”Rostul nostru

Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naționalismul român.
Banul occidental şi-a descoperit aici la gurile Dunării interese mari şi precise:
– interese politice: să împiedece înaintarea Rusiei către Constantinopole;
– interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi să vândă produse industriale scumpe, câștigând de la particulari numai diferența de preț, iar de la stat (furnituri) ceva în plus;
– interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin şi slugi indigene – imensele bogății ale solului şi subsolului acestei țări;
– interese financiare: să încaseze dobânzile pipărate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei românești private, care aveau nevoe de un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altădată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul țării, războiul din 1877 (Independența), compania din 1913 (o demonstrație de forță necesară) războiul din 1916 (Întregirea).
Naționaliștii români din secolul 19 nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieși în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al căruia act de naștere e columna lui Traian, despre a căruia copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu știm nimic şi a căruia vajnică adolescență ne-o povestesc cronicarii.
Utilizând cu măiestrie interesele banului occidental în părțile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câștiguri coloniale şi satisfăcându-i dorințe privind însăși forma de stat, regimul politic şi acordarea calității de Român – lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran – şi chemând în fruntea țării o dinastie în stare să ne reprezinte prin strălucitele ei legături în diplomația europeană (noi fiind la vremea aceea prea neam prost ca să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândită în sânul unei familii regale specializată în construcții şi diriguiri statale, naționaliștii români din secolul 19 au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?
Un tânăr inginer român șomează în cafeneaua târgului natal cu diploma de la Charlottenburg în buzunar, întâlnește un Ovreiu, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu șomer, căruia îi povestește din vorbă în vorbă durerea lui, ca să audă imediat exclamațiile Ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informație asupra bursei internaționale a muncii: „De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum! Un căpitan de artilerie cumpără niște nutreț pentru cai şi îl încarcă pe jurgoane. Rămânându-i un rest – cam o căruță țărănească – vrea să angajeze un sătean, să i-l ducă: „Nu merg, Domnule Căpitan, zău, nu merg, că… mi-am făcut suma”.
Într-un stat, care politicește e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internațională şi economicește o colonie, care își trimite – prin decalaj, concesii, dobânzi – peste granițe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să muncești mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogățiile țării şi nu garantează munca națiunii. Nu, pentru că nu e statul național al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene.
Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranța transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcționarilor lor. Ca-n colonii. De aceia nu e tragere de inimă în țara românească. De ce să ari, să gândești, să alergi – în plus? Pentru cine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiț, drumul tot cărare, casa tot bordeiu.
Pentru că cu banii câștigați la noi, finanța internațională clădește vile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieți naționale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a indolenței românești: în exploatare.
Să nu ne înșele palatele bucureștene: sunt contuarele străinilor.
Să nu ne înșele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor.
Să nu ne înșele o rețea telefonică, o linie ferată, o șosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebuie nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor.
Să nu ne înșele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne sbatem, ei – ca să ne sugă mai bine.
Națiunea română stă deoparte: deoparte de viața economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesnește spolierea. Națiunea e în rezistență pasivă. De aceea se vorbește în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. De aceea țara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. De aceea suntem țara lui „a-da, bine-bine, lasă-lasă”.
Una dintre ursitoare – naționalismul român – a fost înșelată: în loc de stat propriu s-a trezit cu tejghea străină.
Acest contuar al burgheziei apusene şi-al vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebuie să se înalțe adevăratul stat al Românilor, un stat național în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Știm că munca aceasta nu va fi ușoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor. Acești nemernici paznici politici ai contuarului trebuiesc demascați şi națiunea dezlănțuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluției naționale. Știm că ne așteaptă o existență precară şi poate pe multi dintre noi o moarte violentă.
Știm că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura țara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguială, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.”

Petre Țuțea, 1935