Petre Țuțea – pagini de biografie

ilie tudor6 hours ago

La pagina 135 în pdf-ul de la ttp://www.cnsas.ro/document…
se găseşte un articol de Luminiţa BANU:
PETRE ŢUŢEA ŞI POLIŢIA POLITICĂ – DE LA ARESTARE LA AVERTIZARE

„Dumnezeu ştie cât de Socrate sunt! Eu nu mă socotesc decât o oarecare fiinţă gânditoare. Gândesc şi spun ceea ce gândesc. E bine? E rău? Eu spun ceea ce cred că trebuie să spun. N-am făcut niciodată altfel, dar, în comunism, nimeni nu lua în seamă ceea ce spuneam. Spusele mele erau consemnate la Securitate, au avut ei grijă să mi le facă… arhivă. Cine va vrea să-mi studieze gândirea va trebui să bată la uşa acestei onorabile instituţii. Sper că odată şi-odată uşa asta se va deschide”1.
Cuvintele de mai sus îi aparţin lui Petre Ţuţea, unul din cei mai remarcabili gânditori români ai secolului al XX-lea2, iar speranţele sale referitoare la posibilitatea studierii de către posteritate a gândirii sale prin consultarea arhivelor Securităţii s-au împlinit, fie şi parţial3.
Odată cu înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi preluarea dosarelor create de Securitate, biografiile unor personalităţi de primă mărime ale României au devenit susceptibile de rescriere prin completarea lor cu informaţii extrase din aceste dosare. În ceea ce ne priveşte, ne-am propus, prin prezentul demers, un obiectiv mult mai modest şi anume evidenţierea, pe cale documentară, a tăriei de caracter de care a dat dovadă Petre Ţuţea, prin prisma atitudinii manifestată de acesta, cu consecvenţă, în faţa organelor de securitate.
S-a născut la 6 octombrie 1902 în satul Boteni, Muscel, în familia unui preot ortodox. A urmat cursul inferior al „Liceului Neagoe Basarab” din Câmpulung şi cursul superior la liceul „Gh. Bariţiu” din Cluj, apoi cursurile Facultăţii de Drept la Universitatea din Cluj. Remarcat de Al. Vaida-Voevod, este trimis să studieze formele de guvernământ la Universitatea Humboldt din Berlin. Între 1933 şi 1935 a îndeplinit funcţia de ajutor al consilierului economic al Legaţiei României din Berlin. Şi-a obţinut titlul de doctor în economie politică şi drept şi, ulterior, întors în ţară, a devenit un discipol al lui Nae Ionescu.
Aderarea lui Ţuţea la principiile dreptei româneşti interbelice îndreptăţeşte afirmaţia lui Nae Ionescu: „omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte!”, întrucât, iniţial, Ţutea fusese un om de stânga. Aşa cum singur afirma: „am scos cu Petre Pandrea cea mai bună revistă marxist-leninistă, spre ruşinea mea. Se numea „Stânga”4.
Aveam cabinet personal la „Adevărul”. Ştiţi cine ne-a desfiinţat? Un eretic, Armand Călinescu. A trimis un inspector general din Siguranţă şi ne-a ameninţat că ne desfiinţează dacă mai continuăm. Pandrea a pus mâna o călimară şi a vrut să-i dea cu ea în cap. Era presa liberă să-i dea, nu-i aşa, organului de stat cu călimara în cap. Eu zic: «Lasă-l, măi Petrache, el e un biet slujbaş»5.
Ocuparea unui loc de frunte în rândul tinerei generaţii de intelectuali, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, şi apropierea de ideologia legionară6 îl plasează pe Ţuţea în atenţia organelor represive ale statului. Nu suferă însă, din partea acestora, nici o neplăcere, datorită, probabil, faptului că, formal, nu aderase la Mişcarea Legionară. După instaurarea guvernării legionare la 6 septembrie 1940 Petre Ţuţea a devenit membru cu drepturi depline: „adevărul este că, oficial, am devenit membru al organizaţiei legionare imediat după 6 septembrie 1940”, spunea Ţuţea în 25 mai 19577. În scurt timp, a fost numit, în mod excepţional, şef de cuib:
„Conform regulilor legionare, trebuia să am o anumită vechime în cadrul organizaţiei legionare, însă, cu toate acestea, datorită legionarului Popescu Traian, am fost numit şef de cuib. (…) Cuibul a avut denumirea de «Nae Ionescu», fostul profesor universitar. (…) Actualmente, nu îmi mai reamintesc numele tuturor legionarilor care au făcut parte din cuibul pe care l-am condus, cu excepţia lui Traian Popescu, Georgel Demetrescu, fost director în Ministerul Economiei Naţionale, Radu Ionescu, fost referent în Ministerul Economiei Naţionale, Tănase Alexandru, fostul proprietar al magazinului «Vulturul de Mare cu peştele în gheare», Grigore Gheaţă, fost ataşat comercial din Ministerul Economiei Naţionale”8.
În faţa anchetatorului de securitate (cpt. Simon Jack), Petre Ţuţea îşi asuma activitatea ca şef de cuib, considerând că aceasta nu a avut nimic ilegal: „Am participat la şedinţele de cuib, pe care le-am condus conform instrucţiunilor din Cărticica şefului de cuib. Şedinţele s-au ţinut în locuinţa lui Traian Popescu, însă nu îmi reamintesc pe ce stradă locuia. Am plătit cotizaţii şi am participat la o excursie în pădurea Băneasa, unde s-au discutat diferite probleme cu caracter legionar. În calitatea mea de şef de cuib, am făcut un plan de activitate a cuibului în care prevedeam activitatea educativă a membrilor legionari din cuibul meu şi care consta în lectura în cadrul cuibului a Bibliei şi a întregii literaturi legionare, marşuri”9.
Conducerea Mişcării Legionare îi încredinţează lui Ţuţea funcţia de secretar general la Ministerul Economiei Naţionale şi, în această calitate, face parte din diverse delegaţii care au purtat negocieri economice la Berlin şi la Moscova10. În aceeaşi perioadă (septembrie 1940-ianuarie 1941), publică în ziarul Cuvântul o serie de articole, precum Stil economic legionar, Negociatorul legionar, ce vor atârna greu în viitoarele sale dosare de anchetă.
Reîntors în ţară după rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, Petre Ţuţea este anchetat de către Siguranţă, către sfârşitul lunii martie 1941. Nefiind găsit vinovat de vreo încălcare a legii, nu este condamnat, dar este internat pentru scurtă vreme în lagărul de la Tg. Jiu11. Eliberat, continuă să lucreze în cadrul Ministerului Economiei Naţionale, ca director al Oficiului de Studii şi Documentare. Rămâne, totuşi, în atenţia Siguranţei12. Spre sfârşitul lunii iulie 1944 se întâlneşte, întâmplător, cu Lucreţiu Pătrăşcanu (pe care-l cunoştea bine din casa lui Petre Pandrea, acesta fiind cumnat cu Pătrăşcanu). Invitat de Ţuţea la el acasă, în str. Ştirbei Vodă, nr. 164, Pătrăşcanu, deja implicat în negocierile secrete cu Palatul Regal pentru scoaterea României din Axă, i-ar fi spus lui Ţuţea: „Situaţia este dezastruoasă. Nu există decât soluţia ca Palatul să-l înlăture pe Antonescu, dacă nu se retrage. America a intrat în război şi de partea cui este America va fi şi victoria”. Redăm în continuare un fragment din dialogul purtat cu Lucreţiu Pătrăşcanu, aşa cum îl rememora Ţuţea:
„L.P. Sunteţi pentru lovitură de stat?
P.Ţ. Sunt.
L.P. Ce părere aveţi despre Antonescu?
P.Ţ. E un patriot incontestabil, un mare român, dar s-ar putea să nu fie tot aşa de
bun politician. (…)
L.P. Participaţi la lovitura de stat?
P.Ţ. Nu.
L.P. De ce?
P.Ţ. Românii au fost dintotdeauna diplomaţi rafinaţi. Scoteau steagul cu Sfântul Gheorghe când treceau ruşii, şi pe cel cu semilună când intrau turcii. Aveau întotdeauna două steaguri. Acum vom avea două echipe: dumneavoastră intraţi slugi la ruşi, pentru conservarea naţiei noastre, iar noi murim pentru panaşul Neamului Românesc”13.
În măsura în care dialogul respectiv a avut loc, Petre Ţuţea şi-a dovedit capacitatea de previziune istorică, asumându-şi, în spiritul legionar al jertfirii de sine, viitoarele nenorociri provocate de orientarea sa naţionalistă. De altfel, după 23 august 1944, a avut contacte sporadice cu membri de frunte ai Mişcării Legionare. Astfel, potrivit unei declaraţii a lui Nicolae Pătraşcu din 30 iulie 1957, acesta l-a contactat personal pe Ţuţea în anul 1945 pentru a-l ruga să obţină ca „un grup de legionari capturaţi în Munţii Ciucaş să nu fie condamnaţi la moarte”14. Demersul lui Pătraşcu miza pe faptul că Ţuţea era foarte bun prieten cu Petre Pandrea, cumnatul atotputernicului ministru al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu15.
De altfel şi Ţuţea confirmă păstrarea unor contacte cu lideri legionari. Potrivit unei declaraţii din anchetă, Nicolae Pătraşcu şi Valeriu (Vică) Negulescu l-au vizitat pe Ţuţea în 1946 cerându-i părerea „cu privire la tactica şi atitudinea pe care să o urmeze organizaţia legionară faţă de situaţia politică creată după 6 martie 1945”16.
În această perioadă, Petre Ţuţea continuă să lucreze ca director în Ministerul Economiei Naţionale, Direcţia Încurajării Exportului, apoi funcţionar în Direcţia Studii şi Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcţia Acorduri17. Se pare că în toată această perioadă, faima „protecţiei” de care se bucură Ţuţea din partea lui Pătrăşcanu a fost suficientă pentru a-l salva pe acesta de nenumăratele valuri de „epurări” din minister. Potrivit unui „Referat al Serviciului II/Biroul 2 din Direcţiunea Generală a Siguranţei Statului”, datat 4 aprilie 1948, „în evidenţele personalului, Petre Ţuţea figurează pe lista alcătuită în ianuarie 1948 de către sindicat, pentru lista de epuraţie a aparatului de Stat”. Totuşi, el nu este epurat, ci este menţinut în minister, fiind doar retrogradat din funcţia de director. În acest sens, a intervenit chiar Siguranţa, într-un referat din 20 februarie 1948 menţionându-se următoarele: „Neîncadrându-se actualului regim [Petre Ţuţea] nu este întrebuinţat la lucrări prea secrete şi este propus de organele acestui minister pentru comprimare. Luându-se contact cu organele în cauză ale Ministerului Economiei Naţionale, s-a stabilit să nu se treacă la îndepărtarea acestuia din serviciu pentru moment”18.
Dincolo de posibilitatea ca Siguranţa să fi intervenit motivată de necesitatea finalizării urmăririi lui Ţuţea, rămân câteva coincidenţe semnificative: în 24 februarie 1948 Lucreţiu Pătrăşcanu este destituit din funcţia de ministru al Justiţiei, iar arestarea lui Petre Ţuţea la 12 aprilie 1948 a precedat-o cu două săptămâni pe cea a lui Pătrăşcanu (28 aprilie 1948). Aşadar, în opinia noastră, Ţuţea, deşi de multă vreme în atenţia organelor represive, a rămas intangibil atâta vreme cât Pătrăşcanu a fost atotputernic. Îndepărtarea acestuia din urmă a creat contextul favorabil pentru „fabricarea” la urgenţă a unui dosar19 şi pentru Rahova, unde a fost anchetat până la 2 iulie 1948. Întrucât acuzaţiile care i se aduceau erau legate de spionajul în favoarea anglo-americanilor (cărora le-ar fi furnizat date referitoare la economia naţională, cunoscute prin natura atribuţiilor de serviciu), a fost transferat către S.S.I., care l-a anchetat până la 18 iulie 1948. Întrucât, din „probele” de la dosar era evident că acuzaţia nu putea fi susţinută în faţa justiţiei, S.S.I.-ul l-a retrimis pe Ţuţea către arestul din Rahova, unde a rămas până în septembrie20.
Imediat după înfiinţarea Securităţii, Ţuţea este transportat în arestul Ministerului Afacerilor Interne şi anchetat din nou, până la 10 noiembrie 1948. Anchetatorii Securităţii sunt incapabili să probeze vreo încălcare a legii de către arestat, aşa cum dovedeşte un referat din 10 decembrie 1949, semnat de căpitanul de securitate Nicolaescu Marin:
„Petre Ţuţea a fost simpatizant al mişcării legionare din anul 1937, iar în anul 1940 s-a înscris în organizaţia legionară, activând şi propagând ideile legionare.
De asemenea, Petre Ţuţea a avut legături cu străinătatea, în special cu Anglia, dând diferite informaţii. A avut legături cu Nicolae Pătraşcu şi cu Vică Negulescu în anul 1946. Petre Ţuţea nu voieşte să recunoască activitatea sa desfăşurată în anii 1946, 1947, 1948, însă această activitate există, deoarece el a luptat contra regimului nostru de democraţie populară, propagând idei legionare. Paralel cu aceasta, sus-numitul a întreţinut şi legături cu fostul P.N.Ţ.
Având în vedere activitatea sa şi faptele săvârşite care îl dovedesc ca un element periculos şi ostil regimului nostru, avem onoare a propune încadrarea sa în prevederile Ordinului 5/1948, categoria preventivi”21.
Aşadar, neputându-se reţine în sarcina sa vreo acuzaţie dovedită, este trimis la închisoarea Jilava, unde rămâne până la 23 aprilie 194922. Este ridicat de la Jilava şi transportat la închisoarea Ocnele Mari, fără ca situaţia sa de reţinut să primească vreo clarificare. Aici este uitat până în noiembrie 1950 când este, oficial, internat prin Decizia M.A.I. nr. 193/1950, pe timp de 24 de luni, „pentru activitate legionară”23. Potrivit „Fişei de încarcerare”, Ţuţea avea „talia 1,82 m, fruntea ovală, nasul drept, gura potrivită, barba prelungă, faţa smeadă, ochii căprui, părul castaniu”24.
Conform unei practici a vremii, deţinutul Ţuţea Petre a fost eliberat cu o „mică întârziere”: la 27 mai 1953 i se întocmesc formele de eliberare, iar la 29 mai semnează „Angajamentul la eliberarea din închisoare” şi este pus, în sfârşit, în libertate.
Odată intrat în „moara” sistemului, Ţuţea nu avea cum să mai scape: în scurtă vreme, este reţinut alături de membrii „organizaţiei contrarevoluţionare «Partidul Naţionalist»,
în frunte cu Ştefan Petre, Porsena Nicolae ş.a.”. În „Ordonanţa de pornire a procesului penal”,
datată 20 decembrie 1956, se menţionează:
„Eu, lt. Urucu Nicolae, anchetator penal de securitate din Direcţia de Anchete a M.A.I. al R.P.R., având în vedere materialele pe care le deţin organele de securitate din care rezultă că numitul Petre Ţuţea este învinuit pentru faptul că din anul 1955 a început să participe la întâlniri clandestine împreună cu alţi indivizi, unde s-au purtat discuţii duşmănoase împotriva regimului de democraţie-populară din R.P.R., din materialele ce se află la dosarul cauzei rezultă suficiente date cu privire la infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 327, p. III, C.P.”25.
Pe baza acestui act, este emisă „Ordonanţa de reţinere pe timp de 24 de ore”, de la 21 decembrie 1956, orele 0 şi până la 22 decembrie 1956, orele 0, şi, ulterior, „mandatul de arestare nr. 155 din 26 decembrie 1956”, semnat de lt. maj. Cosma Emil, care punea în vedere administratorului arestului „să-l primească şi să-l reţină de la data de 21 decembrie 1956 până la data de 20 ianuarie 1957 pe numitul Ţuţea Petre”26. Ulterior, prin 11 adrese ale
Procuraturii Militare Bucureşti către Penitenciarul Jilava, se comunica prelungirea succesivă a
mandatului de arestare până pe data de 16 decembrie 195727.
Aceste adrese dovedesc, indirect, totala lipsă de profesionalism a ofiţerilor de securitate şi caracterul arbitrar al măsurii de lipsire de libertate a lui Petre Ţuţea, întrucât, încă din 10 ianuarie 1957, fusese emisă „Ordonanţa de punere sub învinuire”, în care se menţiona: „Din lucrările de anchetă rezultă probe suficiente cu privire la faptele comise de sus-numitul împotriva legilor R.P.R. prin aceea că încă din anul 1954 şi în special în ultimul timp, împreună cu complicii săi, instigaţi de propaganda duşmănoasă a posturilor de radio imperialiste, au organizat mai multe întâlniri clandestine unde au discutat în mod duşmănos împotriva regimului democrat-popular din R.P.R.”. Ori, timp de un an de zile, anchetatorii nu au putut aduna acele „probe suficiente”, necesare trimiterii în faţa instanţei.
În fapt, Petre Ţuţea a fost arestat la 22 decembrie 1956 pentru „delictul de agitaţie”. La baza arestării lui Ţuţea au stat, aşa cum menţionează documentele Securităţii, „declaraţiile numitului Iacobescu Paul, element care a participat la întâlnirile clandestine şi unele materiale de la direcţiile informative din care rezultă că sus-numitul a fost în legătură cu o serie de legionari din Bucureşti şi provincie”28.
Anchetarea lui Ţuţea nu a adus ofiţerilor de securitate nici o satisfacţie: acesta declara că, într-adevăr, „după ce a fost eliberat în 1953, dar mai ales în ultimul timp, participa la diferite mese organizate de dr. Popescu Gabriel (arestat), unde mai veneau şi Caftangioglu Gheorghe (arestat), cunoscut ca legionar, Iacobescu Paul (arestat), legionar din 1936, Stavri Ghiolu, fost subsecretar de stat la Industrie şi Comerţ în timpul războiului” şi alţii, dar nu admitea sub nici o formă că în cadrul respectivelor întâlniri s-ar fi purtat „discuţii duşmănoase împotriva regimului”.
Intuind faptul că „meciul” său cu Securitatea se va prelungi pe termen nedeterminat, Ţuţea cerea, la 2 august 1957, organelor de securitate să i se aducă de la domiciliul său următoarele obiecte de uz personal: „un cojocel, pantaloni groşi, două perechi de izmene de flanel lungi, două cămăşi, două perechi ciorapi de lână, trei perechi ciorapi de bumbac nr. 45, două prosoape, trei batiste, un metru pânză de cârpit, una şapcă, săpun toaletă, pastă de dinţi, perie de dinţi”29.
În mod neaşteptat, Direcţia a VIII-a Anchete, condusă de colonelul Francisc Butyka, a admis cererea şi a înaintat Serviciului „C” o adresă prin care solicita aducerea respectivelor obiecte de la adresa din str. Ştirbey Vodă, nr. 164. În 12 august 1957, lt. maj. Frâncu Gheorghe a preluat de la verişoara lui Ţuţea, Lămbescu Maria, obiectele solicitate, încheind un proces verbal detaliat şi neuitând să precizeze starea în care se aflau articolele de îmbrăcăminte şi încălţăminte: „un cojocel, fără mâneci, rupt”, „una pereche bocanci, negri cu talpă de cauciuc, uzaţi (nr. 45)”, „una şapcă de stofă, bej, nouă”30. Obiectele au ajuns în magazia arestului „A” al M.A.I. la 19 august 1957, nu ştim însă dacă i-au parvenit şi lui Ţuţea.
Ancheta s-a prelungit până în 4 decembrie 1957, când lt. maj. Blidaru Gheorghe, anchetator penal de securitate, redacta „Concluziile de învinuire” împotriva numiţilor „Caftangioglu Gh., Popescu Mihai, Dumitrescu Elena, Ţuţea Petre, Popescu Gabriel, Iacobescu Paul, Crinescu Maria, Andriano Constantin, învinuiţi de săvârşirea infracţiunii p.p.de art. 209, pct. 1 C.P., prin modificarea art. 209, partea a III-a C.P., făcută prin Decretul nr. 469/1957” care „încă din anul 1948-1949 au iniţiat şi organizat […] organizaţia subversivă de tip fascisto-legionar denumită «Partidul Naţionalist», în frunte cu legionarii Ştefan Petre şi Porsena Nicolae (fugari)”, „având drept scop răsturnarea prin violenţă a regimului democrat-popular din R.P.R. şi instaurarea unui regim fascist”31.
Trimişi în judecată, inculpaţii sunt judecaţi de Colegiul de Fond al Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, compus din col. Dimitriu A. Adrian, preşedinte, lt-col. Obreja Ion, lt.col. medic Bălşeanu Ion – asesori populari, cpt. de justiţie Fulger Ştefan – procuror militar şi secretarii Petrescu Joiţeanu şi Stănculescu Gheorghe. În timpul procesului, avocatul lui Petre Ţuţea, Mihail Nicolau, a încercat zadarnic să scoată în evidenţă că „nu există nici o probă din care să rezulte că inculpatul avea intenţia să fie şef de stat. De altfel, însăşi Caftangioglu Gheorghe a arătat că aceasta a fost numai o fantezie a lui” şi că „în faţa instanţei nu s-a stabilit că s-ar fi făcut vreo legătură cu grupul lui Ştefan Petre şi de altfel Ţuţea Petre n-a cunoscut niciodată pe Ştefan Petre şi pe Porsena Nicolae”32.
Cu unanimitate de voturi, tribunalul l-a condamnat, prin Sentinţa nr. 241/20 decembrie 1957, pe Petre Ţuţea, „în baza art. 209, pct. 2, lit. a C.P., modificat prin decretul 469/57”, la „10 (zece) ani închisoare corecţională şi 5 (cinci) ani interdicţie corecţională pentru uneltiri contra ordinii sociale p.p. de art. 209, pct. 2 lit. a C.P., prin schimbarea calificării din art. 209, pct. 1 C.P., modificat prin Decretul 429/57, conf. Art. 292 C.J.M. şi art. 306 C.Pr. Pen. În baza art. 25, pct 6 C.P. se confiscă averea totală personală a condamnatului Ţuţea Petre. Conform art. 304 C.J.M. îl obligă la 500 lei cheltuieli de judecată”33.
Condamnaţii au primit sentinţa la 28 decembrie 1957, în arestul M.A.I., şi au înaintat recurs la Tribunalul Suprem, Colegiul Militar. Recursul a fost respins prin Decizia nr. 57/ 22 februarie 1958, sentinţa rămânând definitivă şi executorie. În acest context, merită amintit episodul confiscării „averii totale personale” a condamnatului Petre Ţuţea. Conform procesului verbal întocmit de executorul judecătoresc Păcurariu Eneas în data de 26 iunie 1958, ora 18, în locuinţa din Ştirbey Vodă, nr. 164, „numitul Ţuţea Petre nu posedă nici un fel de avere mobilă sau imobilă, nici în localitate, nici în altă parte. Din procesul verbal de percheziţie dresat de organele de securitate la 22 decembrie 1956 s-a constatat că numitul nu posedă nimic confiscabil, afară de câteva cărţi menţionate de organele de securitate. Faţă de această situaţiune, ne-am retras de la locul de executare”34.
Nimic mai edificator asupra condiţiei la care fusese adus unul din oamenii de geniu ai poporului român. Starea sa materială nu putea stârni invidia nici măcar celui din urmă paria al societăţii. Dar calvarul lui Ţuţea era departe de a se încheia. Întemniţat la Aiud, trece prin ritualurile „reeducării de tip Aiud”, iar în 1959 este implicat într-un nou proces. Arestarea altor foşti legionari şi menţionarea fugitivă a lui Petre Ţuţea în unele din declaraţiile acestora35 pornesc din nou implacabilul mecanism de represiune.
La 14 iulie 1959 era elaborată o nouă „Ordonanţă de punere sub învinuire”, în care, pe lângă acuzaţiile anterioare, se menţiona:
„În perioada de detenţie la penitenciarul Ocnele Mari a intrat în legătură cu legionarii Biloiu Matei, Menciu Paul, Trifănescu Atanasie şi alţii, unde s-au constituit într-o grupare contrarevoluţionară, purtând discuţii legate de trecutul organizaţiei legionare în scopul menţinerii moralului legionar”36.
Este trecut din nou prin purgatoriul anchetei, dar, în ciuda faptului că sănătatea sa se înrăutăţea din cauza detenţiei37, Ţuţea îşi păstrează nealterată tăria spirituală. În acest sens, în „Concluziile de învinuire”, redactate la 28 iulie 1959 de anchetatorul penal, lt.-maj. Urucu Nicolae, se reţine faptul că „datorită fanatismului său legionar, învinuitul Ţuţea Petre a căutat şi acum să se menţină pe poziţie de nemărturisire completă a activităţii sale criminale pe care a desfăşurat-o, recunoscând numai parţial unele fapte din activitatea subversivă desfăşurată”38.
În 29 septembrie 1959, Colegiul de fond al Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare îl condamnă pe Ţuţea Petre la „18 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru infracţiunile p.p. de art. 209, pct. 1, C.P.”39. Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 540/1959 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar.
Petre Ţuţea şi-a executat pedeapsa în penitenciarul Aiud, fiind eliberat la 1 august 1964, graţiat prin Decretul nr. 411/196440. Odată pus în liberate, marele gânditor se transformă într-un „obiectiv” pentru serviciile operative ale Securităţii41, fiind, asemenea majorităţii foştilor deţinuţi politici, încadrat cu informatori, filat, interceptându-i-se corespondenţa şi convorbirile şi supus unor nesfârşite tracasări. Nu vom detalia procesul de urmărire informativă a lui Petre Ţuţea, acest lucru fiind deja făcut cu multă acribie de dna. Ioana Diaconescu42.
Ne vom limita doar la scoaterea în evidenţă a unui episod singular din acest vast proces care nu s-a încheiat decât în anul 1989, odată cu prăbuşirea regimului comunist. Avem în vedere aşa-zisa „avertizare” din 30 martie 1968, efectuată într-unul din sediile din Bucureşti ale Securităţii.
Este binecunoscut faptul că după 1964, Securitatea, beneficiind de starea de teroare indusă populaţiei de îngrozitoarele abuzuri din perioada precedentă, şi-a putut permite să deplaseze accentul de pe acţiunile represive pe cele preventive, înlocuind arestările şi declanşarea proceselor politice cu „destrămarea anturajelor”, „compromiterea”, „avertizarea”. Această din urmă metodă43 consta în chemarea victimei într-un birou al Securităţii sau, uneori, al Miliţiei, şi aducerea la cunoştinţă a unora din acţiunile întreprinse de aceasta în ultimul timp. Cu alte cuvinte, „suntem cu ochii pe tine”. Se sublinia faptul că acţiunile de tipul celor la care se „dedase” victima contravin „ordinii socialiste” şi că, în cazul în care nu renunţă la ele, va suporta rigorile legii. Uneori, se amintea în treacăt faptul că soţia ar putea rămâne fără serviciu, că fiul sau fiica ar putea fi eliminat din facultate şi alte asemenea „măsuri conexe”. Acest gen de dialog, purtat de pe poziţii de forţă, între un reprezentant al Puterii şi o victimă trecută prin malaxoarele sistemului de detenţie, sfârşea, de regulă, cu îngenuncherea definitivă (sau măcar temporară) a „avertizatului”.
În cazul lui Ţuţea, mecanismul de „avertizare” s-a „gripat”. După ce executase 12 ani, opt luni şi 26 de zile de temniţă, Ţuţea rămăsese acelaşi om care nu ezita să sfideze regimul totalitar44, scriind ferm în josul procesului verbal de avertizare: „nu recunosc cele imputate”.
A continuat să fie urmărit cu perseverenţă de către Securitate până în decembrie 1989 şi a putut să privească prăbuşirea regimului comunist. În 21 ianuarie 1991 a devenit membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, primind carnetul de membru cu nr. 3416. S-a stins din viaţă la 3 decembrie 1991, în clipa morţii ultimele sale cuvinte fiind: „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!”.
După şapte ani, statul român a realizat o primă măsură reparatorie faţă de memoria marelui gânditor: prin Decizia nr. 4/19 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare împotriva sentinţei nr. 179 din 29 septembrie 1956 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, Colegiul de Fond şi a deciziei penale nr. 540 din 21 noiembrie 1959 a tribunalului suprem – Colegiul Militar, prin care Ţuţea era condamnat la 18 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică.
În ciuda acestui tardiv act reparatoriu, credem că pentru omul care afirma „sunt nimic faţă de Poporul Român”, ceea ce făcut Poporul Român, până acum, e doar… nimic.