Împotriva falsificării istoriei – 10 mai, Sărbătoare Naţională a României? PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.
Duminică, 26 Aprilie 2015 21:45
9-10 mai ?Plenul Camerei Deputaților a adoptat miercuri, 22 aprilie 2015, cu 294 voturi „pentru”, unul împotrivă și 6 abțineri propunerea legislativă privind proclamarea zilei de 10 Mai sărbătoare națională. Diletanţii şi sfertodocţii istoriei au marcat o victorie bazată pe fals. Vă prezentăm o opinie avizată a unui istoric de marcă, domnul prof. univ. dr. Ioan Scurtu. (Redacţia ART-EMIS).
Anul 2015 a oferit din nou ocazia unor diletanţi şi unor politicieni întârziaţi (ca mentalitate) să susţină că Ziua Naţională a României trebuie să fie 10 mai. Asemenea luări de atitudine au fost transmise la radio şi TV, acreditându-se ideea că la 10 mai s-a proclamat Independenţa de Stat a României şi că tot într-o zi de 10 mai ţara noastră a devenit Regat. Asemenea afirmaţii sunt făcute prin ignorarea sau falsificarea grosolană a istoriei. De aceea se impun precizările oferite de documentele vremii.
1. Independenţa de Stat a României a fost proclamată de Parlamentul ţării, şi nu de domnitorul Carol I, iar data exactă este 9 mai. Evenimentele s-au desfăşurat astfel: în acea zi, din însărcinarea grupării liberal-radicale şi cu asentimentul miniştrilor, deputatul Nicolae Fleva a adresat o interpelare, solicitând guvernului să răspundă dacă a adus la cunoştinţa Puterilor Garante ruperea relaţiilor de dependenţă faţă de Poartă şi, prin urmare, „independenţa absolută a României”[1]. Răspunzând, ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, a declarat: „În starea de răsbel, cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenţi; suntem o naţiune de sine stătătoare […] Aşadar, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”[2].După dezbateri, Adunarea Deputaţilor a votat următoarea moţiune: „Camera, mulţumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votul ei din 29 aprilie curent, ia act că răsbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”[3]. O moţiune cu un conţinut identic a fost adoptată, în aceeaşi zi, şi de Senat, în urma interpelării lui Al. Orăscu şi a răspunsului ministrului Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu. Astfel, 9 mai a devenit ziua Independenţei de Stat a României. Moţiunile adoptate nu aveau caracterul unor legi, care – pentru a intra în vigoare – trebuiau semnate şi deci promulgate de domnitor. Ele exprimau voinţa Reprezentanţei Naţionale, adică a poporului român.
2. Legea pentru proclamarea Regatului datează din 13/25 martie 1881, şi nu din 10 mai. Ea a fost adoptată într-un context intern tensionat. La 13/25 martie în Adunarea Deputaţilor au avut loc dezbateri furtunoase, în timpul cărora Titu Maiorescu a acuzat guvernul liberal şi pe partizanii săi că „nutresc în fundul inimii idealuri republicane şi că niciodată nu vor putea fi un partid de ordine şi de sprijin al dinastiei”. Pentru a dovedi netemeinicia acuzaţiei, liberalii au propus proclamarea imediată a Regatului. Aflând de această iniţiativă, Carol a acceptat, deşi – după opinia sa – trebuia să se aştepte până după înmormântarea lui Alexandru al II-lea, ucis în urma unui atentat la 1/13 martie 1881.
Din cuvântul generalului D. Lecca se observă limpede mobilul politic imediat al acestei hotărâri: „Reprezentanţa poporului trebuie să ia iniţiativă pentru proclamarea Regatului spre a nimici astfel insinuările de ieri ale opoziţiei, cum că dinastia e încă în România o plantă fragedă. Acesta nu e adevărat”[4]. În consecinţă, el a depus proiectul de lege prin care Parlamentul, în puterea dreptului de suveranitate a naţiunii, „Proclamă de rege al României pe Alteţa Sa Regală prinţul Carol I”. Propunerea fiind primită în unanimitate, s-a depus proiectul de lege care prevedea:
„Articolul I. România ia titlul de Regat. Domnitorul ei, Carol I, ia pentru sine şi moştenitorii săi titlul de Rege al României.
Articolul II. Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal”[5].
Proiectul a fost adoptat în unanimitate de ambele Corpuri legiuitoare. Apoi, parlamentarii, având în frunte pe principele Dimitrie Ghica (preşedintele Senatului) şi C.A. Rosetti (preşedintele Adunării Deputaţilor) au prezentat legea lui Carol I. În ziua de 14/26 martie 1881 a avut loc ceremonia la Palat, în cadrul căreia a fost promulgată legea privind proclamarea Regatului.
Datorită funeraliilor pentru ţarul Aleksandru al II-lea (desfăşurate la 15/27 martie 1881), festivităţile consacrate proclamării regatului au fost amânate pentru 10/22 mai, când se împlineau 15 ani de la urcarea lui Carol pe tron[6].
3. În timp, cele trei momente istorice diferite – 10 mai, 9 mai, 15 martie – au fost contopite în unul singur pentru omagierea dinastiei. Unui act real (începutul domniei lui Carol I) i s-au adăugat două licenţe istorice: proclamarea Independenţei (votată la 9 mai 1877) şi a Regatului (legea fiind promulgată, deci aflată în vigoare de la 15 martie 1881). Ele erau determinate de necesitatea politică de a-l omagia pe Carol I, devenit primul rege al României moderne.Odată cu scurgerea timpului şi într-un regim republican falsificarea datelor istorice nu numai că nu este necesară din punct de vedere politic, dar se impune respectarea adevărului istoric, inclusiv de către mass-media şi formatorii de opinie.
Grafica – Ion Măldărescu
–––––––––––––
[1] „Monitorul oficial”, nr. 118 din 27 mai 1877, p. 3 449.
[2] Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, p. 315-316.
[3] „Monitorul oficial”, nr. 118 din 27 mai 1877, p. 3 453.
[4] „D.A.D”, nr. 60, şedinţa din 14/26 martie 1881, p. 1 815.
[5] „Monitorul oficial”, nr. 60 din 15 martie 1881.
[6] Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. I Carol I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 2001, p. 121.

footer