriot penru a apăra interesele ţării dumneavoastră!”

Am replicat cam iritat:

„O ştim foarte bine, altfel nu l-am fi ales pentru a-l pune în capul nostru”.

După prima întâlnire cu Von Ribbentrop, (însă, Antonescu, avusese cu el două întrevederi despre care nu mă înştiinţaseşi despre care nu mi-a dat nici o socoteală), lucrul era cu totul neobeşnuit, prezenţa unui ministrru de externe cerând prezenţa celuilalt. De câte ori mî ăntâlneam cu von Ribbentrop, cu prilejul diferitelor festivităţi ce ne erau oferite, mă întreba: „De ce nu ne întâlnim mai des?”. Fapt a fost că după două întâlniri de aceste clandestine,von Ribbentrop, în mod foarte serios şi cu o mare insistenţă mi-a spus: „Nu vă puneţi cu armat niciodată. Ar fi o mare nebunie. Într-o astfel de ciocnire, Mişcarea ar fi distrusă”.

Foarte surprins, i-am explicat că dragostea şi respectzul oştirii era o tradiţie în Mişcarea Legionară, că un general, Cantacuzino, care întruchipa tot ceea ce armat are mai viteaz şi mai nobil, a stat tot timpul la dreapta Căpitanului şi că, alegând pe generalul Antonescu, conducător al noului regim pe care îl intemeiasem, dădusem o nouă dovadă a acestei dragoste şi a acestui rspect.

Din capul locului a trebuit să-mi dau seama că ceva se petrecuse la Berlin între Antonescu şi interlocutorii noştri germani, în ascuns de mine.

Acel ceva, nu putea fi în relaţie cu chestia cea mai importantă şi cea mai confidenţială, din cele care erau la ordinea zilei, proximitatea unu război cu Rusia Sovietică, căci acestea erau tocmai discuţiile la care fusesem întotdeauna prezent şi în întrevederean oastră cu Mareşalul Kietel şi în cea cu generalul Jodl.

Intrigile lui Antonescu convisese pe Hitler şi Ribbentrop, că o încăerare între el şi Mişcare era aproape inevitabilă, că deşi cei pe care guvernul german i-a decorat c oaspeţi bine-veniţi, s-ar fi putu găsi câtva timp mai apoi – ca şi oamenii lui Carol – în închioare . . ceea ce de fapt s-a şi întâmplat.

Ceea ce s-a petreczt însă cu prilejul audienţei noastre la Hitler, a întrecut orice se putrea aştepta ca lipsă de consideraţie şi ca uneltiri ascunse din partea generalului Antonescu şi a pus un sfârşit contactelor mele cu el până în momentul plecării sale din Berlin.

În acea dimineţă, însă, în faţa lui Alexandru Raneda, pe care l-am adus ca martor, avusem cu generalul o vioentă ciocnire verbală.

De astă dată, violenţa era departeamea şi acentuând vorbelke mele cu pumnul ciocînind în masă, i-am declarat că după ceea ce se întâmplase în ajun cu prilejul audienţei la Hitler, fără a ne da în spectatcol faţă de străini, îl rugam să cinsidere că în ceea ce îl privea, atât timp cât vom rămâne la Berlin eu numai existam. L-am informat că nu voi părăsi Berlinul odată cu el şi că relativ la adeziunea noastră la Pactul Tripartit, trebuie să se decurce făr mine, ceea ce explică lipsa semnăturii mele pe acel pact, despre care, de altfel, eram convins că nu reprezenta pentru noi nici un avantaj (Mihail Sturdza –România şi sfârşitul Europei).