Petre Țuțea: „Legionarii nu au ucis nici un evreu!”(9)

Dacă nu legionarii, atunci cine i-a ucis pe cei 120 de evrei în ianuarie 1941?

Faptul că în ianuarie 1941 comuniştii evrei, prin Constantin David, încheie o înţelegere cu Serviciul de Informaţii Secrete condus de Eugen Cristescu şi aflat în subordinea Guvernului Ion Antonescu, înţelegere prin care comuniştii, deci şi evreii, se angajau să participe la dezordinile şi tulburările din 21-23 ianuarie 1941, vina pentru aceste fărădelegi urmând să fie pusă în seama legionarilor, ridică, acest fapt, o problemă extrem de importantă: care este adevărul despre cei 120 de evrei „omorîţi” de legionari în timpul rebeliunii? Căci, aşa cum am văzut, este foarte probabil, este aproape o certitudine, că legionarii, într-adevăr, nu au ucis nici un evreu, nici în ianuarie 1941 şi nici altcândva. Avem, în acest sens, o mulţime de semne şi indicii, şi avem, mai ales, documentul: înţelegerea semnată de Constantin David şi de comisarul Petrovici. Acest document nu a fost contestat de nimeni din Comunitatea evreiască!… Cum n-a fost contestat nici raportul comuniştilor evrei trimis la Moscova imediat după evenimentele pe care aceşti evrei le consideră revoluţie, nicidecum pogrom sau rebeliune legionară! Aşadar, atunci cine i-a omorît pe bieţii evrei, cei 120?

Prima ipoteză: evreii au fost ucişi de cei care au organizat rebeliunea „legionară”, adică de Poliţie, de Serviciile Secrete şi de evreii care, ca majoritari în activul Partidului Comunist, nu puteau să nu participe la acţiune: devastarea cartierelor evreieşti şi tot ce mai urma să se întâmple în conformitate cu înţelegerea dintre evreii comunişti şi serviciile secrete… Este, desigur, ipoteza cea mai puţin verosimilă între oameni cu judecată normală: cei 120 de evrei au fost ucişi de… evrei, de comuniştii evrei!

Fireşte, o formulare atât de categorică ar trebui nuanţată, ceea ce însă n-ar schimba prea mult datele problemei: ucigaşii propriu-zişi se vor fi aflat printre hoţii şi bandiţii pe care i-a pus la treabă Poliţia, pe unii eliberându-i din arest sau din închisoare în acest scop. Dar planul, scenariul după care s-au petrecut aceste crime, a fost unul cunoscut şi aprobat, dacă nu cumva şi conceput, de liderii evrei, evreii comunişti, de teapa lui Constantin David. Cu acordul acestora s-a produs „progromul”! Lor li se adresează reproşul lui Matatias Carp, cum că „din indolenţă sau cu dinadinsul (!) nu au luat din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti!” Am citat din textul dedicat de Matatias Carp „rebeliunii” legionare. Aşadar, nu este deloc exclus ca evreii comunişti şi din conducerea Comunităţii, care au bătut palma cu Serviciul de Siguranţă, să aibă pe conştiinţă viaţa unor evrei ucişi „de bandele ucigătoare şi jefuitoare”, bande angajate de „evreii comunişti şi din conducerea Comunităţii evreieşti…”

Ipoteză halucinantă, dar nu şi absurdă, dacă eşti destul de informat ca să-ţi dai seama că nu ar fi prima oară când mintea bolnavă, diabolică (am numit în acest fel boala, maladia) a unor lideri evrei a conceput o asemenea stratagemă: pentru a putea acuza de antisemitism pe cineva – o grupare, o comunitate sau un popor întreg, se pune la cale vandalizarea unor lăcaşuri evreieşti, sinagogi de preferinţă, cimitire, muzee, prăvălii etc., molestarea violentă a unor evrei nevinovaţi sau chiar uciderea de evrei, iar autorii crimelor rămânând neidentificaţi, se iveşte un bun prilej de a se formula o acuzaţie impersonală, în masă, la adresa întregii comunităţi: legionarii – românii deci, au ucis 120 de evrei în ianuarie 1941! Nu legionarul Costică şi legionarul Mitică i-au ucis pe evreii Şloim şi Ştrul, căci, aduşi în faţa cercetării penale, Costică şi Mitică ar putea dovedi că în ziua rebeliunii se aflau la Suceava, unde se ţinuse în acele zile o importantă reuniune naţională a tuturor prefecţilor legionari! Ci „legionarii”, Mişcarea Legionară i-a ucis pe Şloim şi Ştrul, astfel că asasinatele ies din sfera de interes a Justiţiei şi devin capitol de istorie, încheiat şi pecetluit, la care nu mai avem nimic de adăugat sau de schimbat!

Nici Mişcarea Legionară nu se poate apăra, atâta vreme cât acuzaţiile nu sunt la persoană, ci la adresa întregii Mişcări legionare, căci, juridic vorbind, ar trebui să dovedească ce a făcut fiecare legionar în acele zile. Dacă acuzaţia ar fi fost făcută la persoană, în termeni juridici, ai Codului Penal, diversiunea s-ar fi vădit. Căci ar fi intervenit dreptul la apărare al individului, drept care, din păcate, nu se acordă şi colectiv.

Sunt mai mulţi autori care consemnează asemenea stratageme, executate de strategii evreimii. De altfel, însuşi Vechiul Testament (spre deosebire de cel Nou!) poate fi citit şi ca un mic tratat de diversiune şi manipulare, stabilind, astfel, o tradiţie biblică, talmudică, milenară pentru şmecheria criminală din ianuarie 1941. Pot fi citate şi atestări mai recente: Roger Garaudy, dacă mi-aduc bine aminte, consemnează explozia de la sinagoga centrală din Damasc, în urma căreia au murit câteva zeci de evrei nevinovaţi. Azi se ştie că bomba a fost pusă de evrei, de lideri evrei, care încercaseră în zadar, de ani de zile, să-i convingă pe evreii din Siria să emigreze în Israel. Ca să le bage bine în cap că patria lor nu este Siria şi că niciodată nu vor putea convieţui cu arabii, explozia de la sinagogă s-a dovedit foarte convingătoare pentru evreii din Damasc. Într-o istorie a terorismului, antic şi modern, evreii se înscriu cu un număr impresionant de priorităţi. Nu întâmplător au luat cele mai multe Premii Nobel pentru Pace…

A doua ipoteză: cei 120 de evrei ucişi în ianuarie 1941, cu toţii sau măcar o parte, au fost, de fapt, nişte cadavre din timp pregătite, păstrate anume la rece şi folosite la momentul oportun, adică aruncate pe străzile oraşului şi prin pădurile limitrofe, pentru a fi fotografiate şi a putea justifica, astfel, acuzaţia de omor în masă, de pogrom, adusă legionarilor, românilor. Cu această ipoteză concordă mai multe fapte:

1) Cadavrele găsite şi fotografiate la faţa locului sunt remarcabil de despuiate, complet, amintind de ţinuta „regulamentară” a cadavrelor depozitate la morgă: nici urmă de îmbrăcăminte. Explicaţia dată, cum că se vor fi înghesuit ţiganii sau înşişi legionarii să-i dezbrace pe morţi de paltoane, haine, pantaloni, ghete etc., nu prea ţine, căci morţii aceia au stat aruncaţi în zăpadă numai câteva ore. Dezbrăcați de tot ce puteau avea pe ei, inclusiv de izmene!…

2) Declaraţia dată de marele rabin Alexandru Şafran la Televiziunea Română: „A doua zi după rebeliune m-am mişcat repede şi, înainte ca autorităţile să poată interveni, am adunat toate cadavrele evreilor ucişi de legionari şi, până seara, le-am înmormîntat!” Declaraţie ciudată, care stârneşte o serie de nedumeriri, drept pentru care i-am cerut Eminenţei-Sale câteva desluşiri, într-o Scrisoare Deschisă, amintită mai sus. Nu am primit nici un răspuns, ceea ce îmi îngăduie să fantazez de capul meu: dacă aşa s-au petrecut lucrurile, cum se explică fotografiile oficiale, publicate în cartea „Pe marginea prăpastiei”, unde sunt înfăţişate cadavrele victimelor, mereu complet despuiate, întinse pe mesele de la morgă, de la Institutul Medico-Legal? E de neînţeles cum şi când au mai ajuns cadavrele şi la IML, dacă Alexandru Şafran, a doua zi după rebeliune, s-a mişcat repede şi, înainte ca autorităţile să poată interveni, a adunat toate cadavrele şi, până seara, le-a înmormîntat!… Una din două: ori declaraţia marelui rabin este corectă (eu înclin să cred că este corectă) şi atunci fotografiile sunt trucate, făcute înainte de a fi aruncate prin pădurile bucureștene, ori fotografiile sunt cinstite şi atunci marele rabin este în defecţiune.

Numai că rabinul Şafran nu face deloc impresia unui om care nu ştie ce vorbeşte. Eminenţa-Sa nu avea nici cum să uite o întâmplare pe care, suntem siguri, a povestit-o de nenumărate ori, vreme de 50 de ani! Astfel că uitarea este greu să fi intervenit în acest caz. Şi de unde atunci nepotrivirea între declaraţiile rabinului Şafran şi fotografiile publicate de Eugen Cristescu? Simplu: Alexandru Şafran, după 60 de ani de la evenimente nu mai realizează faptul că prin declaraţia sa vădeşte cât de mincinoase au fost fotografiile cu pricina. Precum şi rapoartele emise de acelaşi Institut. (A se vedea în acest sens şi cunoscuta declaraţie a lui Petre Pandrea cu privire la cadavrele evreilor de la Abator. Potrivit lui Petre Pandrea, cunoscut ca adversar al legionarilor, fotografiile cadavrelor de la Abator au fost făcute cu câteva săptămâni înainte de rebeliune…)

Ar mai fi de luat seama şi la ipoteza că rabinul Alexandru Şafran nu a fost în cunoştinţă de înţelegerea dintre evreii comunişti şi Eugen Cristescu (mai târziu e foarte probabil că a aflat). El povesteşte corect şi cinstit ce ştie că a făcut el, fără niciun gând la restul povestirii. Dar în acest caz te miri de rabin, fost senator la acea dată, că nu şi-a folosit renumele şi autoritatea pentru a cere pedepsirea criminalilor. Cum să ne explicăm tăcerea rabinică, vecină cu nesimţirea, lipsa sa de reacţie la odioasele crime?!

 

Ion Coja