PETRE ȚUȚEA SI COORDONATELE SALE
EXISTENTIALE: NEAMUL ȘI CREDINȚA –
“Nea Petrică Românul”
sau Evocarea unui geniu cu suflet de copil
de catre parintele Constantin Voicescu,
Ioan Ianolide,
Marcel Petrisor
si altii
Publicat pe 03 Dec 2013 | Categorii: Inchisorile comuniste/ Ortodoxia patimitoare, Sarbatori, comemorari, sfinti | | Print
- Fericiti cei prigoniti:
Pr. Constantin Voicescu: Neamul și credința – cele două coordanate ale lui ”nea Petrache”
Sunt alții mult mai indicați, mai competenți, cu mari posibilități de a evoca această excepțională personalitate a neamului nostru.
Am acceptat totuși. De ce?
A rânduit Dumnezeu ca să stau împreună cu dânsul în închisoare și, după aceea, să-l mărturisesc și să-l împărtășesc de câteva ori, ultima dată, cred, în preziua plecării sale. Asta nu înseamnă că i-am fost duhovnic. Un duhovnic este un director sufletesc. Nea Petrache a fost el însuși director sufletesc. […]
După instalarea ciumei roșii este anchetat de mai multe ori și până la urmă arestat în 1956 și trece prin închisorile de la Malmaison, Ocnele Mari, Jilava, Aiud. Eliberat în 1964.
L-am cunoscut personal în închisoare și am avut șansa să stau cu dânsul de mai multe ori în aceeași cameră sau celulă.
Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiții grele: lipsă de aer, căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu pietricele. Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă, hârdăul cu apă, tineta, perchezițiile afară, în ger, dezbrăcați.Ventilația făcută de ingineri mineri. Pedepsele: ”neagra”. Și totuși, oamenii rezistau. Preocupări duhovnicești: învățarea de rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură.Preocupări intelectuale: conferințe și discuții pe diferite teme: filozofie, teologie, economie, istorie.
Nea Petrache excela.
Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare!
De fapt, nu aveai voie să vorbește tare, să stai grămadă sau să conferențiezi. Erai obligat să stai la marginea patului sau în picioare. Când erai prins că faci altfel, plăteai cu zile întregi de carceră, de unde să nu mai ieși. Nea Petrache a făcut multe zile de carceră.1 […]
Jilava era închisoare de trecere, depozit al Securității înainte de proces și sortare pentru celelalte închisori.
Prin februarie 1960, într-o zi am plecat împotrivă – cu un lot mai mare – la Aiud.
Aiud. Am stat cu Nea Petrache într-o cameră mare, cca. 50 inși, la ”secție”, în așteptarea repartizărilor. Continuam același program ca la Jilava.
Eram foarte slăbiți toți, dar într-un fel mulțumiți că s-a terminat perioada de anchetă și de acum ne vom așeza, liniștiți, pe pușcărie. […]
N-am stat mult împreună. Am fost trimiși în locuri diferite și vânturați din loc în loc – aceasta cu scopul de a fi introduși printre noi informatori.
Probabil pe la sfârșitul anului 1960 m-am întâlnit iarăși cu Nea Petrache, pe ”celular”, la etajul 2, pe coada T-ului, aripa de sud. Mai erau împreună cu noi în celulă Radu Trifan, student la Drept, coleg de lot și Moș Iștoc, un țăran ardelean foarte isteț. Eram aduși aici și cu celule alăturate ca bolnavi cronici, majoritatea foști tebeciști. În afara faptului că puteam sta lungiți în pat, am avut același regim dur ca și ceilalți din închisoare. Aceasta însemna totuși mult pentru noi
Ne-am făcut și un program: dimineața, după deschidere și raport, după curățenie, dusul tinetei, etc., urma o perioadă de liniște – rugăciune, meditații, repetarea celor învățate oral, în scris pe săpun sau pereți.
Înainte de prânz – un rând de prelegeri, după masă alt rând.Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare – şi Nea Petrache se pornea … Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele.
Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză).
Să nu se creadă că Nea Petrache ținea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare.
Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Acest ”fiu de popă”, al cărui fundament spiritual era acela al unui țăran din Muscel, spunea despre detenția noastră: ”Ni s-a făcut onoarea să suferim și să murim pentru poporul român”. Nu putea să nu spună așa unul care socotea că este ”de meserie român”.Tot el spunea că e ”confiscat integral de religia creștină” şi că ”nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.
Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase – ”fă Mario”).
Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic – şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.
Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.
Oricum, vorba lui Petre Țuțea captiva.
Asta l-a făcut pe Moș Iștoc, care nu prea înțelegea el ce vorbea Nea Petrache, dar care era numai ochi și urechi, să-i spună că atunci cân vom scăpa din pușcărie o să vorbească el cu primarul comunei ca să-i îngăduie să țină conferințe la săteni. Să nu credeți că Nea Petrache n-a luat în serios oferta.
Nea Petrache lua parte la toate aspectele vieții de celulă. Prin alfabetul Morse aveam legături nu numai cu celulele vecine, ci cu toată pușcăria, calea de transmisie fiind țevile de calorifer. Așa aflam știri și noutăți interne și externe, așa se transmiteau informații politice, științifice, lecții, texte religioase. […]
Noi, tinerii de atunci, care am stat în închisoare între aceiași pereți împreună cu Petre Țuțea, am putut să-l cunoaștem mai îndeaproape și să ne înfruptăm din darurile cu care l-a hărăzit Domnul. Dar și el ne-a cunoscut mai îndeaproape pe noi, generația care se dezvolta pe aceleași coordonate, preluate, filial, de la generația lui.
Îl interesa mult viața noastră, mai ales în ce privește experiențele spiritual-religioase.
Ca să avem folos și noi și dânsul, ne-am gândit să ne îmbogățim cunoștințele de limba franceză, făcând retroversiuni pe care să ni le corecteze Nea Petrache. Am ales anume textele evanghelice pe care le știam pe dinafară. […]
A fost un prilej de cunoaștere și aprofundare a Sfintei Scripturi, din care am câștigat și noi și – mai ales – Petre Țuțea. Prilej de meditații, de exegeze, de corelări și comparații cu valorile culturii și filozofiei în special. Nu puține au fost clipele când Petre Țuțea își exprima profunda uimire față de adevărurile redate de aceste sfinte texte. Socotesc această perioadă de mare importanță pentru gândirea creștină a lui Petre Țuțea. Nu e nici pe departe vorba de o convertire la creștinism a lui Petre Țuțea în închisoare2. A fost o dezvoltare și aprofundare a unor adevăruri legate de concepția de viață a generației care a gravitat în jurul lui Nae Ionescu.
În 1962 am fost iarăși risipiți prin alte secții ale Aiudului. În 1964 am fost eliberați.
L-am revăzut pe Nea Petrache după Revoluție, în anul 1990, când părintele Anania m-a trimis să-l spovedesc și să-l împărtășesc. În perioada aceasta a stat cu el, zi și noapte, Radu Preda. Cartea lui Jurnal cu Petre Țuțea socotesc că este de mare folos pentru cei ce vor să-l cunoască pe marele gânditor creștin și român Petre Țuțea.
În 1991 a fost internat la Geriatrie, unde nu a stat mult, și apoi la spitalul ”Christiana”, în două rânduri. A fost în atenția personalului spitalului, începând cu domnul dr. Pavel Chirilă, a preoților și maicilor de acolo. Toți avut câte ceva de învățat de la Petre Țuțea. Era asaltat de prieteni, de ziariști, de foto-reporteri etc., încât era nevoie, pentru odihna lui, să fie protejat.
A suferit mult. Încleștarea durerilor însă îl lăsa atunci când se antrena într-o discuție cu cineva, când, de fapt, monologa. L-am împărtășit ultima dată în preziua morții, care s-a petrecut la 3 decembrie 1991. A fost depus în paraclisul de la ”Christiana” și împreună cu pr. Constantin Mihoc i-am făcut slujbă de prohodire.
A fost înmormântat la Boteni, purtat pe ultimul lui drum pământean de un car cu boi. Înmormântare simplă, cuviincioasă.
Ca un mesaj din partea lui Nea Petrache pentru tinerii de azi, pentru generația aceasta pe care o socotea ”cea mai potrivită pentru o prefacere fundamentală și pentru o ieșire în universalitate”, iată câteva îndemnuri de la el: ”Mergeți la biserică, scotociți bibliotecile, stoarceți pe câte unul ca mine, dacă aveți norocul să-l întâlniți…”
Iată ce ați putea afla de la mine, parcă ne-ar zice el, comunicându-ne din ultimele sale gânduri: ”Libertatea ți-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire și mântuire, libertatea e de neconceput.”
”Cea mai consolatoare propoziție din istoria lumii este aceasta: Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa”.
”Nu mă pot sprijini decât pe Dumnezeu, care niciodată până acum nu a fost atât de prezent. Mă văd trăind într-un spațiu sacralizat de atotstăpânitoarea Biserică creștină. Nu mă jenez să consider toate disciplinele minții umane roabe ale teologiei, fiindcă în ele nu apare Absolutul”. […]
Sunt afirmații care ne arată că avem de-a face cu un mare gânditor creștin.
(Pr. Contantin Voicescu – Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pp. 94-100)
1. Despre un astfel de episod, Petre Țuțea avea să-și aducă aminte astfel: ”Am stat în fort la Jilava și țineam conferințe. M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au frecționat băieții și m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atâta să mor...” (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, p. 13)
2. Afirmație parțial eronată. E adevărat că cel puțin cât privește detenția de la Jilava și Aiud, Petre Țuțea era deja un profund trăitor creștin, dar convertirea lui la credință a avut loc tocmai pe fondul detenției. În ultimul său an de viață, marele filozof va mărturisi la ceas de taină că ”adevărata lui convertire a fost rezultanta chinurilor din închisoare”. Radu Preda, discipolul care i-a purtat de grijă până în ultima clipă a vieții, va nota în jurnalul din 19 februarie 1991: ”Îl întreb iarăși cum s-a apropiat de Dumnezeu. Spune că înainte de închisoare, și mai ales atunci, a simțit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea construcțiilor umane. De aici și furia manifestată împotriva comuniștilor, a ateilor în general? – Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba – ”. (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 24, 99)
- Ioan Ianolide: Petre Ţuţea – Un colos intelectual
Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.
Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii.
Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune
optimistă şi maiestuoasă.
A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gânditor.
Trăiască Petre Ţuţea!
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos.Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pp. 307-308)
Petre Țuțea – Socratele României
Petre Țuțea, Socratele României, cum îi ziceau cei mai mulți, era doctor în filozofie și științe economice. Dintre toți cei care au făcut expuneri, Petre Țuțea era cel mai ascultat, am putea spune chiar savurat, de către întreaga sală. Luările lui de cuvânt erau adevărate prelegeri de filozofie, de cultură generală și delectare spirituală. Pe lângă talentul oratoric, Țuțea își presăra expunerea cu anumite vorbe de duh și snoave, care descrețeau fruntea și deschideau inimile tuturor.
Își luase doctoratul în Germania și reușea să se facă înțeles chiar în probleme de pură filozofie. Cunoscător al marilor filozofi antici – Platon, Plutarh, Socrate, etc. -, jongla cu toți filozofii moderni, mai ales cu cei germani, Hegel, Kant și Nietzsche. Lua parte la toate discuțiile în legătură cu expunerea din ziua respectivă și ședința devenea interesantă prin cele ce spunea Petre Țuțea, și nu prin mărturisirea respectivului.
El a fost și un ziarist de mâna întâi. Țuțea a colaborat și la ziarul ”Cuvântul” al lui Nae Ionescu, la care au colaborat și Mihail Sebastian și alți ziariști cu orientări politice diferite. Spun acest lucru, ca să amintesc încă odată că Nae Ionescu nu condiționa publicarea în ziarul său de orientarea politică a colaboratorilor săi, ci de valoarea ideilor cu care aceștia îmbogățeau conținutul ziarului. Și Petre Țuțea a povestit cum, odată, un prieten cunoscut, ziarist ca și el, l-a întrebat:
”Măi, Petrică, cum faci tu că în articolele pe care le publici la ”Cuvântul”, îi mai dai lui Nae să înghită și șopârle?” La care Țuțea i-a răspuns: ”Nu e chiar așa, Nae sesizează tot, dar îi plac asemenea atitudini!”.
Adevărul este că pe Nae Ionescu, ca și pe Țuțea, nu-i putem asemăna cu altcineva, decât doar cu ei înșiși. (…)
În anul 1940, când ministrul nostru la Moscova era Grigore Gafencu, Petre Țuțea a fost atașat economic al acestei legații. În timpul guvernării legionare, el a funcționat, pentru scurt timp, în cadrul Ministerului de Externe. Nu-l putem număra printre doctrinarii legionari.
Înalt, corpolent și mereu în vervă, Petre Țuțea era, cum se spune, tobă de carte. Am putea spune că era mintea cea mai cuprinzătoare care se găsea în 1964 la închisoarea Aiud. Fusese arestat mult mai târziu decât ceilalți legionari. Cu toate acestea, era uzat de viața din pușcărie. Îi lipsea o mare parte din dantură și din cauza aceasta avea oarecare dificultăți în pronunțarea unor cuvinte. L-am văzut de câteva ori când lua masa. Îi trebuia mult timp să mestece cartilaje, tendoane, cozi și alte asemenea ”subproduse” cum li se spunea în pușcărie unor asemenea resturi, folosite la masa osândiților. Uneori, când nu termina de mâncat în timpul afectat pentru masă, cerea voie gardianului să ia gamela în celulă. De multe ori, nu i se admitea acest lucru și trebuia să renunțe la restul de mâncare.
După eliberare, a vrut să-și publice anumite manuscrise, dar n-a avut acces la nici o editură.Nevoind să-și plece capul, i s-au făcut tot felul de șicane. S-a mers până acolo, încât i s-a înscenat un proces de speculă. S-au folosit împotriva lui tot felul de metode josnice, scoase din sacul fără fund al Securității, în scopul de a-l compromite în fața opiniei publice.
(Ion Antohe – Răstigniri în România după Ialta, Editura Albatros, București 1995, pag. 452-453)
Așa-l cunoșteau cei mai mulți dintre oamenii simpli, deținuți la Aiud, în perioada reeducării sau a autoanalizelor critice: Nea Petrică Românul. Mai ales după ce, odată, întrebându-l careva dintre detinuții mai puțin școliți, de la țară, probabil, “Ce profesie aveți dumneavoastră, domnule Țuțea?”, acesta îi răspunsese simplu: “Român! Român de profesie!”. Și “porecla” de atunci, transformată în renume, așa-i rămăsese: “Petre Țuțea, Românul”.
Altă dată, tot în Aiud, în timpul unei plimbări în cerc, alături de părintele profesor Dumitru Stăniloae, când acesta îl întrebase serios cum s-ar defini el însuși în fața unui public de intelectuali, Nea Petrică, plin de umor, îi spusese:
– În fața intelectualilor? Nişte proşti care caută neaflând? Pentru ei… “Popă de ţară”.
– Şi atunci, unde aveţi parohia? îl întrebă Dumitru Stăniloae.
– Unde să am parohia, părinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde şi chiar şi de la vreun amvon, dacă mi se oferă.
După aceea, explicaţia dată părintelui profesor se adăugă poreclei, amplificându-i faima de “Român şi popă de ţară”.
Cine să se mai fi îndoit de asta, când, deseori, era văzut în curtea penitenciarului prinzându-l întâmplător pe câte un ţigan sau pe un amărât de rob de mână pe care-l întreba:
– Ştii tu, mai Niță, ce-i Adevărul?
Iar amărâtul, aproape răstignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu găleata sau unealta pe care-o avea în mână şi cu ochii holbaţi, dădea din umeri a mare şi nevinovată neştiinţă.Şi vreme de zece, cincisprezece, douăzeci de minute, o oră chiar, după aceea, omul nu scăpa nelămurit, aflând, pentru prima dată în viaţa lui ce este Adevărul. Şi încă într-o manieră socratică.
Mulţi zâmbeau sau se mirau, ascultându-l pe Nea Petrică, neîndrăznind să-l întrebe ceva ce ei n-ar fi înţeles. Dar asta doar pe loc, căci în celule, pe unde mai putea fi zăgăzuit, discuţiile continuau la nesfârşit şi-ntotdeauna în termenii cei mai adecvaţi mediului, circumstanţelor şi auditoriului. Iar când – în faţa oamenilor simpli şi săraci cu duhul – înţelegerea nu era totuşi deplină, ea se transforma în admiraţie.
– Ce înţelegeţi voi, mă, din ce spune Țuțea? îi întrebase o dată colonelul Crăciun, directorul închisorii, pe nişte ţărani care-l ascultaseră pe Țuțea vorbind prin cine ştie ce colţuri sau cluburi despre indiferent ce subiect.
– Nimic, domnule colonel, da-i năprasnic când vorbeşte! îi răspunseseră în cor ţăranii.
– Şi de aceea căscaţi gura la el?
– D-aia, da! întăriră ţăranii.
Colonelul, ca să se poată achita onorabil de sarcina Reeducării deţinuţilor politici din Aiud – inclusiv de cea a lui Țuțea, habar neavând el cu cine avea să aibă de-a face – primi “indicaţii de sus” care, conform spuselor lui, cu mulţi ani după eliberarea deţinuţilor, sunau aşa:
“Tu fost de-al lor şi ei de-ai tăi, aşa că tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, şi baţi la cur la ei, da’ ei nu trebuie ştie că noi pus la cale asta”. Aşa că îi organizase pe cei mai “concesivi” în cluburi: club pentru intelectuali şi club pentru ţărani.
Or, la clubul pentru ţărani, cei care-l ascultaseră pe Petre Țuțea nu voiseră să vină. Că doar fusese “năprasnic” popa care-i “spovedea pe unde apucă”!
Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi şi le vorbea chiar complicat, după prea complicata lor înţelegere. Clar însă. Şi atât de clar încât, nu o dată, ţinu să asiste şi colonelul la discuţii.
Tema pentru autoanaliza nu ştiu cărui “conştient” era: greşeala politicii legionare.
După expunere însă, când Nea Petrică luă cuvântul, “acuzând” – chipurile! – Legiunea, îi făcu acesteia un elogiu de rămase Crăciun cu gura căscată. Şi nu se putu abţine să nu zică:
– Domnule Țuțea, până a nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!
– Riscurile cunoaşterii adânci, domnule colonel! îi răspunse Țuțea zâmbind. Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?
Şi Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închisoare, la orele când cei “înţelegători” erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Țuțea nu refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând.
– De ce ne stai împotrivă, domnule Țuțea? îl întrebă o dată colonelul Iacob, adjunctul lui Crăciun. Dumneata care ştii atât de multe şi-ţi umblă limba-n gură de pici tot în picioare?
Atât aştepta şi nea Petrică: să-l provoace cineva la discuţie şi mai ales să-i pună întrebări. Răspundea de nu-l mai putea uita niciodată cel care-i punea întrebarea.
Şi, nevoind să-i scape nici Iacob fără un răspuns, începu – motivându-şi neconformismul, opoziţia şi neadaptarea la împrejurări – să-i spună că “cei ce se scaldă cu plăcere în fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstanţe, adică din conformism, domnule Iacob, atitudine specifică ploşniţelor. Aşa se numeşte asta!”.
– Numai că atunci suferi şi consecinţele inadaptabilităţii, domnule Țuțea! îi zise Iacob, adresându-i-se politicos – conform indicaţiilor superiorilor, care înlocuiseră cuvântul “bandit” cu cel de “domn”.
– Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta mă opun şi intru în temniţă. Că altfel, ce-aş fi? Un simplu animal adaptabil. Şi nu mi-ar fi convenit. De altfel, în lupta politică majoră, omul care se angajează în ea oscilează între eroism şi laşitate, ajungând apoi unde am ajuns şi eu, adică la carceră, la izolare şi la douăzeci de ani de temniţă: preţul candidării la postura istorică de erou. Dar nu vă fie teamă de eroi, pentru că şi ei dispar în fluviile imanente ale istoriei!
– Şi atunci?
– Atunci îţi mai rămâne o singură posibilitate pentru ieşirea din anonimat: sfinţenia. Şi Sfântul nu se topeşte decât în absolut.
– Aha! D-aia dumneavoastră, legionarii, căutaţi să ajungeţi acolo!
– Dacă ne dă mâna, domnule colonel! încheie Tutea.
Administraţia penitenciarului de la Aiud avea să mai vadă şi să mai audă multe! Mai ales din gura lui Petre Țuțea! Ocaziile se iveau la tot pasul.
Acuzându-l cineva, o dată, de genialitate – din pricina căruia îşi permitea să spună tot ce spunea, pe la toate colţurile -, el dădu din umeri.
– Mare brânză şi geniile! În faţa lui Dumnezeu nu există genii; geniile sunt veri primari cu idioţii, beneficiind de aceleaşi considerente şi unii, şi alţii.
– Şi noi? Noi, domnule Țuțea? Noi, Crăciun şi Iacob, ce-om fi?
– Ca şi noi, doar instrumentele Sale.
– Şi atunci, de ce vreţi să ne distrugeţi? întrebă imprudent un adjutant din administraţie, care asistase la discuţie.
– Nu noi pe dumneavoastră, ci invers: dumneavoastră pe noi! îi răspunse Țuțea. Şi ar fi bine să nu uitaţi încă un lucru: că dumneavoastră vă definiţi prin noi, nu noi prin dumneavoastră.
– Cum vine asta?
– Cum v-am spus; pentru că, într-o relaţie de adversitate, un termen – ca dumneavoastră, de pildă – nu capătă dimensiunea dorită decât în funcţie de cea pe care o are adversarul cu care se luptă.
– Adică, domnule?
– Adică, simplu: nu eşti mare decât în măsura în care adversarul e şi mai mare decât tine. Altfel, ce merit ai mai avea, în competiţie cu unul mai mic decât tine? Aţi înţeles?
Dar pentru ca să nu se nască cine ştie ce resentimente, tot el îi asigură pe cei ce-l ascultaseră că-n pofida celor pătimite în urma neconformismului său istoric, el n-ar fi în stare să acuze pe nici un frate al său de etnie că l-a asuprit.
– Şi ştiţi de ce, domnilor? Ca să nu fie jignit poporul român. Iar dacă asta s-a întâmplat totuşi, eu nu voi spune niciodată că am fost torturat ca român, ci ca ungur, neamţ sau jidov; ca orice, doar ca român nu!
Şi mulţi râdeau de el, nu însă şi cei ce-i înţelegeau slăbiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului român. De aceea, în desele sale elanuri, îl considera şi ca “marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”.
Deși, uneori, după ani și ani, mai mult sau mai puțin bolnav fiind, se căina cumplit c-a suferit treisprezece ani de temniță pentru ”un popor de idioți”. La ananghie, câte nu-i scapă omului! Și nea Petrică Țuțea nu se excludea din categoria de om. Dar cum își revenea, își aducea aminte că fără un Ștefan cel Mare sau un Vlad Țepeș, România, în istoria ei, n-ar fi fost decât ”o pajiște cu miei cuminți”. Lui Țepeș, revenindu-i meritul de a fi coborât morala absolută în viața românilor, prin țepele înfipte în fundul infractorilor. ”Că dormeai – mai ziceai el râzând – cu punga de bani de aur la cap și-ți era frică să nu ți-o furi singur de la ceafă”.
Mureau de bucurie țăranii, auzindu-l; mureau și intelectualii de oful a cine știe ce păcate nemărturisite… Ce-i păsa lui de ei, din moment ce erau toți români, frați de-un sânge cu el? (…)
[În urma decretului nr. 411/1964, de eliberare generală a deținuților politici], în faţa podiumului ridicat în curtea penitenciarului, de pe care Petre Țutea trebuia să-şi ţină cuvântarea de adio – care, pentru alţii, era autoanaliza – fuseseră aduşi, în zeghe, toţi deţinuţii Aiudului. Şi cei din Zarcă, cu zeghea-n cap, şi cei pregătiţi pentru eliberarea înainte de termen, cu bocceaua în spinare.
Nelipsită de la “spectacol” nu putea fi nici administraţia închisorii, prezentă pe podium, cu tot alaiul “educatorilor”: colonelul Crăciun, Iacob, adjunctul lui, ofiţerii politici, toţi gardienii şi doctorul închisorii.
– Domnilor! îşi începu Petre Tutea discursul. Aş vrea să se ştie – şi vă rog, domnule colonel, să comunicaţi asta şi celor de la minister – că nu noi, cei robiţi aici, facem cinste poporului român cu suferinţa noastră, ci el ne face nouă cinstea de a suferi pentru el. Şi are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ.
[…]
– Mai ştii?! îi făcu colonelul Crăciun un semn discret adjunctului său. Că ăştia…
– S-o creadă ei! răspunse Iacob. Să moară mai întâi, cum zice bătrânul, şi-o să mai vedem noi…
– O să vedem, o să vedem, Iacobe! Dar ăştia nici morţi nu se învaţă minte…
– Da, dar cu toate autoanalizele făcute, ce mai sunt ei pentru noi? Cadavre vii! Strigoi! Și de strigoi, cine să se teamă?
– Hm… Mai știi?… răsuflă Crăciun, nu prea sigur pe sine.
Și ”ședința” cu camarazii legionari luă sfârșit.
Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câțiva preoți tot mai vorbeau pe șoptite:
– Grozav, Țuțea ăsta! zicea unul.
– Da, frate! Și ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie.
– Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am și văzut, un porumbel ce i se pogorâse deasupra capului.
– Păi atunci, chiar că merită! întări altul părerea colegului său.
(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 149-153, 164-166)
În fotografie, Petre Țuțea și Emil Cioran pe Calea Victoriei, în anii interbelici
Legaturi:
- PETRE TUTEA – icoana nobletii de a fi ortodox si roman (si VIDEO)
- INTERVIUL ANULUI: “Adevarul” de vorba cu sfant patimitor in viata, ILIE TUDOR, TATAL LUI TUDOR GHEORGHE: “Credinta, asta e totul”
- NICOLAE PURCAREA – marturii despre reeducarea prin tortura de la Pitesti: “DIN VICTIMA TREBUIA SA DEVII CALAU” (si VIDEO)
- Interviu cu Parintele Augustin de la Aiud despre MUCENICII NEAMULUI DIN INCHISORILE COMUNISTE: SUFERINTA, PILDE SI MINUNI. Ce se intampla cu generatia noastra, ce avem noi de facut pentru a invata de la sfintii inchisorilor?
- MARCEL PETRISOR, marturii despre viata in inchisoare si nu numai la emisiunea TV Cuvinte din taceri [VIDEO]
- PARINTELE CALCIU DESPRE ISPITELE LUMII DE ASTAZI (I). Batjocorirea lui Hristos si agresiunea continua a pacatului si a hulei
În legătură cu steagul, doamna Maia Morgenstern poate fi întrebată personal.
Celor ce vor să-i cunoască mai bine profilul le reamintesc gestul d-sale din clipul în care îşi zmulgea cerceii de aur sfârtecându-şi urechile şi-i oferea şacalilor rmgc numai să plece de aici, să ne lase în necazurile noastre.
ANONIMUL ROMÂN
Domnule nicu constantin,
eu nu contabilizez geniile din România.
Problema mea e alta, şi, pentru că dv nu aţi înţeles-o deşi am expus-o cât se poate de clar, o mai repet o dată special pentru dv.
Există posturi TV şi ziare care zi de zi şi ceas de ceas militează pentru desprinderea Transilvaniei de România. O fac nişte nulităţi, intelectual sub zero, în ce priveşte caracterul şi mai jos. Cel care a scris negru pe alb „M-am săturat de România” nu e aruncat la pubelă cum ar merita ci făcut vedetă la cel mai mare trust de presă română (!) din Transilvania. El, şi alţii ca el, ne explica zi de zi cât de rău e că România e întreagă (sau aproape) şi ce bine am duce-o noi dacă hotarul ar fi nu pe Feleac, cum de-abia a reuşit bietul Horthy, ci taman pe Carpaţi. Că nu avem autostrăzi, că pensiile sunt mici, că toată industria ne e la pământ iar agricultura în aer, toate s-ar rezolva dacă am muta frontiera pe Carpaţi, iar vama nu ar mai fi la Nădlac ci la Predeal.
Deci, astea nu se şoptesc pe la colţuri de stradă şi prin cafenele ci se spun clar la TV, ziua-n amiaza mare. Şi nu undeva, în străinătate, într-o ţară ostilă şi revanşardă, ci în România, în limba română!
E o incitare la crimă nu numai asupra poporului român ci asupra întregii sale istorii.
O incitare la crimă asupra unui om e pedepsită de lege, dar incitarea la crimă asupra unui popor întreg e „dreptul le opinie” şi e difuzată prin toate canalele de presă.
În tot acest timp, domnule nicu constantin, există nişte valori, preţuite de întregul popor român (dacă-l curăţăm de virusuri), preţuite şi în străinătate, chiar şi acolo pe unde trăiţi dv, nişte puternice autorităţi pe care dv le bagatelizaţi dar care, în ciuda ironiei dv, continuă să existe şi să lucreze pentru binele neamului românesc pe care îl iubesc cel mai mult după Dumnezeu. Am dat, spre exemplificare, ca să nu las impresia că vorbesc în abstract, numele unora dintre aceşti mari bărbaţi de care acum, mai mult decât oricând, avem atâta nevoie. M-am limitat la Ardeal, la zona cea mai expusă catastrofei de care vorbeam, dar aria ar putea fi extinsă la întregul spaţiu românesc, inclusiv Basarabia.
Ce spuneam? Că există asemenea oameni, dar prezenţa lor e oprit să fie arătată, vocea lor nu e lăsată să fie auzită.
Ca să rezum, eu semnalam fenomenul că în timp ce propaganda antiromânească e susţinută mănos, gesturile de apărare sunt şterse, cenzurate, ca şi cum n-ar fi.
Că dv această stare de lucruri vă convine, vă priveşte personal, nu mă voi obosi eu să vă schimb convingerile.
Pe mine însă mă revoltă.
Acesta este singurul motiv pentru care mă întâlniţi aici unde dl profesor Coja ne oferă posibilitatea să ne manifestăm, aşa cum, în altă parte, într-o societate atât de liberă, nu o putem face.
Si mie mi se pare gestul Maiei Morganstein exemplar.Da d-le profesor, sustin ideia dv. de a prezenta exemple de evrei romani -model de comportament ptr.fratii lor.
Sint multi evrei romani patrioti .Sint si o multime de evrei anti-sionisti ,numai ca sint derutati .Desi nu sint de acord cu politicile oficiale nu stiu in ce directie sa apuce.Nu sint de acord cu ce se intimpla in Israel in raport cu populatia araba locala ,nu sint de acord cu sionismul-fascist international ,dar se tem si de o atitudine oarba antievreiasca ,care nu face diferenta intre evrei -oamenii si evrei-ticalosi (e valabil si la noi ,romani-oameni sau romani-ticalosi ,ca aia de-l sugrumara pe Capitan).Evreii cinstiti sint fratii nostri.
Încercări de resuscitare a „transilvanismului” pentru destructurarea României!
Data: 18 noiembrie 2013 Gelu Neamțu
„Transilvanismul” nu este o găselniţă nouă. Este un proiect mai vechi, menit a sparge unitatea naţiunii şi a destructura astfel România, care dealtfel tot se regionalizează şi apoi se globalizează. Mai putem spune că „transilvanismul” este o amplă acţiune de persuasiune asupra românilor ardeleni pentru a-i convinge că sunt superiori „sudiştilor” şi că trebuie să se rupă de aceştia (maghiarii sunt oricum superiori tuturor). Acest curent antiromânesc face parte dintr-o vastă campanie propagandistică dirijată şi finanţată în bună parte din exterior. Gazeta de Cluj este singura revistă din România care devoalează meşteşugurile prin care u.d.m.r. îşi infiltrează ghermanii (renegaţii) în posturile importante în ce priveşte activităţile antiromâneşti. Unde Dumnezeu este Serviciul de Cadre de altădată? Nu le regret, dar uneori îmi vine să zic: “Ieşi rău din părău…”. Comparaţi Vă rog spusele mele cu articolul “Dezmembrarea Cehoslovaciei – o decizie impusă şi antidemocratică” şi vă veţi lămuri cum merg lucrurile în această Uniune Europeană! Dar să vedem ce spune despre transilvanism ca ideologie, înţeleptul nostru înaintaş George Bariţiu în anul 1892. După ce arată că poporul român din punct de vedere al limbii, al religiei şi al nenumăratelor tradiţii este relativ omogen şi compact, recunoaşte faptul că după cum se întâmplă şi la alte popoare omogene aşa şi românii „diferă între sine după provincii, după climă şi mijloace de viaţă, care au influenţă mare asupra temperamentului şi caracterului omenesc”. Educaţia este însă factorul care uneşte sau dezbină părţi din popor transformându-le gândirea, aspiraţiile, caracterele ba chiar şi aspectul exterior. Deci, concluzionăm noi, pentru a fi un adevărat român trebuie să dai dovadă de superioritate spirituală şi să te ridici deasupra diferenţelor. De-alungul istoriei, centrele de putere, Viena, Budapesta şi Cluj au luat nenumărate măsuri pentru a înstrăina cât mai tare pe românii ardeleni de ceilalţi români, iar după 1 Decembrie 1918 când Transilvania s-a unit cu România, Ungaria ne-asumându-şi această situaţie, a adoptat o politică revizionistă dură, care în 20 de ani a dat parţial rezultate prin arbitrajul cu caracter de dictat de la Viena din 1940. Una dintre cele mai eficiente arme de luptă ale Budapestei a fost transilvanismul horthist de sorginte fascistă. Se spune că atunci când Dumnezeu vrea să te piardă îţi ia minţile… cu alte cuvinte, te simţi superior celorlalţi. O anumită formă de transilvanism a existat în cercurile intelectuale maghiare şi înainte de 1989, iar după 1990, cu o promptitudine suspectă revista Europai Idő inaugurează o campanie transilvanistă publicând o serie de articole începând cu 6 decembrie 1990 (nr-ul 46) până în 22 mai 1991 (nr-ul 21). Dar astăzi, sub ochii noştri larg deschişi şi sub ochii strâns închişi ai politicienilor se dezvoltă şi înfloreşte cel mai perfid, pervers şi deşănţat transilvanism adresat de data aceasta, în principal, românilor. De ce în principal românilor? Pentru că din partea lor se aşteaptă o implozie naţională. În acest scop se acţionează asupra lor ştergându-li-se memoria, diabolizându-li-se naţionalismul şi patriotismul, încurajându-se nemunca şi corupţia. În ţara aceasta lipsită de empatie oare îşi dă seama cineva care de 20 şi atâţia de ani a auzit doar cât de ticăloasă a fost securitatea, s-a gândit cineva ce a simţit un „securist bun”, patriot, atunci când Cineva, a şters dintr-un condei departamentul care se ocupa de urmărirea revizioniştilor, şoviniştilor, antisemiţilor şi antiromânilor?! Între cei care spun să se înveţe din istorie şi între cei ce spun să Nu se înveţe din istorie oare cine are dreptate? În 1940, pentru România, pericolul a venit din vest dar şi din est. De ce să acceptăm azi un ordin care ne spune că Pericolul vine numai din est?! Dacă România este într-adevăr o ţară independentă nu-şi poate stabili ea însăşi strategia de apărare? Istoria ne-a învăţat ce vine din est şi din vest. O ştie orice român care-şi iubeşte Patria! La fel, fiecare cetăţean român ar trebui să-şi dea seama că dacă el Nu depune un jurământ de fidelitate pentru ţara sa, cel care solicită dubla cetăţenie, depune jurământ de fidelitate pentru ţara al cărei cetăţean doreşte să fie. Oare cel ce va cere dubla cetăţenie, va fi fidel, loial ţării căreia i-a depus jurământ sau celei căreia Nu i-a depus jurământ de loialitate? Persoana cu dublă cetăţenie este în fond ca o slugă la doi stăpâni. Biblia spune că nu e posibil, iată că noi am primit ordin (de unde?) să fim conduşi de slugile unei alte ţări! Se întreabă oare cineva din ţara aceasta de ce nu am procedat ca slovacii care s-au dovedit a fi mai patrioţi ca noi şi nu au acceptat să fie conduşi de cei care în istoria recentă i-au trădat?! Şi vor din nou să le sfâşie ţara? Istoria este falsificată – s-a ajuns să se susţină (preluându-se o teorie maghiară) că revoluţia românilor de la 1848 a fost contrarevoluţie (!?) ceea ce denotă înafară de necunoaştere şi reavoinţă. Au fost emisiuni TV care îşi intitulau programul „Din istorie nu se învaţă nimic!”. În 6 octombrie 2013 – ora 2130 pe Transilvania live, într-o emisiune intitulată „Poveştile României” personajul care s-a „săturat de România” exclama: „Dăle-n măsa de modele din istoria noastră! La 30 septembrie 2013, pe acelaşi canal TV, acelaşi personaj sinistru, care nu este decât un renegat jalnic, în emisiunea: „Ce prostii învăţăm la ora de istorie”, cu privire la marele istoric Nicolae Iorga rostea: „Mare cretin – Iorga” şi „batalioane române treceţi Carpaţii înapoi!” Este vizibil că acest individ a fost plătit să-i otrăvească pe români, dar mă gândesc că în spatele lui se află cineva cu mulţi bani care să plătească emisiunile antiromâneşti, fiindcă acum îşi împroaşcă otrava şi pe Look TV.mEste, cred, destul de clar că din moment ce în 1989 n-a reuşit planul „A” de a provoca un război civil în România, acum s-a trecut la planul „B” – ruperea ţării prin multiple mijloace: economice, politice, morale, juridice ş.a., printre care transilvanismul constituie un „ic”excelent. De fapt, metodele sunt aceleaşi cu cele folosite de Ungaria Horthistă înainte de 1940. Citiţi cartea lui Ion Dumitru, Spionajul maghiar în România 1918-1940 şi vă veţi lămuri pe deplin. Desigur, acuma spionajul se face la vedere şi o fac chiar aliaţii între ei, deci falsificarea istoriei rămâne în prim-plan. Procedeul care promovează „transilvanismul” este destul de simplu. Se cumpără câţiva istorici talentaţi şi capabili, dar fără caracter; se plătesc bine câţiva oameni de televiziune cu aplomb, câteva ziare (e destul chiar câţiva ziarişti înfipţi) care să se priceapă la a manipula lumea. Auziţi ce întrebări îşi permitea să pună un astfel de ziarist unei distinse şi respectate feţe bisericeşti, într-un interviu dintr-un ziar clujean6: „Mulţi ardeleni se consideră mai harnici, mai cinstiţi, mai destoinici în general decât restul românilor. Au dreptate cei ce afirmă acest lucru?” cine-şi poate permite, între ardeleni fiind, să nu fie de acord? Şi aici îmi vine în minte cum în timpul agresiunii asupra Serbiei, locuitorii provinciei sârbeşti Kosovo nu mai erau denumiţi sârbi, ci „cosovari”. Preluând acest model, de către forţele „răului” s-ar părea că nici noi românii din Transilvania, nu mai suntem români, ci ardeleni. Bineînţeles, falsificarea istoriei merge mână-n mână cu denigrarea şi calomnierea unor personalităţi vrednice de cinstire pentru noi. Se pare că la aceste campanii de murdărire, cu mult entuziasm şi multă violenţă, ia parte nemijlocit chiar şi presa maghiară. Din multele articole citez doar unul care mi s-a părut a fi cel mai abject: „Reînvierea mamuţilor”, în care este atacată Revoluţia românilor din 1848, este atacat marele şi sfântul Andrei Şaguna, este atacat un istoric eminent, dr. Petre Ţurlea, este atacat un sociolog şi arhivist recunoscut, dr. Ioan Lăcătuşu. În mod cert, încrâncenatul autor Lajos Magyari s-a săturat şi el de România, motiv pentru care îl poftim la rândul nostru să plece de unde a venit. Dar să revenim la esenţa transilvanismului văzută de cel mai mare cunoscător al sufletului şi caracterului maghiar, Înţeleptul de la Stoiana de pie memorie, Raoul Şorban. Referindu-se la transilvanismul de dinainte de 1940, când vroia să-i prindă în mrejele lui şi pe românii ardeleni, îl cita pe istoricul László Makkai, care într-un moment de sinceritate, în Clujul ocupat la 1942, scria: «… Transilvanismul a avut dreptate, nu atunci când ademenea românimea cu sloganuri democratice şi umaniste de circumstanţă să intre într-un ocol comun (cu ungurii n.n.), ci atunci când credea cu fermitate că geniul transilvan ca principiu organizator al convieţuirii popoarelor poate fi inspirat exclusiv de către ungurime… Prin „transilvanism” Ardealul şi-a creat propria ideologie sanştefaniană». O formulare mai scurtă, dar penetrantă a fost caracterizarea acestuia de către senatorul Zoltán Szakáts, în 1943 în Parlamentul Ungariei: „Spiritul transilvanist este înainte de toate spirit maghiar”. Şi înţeleptul de la Stoiana, Raoul Şorban, având în 2001 previziunea folosirii acestei ideologii, explică: „Astăzi (2001), ca şi în timpul apariţiei sale, acest termen ambiguu are din nou menirea de a deghiza programul unei intenţii politice antiromâneşti pentru a-i ascunde, sub o haină derutantă şi înşelătoare, adevărata sa semnificaţie”. Transilvanismul, aşadar, alături de şovinism şi revizionism este o armă cu care forţele răului încearcă realizarea ficţiunii istorice milenare „Ungaria Mare” în etape. Ştiindu-se că istoria are logica ei, „serviciile” lor au calculat că: mai întâi trebuie realizată autonomia „ţinutului secuiesc”; după aceea pasul 2. autonomia Transilvaniei, apoi al 3-lea pas independenţa Transilvaniei, şi în final, al patrulea pas, uniunea Transilvaniei la Ungaria ca în 1848. Toată această cavalcadă acompaniată de strigătele isterice ale „Karpatiei”, trebuie intens însoţită de perpetuarea amintirii vechilor hotare. Aceasta se face demult prin răspândirea în ţară şi în străinătate a unor hărţi ale Ungariei care are în graniţele sale şi Transilvania. Mai nou însă, sub ochii românilor care nu-şi cunosc istoria, şi pe banii cărora se întreţin posturile de radio şi televiziune, la emisiunea în limba maghiară de pe programul 1, de luni, 19 august 2013, ne sunt oferite următoarele secvenţe: dezgroparea şi refacerea la propriu a bornelor de hotar din zona pasului Ghimeş, tot atâtea răni sângerânde în trupul ţării noastre la 1940. Culmea, „evenimentul” a fost arătat în partea „Culturală” a emisiunii, cică despre „Taberele” societăţii ungureşti EKE, care a făcut trasee turistice pentru turiştii din Ungaria. Un istoric ungur, îmbrăcat în uniformă de honved de la 1940 ne asigura că totuşi, „unele borne de hotar au mai rămas!” Emisiunea mi-a atras atenţia deoarece sfârşitul acelor pietre blestemate îl ştiam direct de la generalul Ilie Ungureanu care mi l-a povestit cu ani în urmă când călătoream cu societatea „Dragoş Vodă” prin Maramureş. Ulterior pe această temă, generalul i-a dat un interviu interesant prietenului meu Constantin Mustaţă, Dumnezeu să-l odihnească. Spunea acolo că prin 1968, la o aplicaţie militară fiind, în drum spre vârful Moldoveanu, pe creastă, i-a atras atenţia un muşuroi perfect circular. I s-a părut suspect. Peste 600 de metri altul. Povesteşte mai departe generalul: „- Semănau. Înapoi, spre stânga, încă unul!… Le-am cerut atunci soldaţilor să pună mâna pe cazmale şi să sape. Surpriză neaşteptată. Sub muşuroaie, erau pietre cimentate, iar la mijloc borne de frontieră, marcate…” […] „Le-am considerat urme ale tragediei neamului românesc pe care acele „borne” l-a despărţit şi i-a adus atâtea nenorociri. Am pus trotil şi le-am spulberat”. De fapt, acele borne fuseseră pitite, ascunse sub acele muşuroaie de pământ cu gândul criminal de a fi descoperite „la nevoie” pentru a-şi relua vechea şi sinistra semnificaţie. Ceea ce încerca „maghiara de pe unu” să ne arate în 19 august a.c. face parte de fapt, dintr-o „agresiune simbolică” aşa cum este şi arborarea provocatoare a unor steaguri, dar mai ales ridicarea unor statui ale unor criminali fascişti şi ale unor spioni antiromâni cum a fost episcopul Márton Áron care a organizat o reţea de spionaj-diversiune înainte de 1937 şi căruia i s-a ridicat în inima Clujului, cu ajutorul votului unor cozi de topor, o statuie de toată frumuseţea. Un alt mare cunoscător al gândirii şi sufletului unguresc, dl. dr. Zeno Millea, ne explică cum se încearcă să se dea Ardealului o altă identitate bazată în principal tot pe ideologia transilvanistă. Dragi români ardeleni şi neardeleni, români din toate provinciile României unitare, nu aplecaţi urechea la cântecul de sirenă al celor ce de la 1848 ne vor şterşi de pe suprafaţa pământului şi România destructurată până la ultima comună! Nu uitaţi că românii numai atunci au fost puternici când au fost uniţi. Să nu vă impresioneze istoria falsificată răspândită de cei interesaţi, precum şi de cozile noastre de topor, pentru că numai acela îşi falsifică istoria care nu poate sau nu vrea să şi-o asume, ori acel „Nem, nem, shoha” este simbolul neasumării. Să spulberăm îngrijorarea unuia dintre cei mai mari istorici în viaţă, academicianul Dan Berindei, ajuns zilele trecute la 90 de ani, şi care disperat de atâta lipsă de reacţie din partea oficialităţilor române, la un moment dat, a exclamat: „Nu mai avem patrioţi! Nu mai avem conştiinţă colectivă şi nici un fel de educaţie naţională. Ţara se risipeşte”. Trebuie să trăim şi să muncim în aşa fel încât să dovedim că poporul nostru este capabil să-şi mobilizeze resursele pentru a salva România. Să nu-l lăsăm pe Iuda care e printre noi să-şi facă de cap, să nu-l lăsăm să se bucure de haosul, mizeria morală şi materială existente deocamdată. Să-l aruncăm la lada de gunoi a istoriei. Sper cu sinceritate şi cu ardoare ca voinţa majorităţii acestui popor să-şi croiască acel destin mândru pe care-l merită, şi să învingă!
Transilvanism:
http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/10417-%C3%8Encerc%C4%83ri-de-resuscitare-a-%E2%80%9Etransilvanismului%E2%80%9D-pentru-destructurarea-Rom%C3%A2niei!
Revin la „transilvanism” pentru ca problema e de o gravitate pe care multi nu o sesizeaza.
Ar trebui sa se faca un „sondaj” printre adevaratele valori transilvane.
Apare zi de zi pe posturile TV ale trustului de presa al lui Paskani unul care declara tafnos ca s-a saturat de Romania, desi, din labartata sa prestatie, dovedeste ca e departe de a fi satul, dimpotriva, infuleca hulpav, cu mare pofta, pe nemestecate, din bunurile romanesti.
In schimb, nu vedem decat foarte rar niste adevarate valori a caror opinie ar trebui sa ne serveasca drept busola.
Numesc cateva la intamplare:
Arhiepiscopul Maramuresului si Satmarului Justinian, Episcopul Harghitei si Covasnei Ioan, adevarate torte de constiinta intr-un secol atat de tulbure ca acesta;
Marele slujitor si rege al cantecului popular romanesc Dumitru Farcas. Stiti ca se desfasoara anual un Congres al taragotistilor din intreaga lume al carui presedinte este Dumitru Farcas? Stiti ca acest Congres se desfasoara in Ungaria? (iata ca ii batem nu numai la fotbal);
Dorel Visan. Unul din cei mai mari actori pe care scena si ecranul din spatiul romanesc i-au avut, care poate sta pe aceeasi treapta a podiumului cu oricare dintre gloriile artistice universale;
Rectorul Universitatii Daciei Superioare, istoricul acad. Ioan Aurel Pop. Recent, un colectiv de specialisti din America au intocmit un top al celor mai buni 14 dascali din intreaga lume. Intre acestia au inclus si un roman, pe profesorul Ioan Aurel Pop.
Prof. Dr. Ovidiu Bojor, regele practicilor naturiste, atat de pretuite azi, autorul unei descoperiri demna de Premiul Nobel: insulina vegetala (Premiu pe care, nu ne indoim, il va lua altcineva, asa cum s-a intamplat si cu insulina lui Paulescu). Ca mai traieste azi, aproape nonagenar, nu e doar efectul dietelor sale ci si un dar al Providentei. Copil, premiul pe care-l primea anual dupa primul trimestru era sa-si petreaca vacanta de Craciun la un unchi preot dintr-un alt sat care avea copii apropiati de varsta lui. In iarna lui 1940, nu stiu ce nazbatie a facut ca tatal sau a decretat: Drept pedeapsa, anul asta nu te duci la unchiu-tau, stai acasa!
In noaptea urmatoare, hothystii au navalit in casa preotului si i-au macelarit pe toti, soarta ce ar fi impartasit-o si micul Ovidiu daca tatal sau nu ar fi fost atat de aspru.
Aici s-ar putea adauga inca multi, dar nu vreau sa va obosesc prea tare.
Acestia, valori de varf, oameni cu judecata, cu experienta de o viata, umblati prin toata lumea, autoritati absolute fiecare in domeniul sau, ar trebui intrebati ce trebuie facut cu Transilvania si cu Tara Romaneasca intreaga.
Domnule AR dumireste-ma si pe mine ,daca avem atitea genii in Romania ,de ce treburile merg din rau in mai rau ?
@ nicu constantin
Nu cred ca presupunerile dv stau in picioare.
Nu numai evreii au fost interesati de marxism, a fost chiar si Eminescu. Ca Tutea nu era atras de indeletniciri practice (cum ar fi agricultura) si ii placea sa tina conferinte, asa au fost foarte multi romani get-beget, unul dintre ei fiind chiar Nae Ionescu. Contraargument: si mai dezinteresat a fost Tutea de comert, ceea ce ar fi trebuit sa-l atraga daca era ceea ce spuneti. Dar argumentul hotarator e acela ca tatal sau a fost preot. In epoca, si invatatorii, dar in special preotii, nu puteau fi decat romani curati. Se practica un fel de rasism, nu stiu cat rational si cat din instinct, dar bine ca se practica.
Oricum, evrei patrioti avem cu duiumul: Tudor Vianu, Hary Brauner, Nicolae Steinberg, azi Solomon Marcus, Maia Morgenstern.
Apropo: in Israel se desfasura o gala a filmului. Printre laureati, se afla si Maia Morgenstern. Cand a fost invitata pe scena sa-si ridice trofeul, ea a spus: Atata timp cat steagul tarii mele nu este arborat alaturi de ale celorlalte tari castigatoare, eu refuz sa primesc acest trofeu. Mai fratilor, v-a fost atat de greu sa gasiti un steag romanesc? Dati-mi mie trei carpe, una rosie, una galbena si una albastra, un ac si ata si va confectionez eu un steag… Imediat a fost arborat si drapelul tricolor si festivitatea a outut continua.
As vrea sa vad un roman procedand astfel.
Din pacate, destui romani ardeleni se pronunta azi, insultandu-i grav pe parintii si bunicii lor de la 1 Decembrie 1918, pentru separarea de Romania.
I-am trimis d-lui prof. Coja un excelent articol despre asa zisul Transilvanism semnat de prestigiosul istoric Gelu Neamtu, nu stiu de ce nu l-a publicat pentru ca este de o dureroasa actualitate.
N-a ajuns acel text la mine sau nu l-am putut deschide. Reveniți, vă rog. Îmi scapă multe mesaje. Va trebui să-mi iau o secretară, blondă, desigur. Dar asta când o să-mi vină pensia…
Mai importnt: de ce nu se știe depsre acest gest al dnei Maia Morgenstern? Cum facem să-l popularizăm ca lumea?
…..Gelu Neamtu ,dupa mica cautare pe web ,sionist get beget .Poate sa zica orice ca n-are nici spor nici valoare .Ardelenii nu se i-au dupa baliverne de astea .Ardelenii sint mai Pro Romania deci bucurestenii !
in cursa… Le faci jocul, chiar si involuntar.
N-am cum sa cad ,ca eu sint.Si evreu si sionist ,dar nu sint sionist internationalist ,sint sionist pro-Israel . Daca ma bag in discutie ,ma bag ca sa ajut pe romani sa invete din experienta noastra sionista din Palestina -Israel ,pentru ca m-am nascut in Romania .
Despre ‘transilvanism’:
http://www.ziarulnatiunea.ro/author/gelu-neamtu/
@ nicu constantin
Nu cred ca presupunerile dv stau in picioare.
Nu numai evreii au fost interesati de marxism, a fost chiar si Eminescu. Ca nu era atras de indeletniciri practice (cum ar fi agricultura) si ii placea sa tina conferinte, asa au fost foarte multi romani get-beget, unul dintre ei fiind Nae Ionescu. ContraargumentDar argumentul hotarator e acela ca tatal sau a fost preot. In epoca, si invatatorii, dar in special preotii nu puteau fi decat romani curati. Se practica un fel de rasism, nu stiu cat rational si cat din instinct, dar bine ca se practica.
În duhul lui Petre Ţuţea !
În duhul neamului românesc !
Mergeţi la Pungeşti ! Întăriţi cu prezenţa voastră răzeşii eroi ai lui Ştefan cel mare şi Sfânt !Apăraţi-vă glia cu crucea creştină! Porniţi la luptă cu icoana sfântă a străbunilor !
PUNGEŞTI – FRONTUL SALVĂRII NEAMULUI DE VÂNĂTORII DE ŢARĂ !
daca nu se zideste fiecare ca o cetate…cumva fiecare este pe cont propriu.
numele nu vor mai conta si nici gloria, dupa victorii se va avansa in liniste, modul de a concepe nu va mai fi unul conventional, privite din afara lucrurile se vor intampla si atat. camuflajul este acela al maestrilor zen care lupta prin ceata fara sa-si vada miscarile dar sunt constienti de un scop comun.
adversarii vostri reali sunt cei care au putere asupra ideilor, cei politici sunt prea putin importanti fiindca n-ar fi nimic fara primii, oricat ar parea de greu de crezut. iar adversarii vostri reali sunt foarte sireti, se misca incolonati in virtutea empatiei, iar voua va scapa. multi ii considerati victime dar nu sunt. in inima lor tanjeasc dupa ce au aceia pe care ii servesc cu convingerea ca ii manipuleaza.
in ziua in care ne vom intalni real, fiindca ne vom intalni cu totii, asa cum e scris, chiar daca nu ne vom cunoaste, tineti minte: lasati memoriei voastre amintirile si nu va ridicat impotriva acelora care vin cu o putere pe care nu o puteti intelege. si nici nu trebuie.
Generalii nostri si Unahta au inghetat orice fel de ostilitati cu cei care lupta pentru România.
Ehra nuaz deson
textul de mai sus este numai un fragment din nesfarsitele suferinte ale romanilor.cei care au creat si perpetrat aceste suferinte inca mai traiesc in conditii de lux la care romanul de rand nu poate visa.gm
As zice si eu ceva ,dar nu ma supar daca domnul profesor nu-i de acord cu aceasta perspectiva si nu-mi posteaza comentariul ,la urma urmei e saitul dumnealui si posteaza ce vrea.Desi personal gasesc figura lui Petre Tutea geniala ,ceva ma determina sa cred ca ar fi fost evreu .Nu ar fi nici o problema in asta ,nu i-ar schimba nimic in valoarea personalitatii sale ,dar asa ca chestie ma intreb ,oare a fost ,oare stia ,sau poate este numai o parere a mea .Se zice ca ,(informatii luate de pe diferite saituri ,ca doar nu am trait pe vremea aia ,sa fiu martor ocular )…..a adoptat inclinatii marxiste intr-o perioada cind numai evreii o faceau ,apoi prietenia lui cu Petre Pandrea alias Petru Marcu ,colaborarea lor la fituica „Stinga ” ,unde semna Petre Boteanu ,pseudonim tipic evreiesc cu remarca la locul de unde se trage(Tismaneanu ,Dobrogeanu ,Birladeanu etc) prin anii 30 ,apoi ar fi activat mai mult pe la Ministerul Economiei si Comertului ,unde colcaia de evrei ,interesant , se zice ca cine se aseamana se aduna ,apoi cica ar fi facut remarca ca ar fi „iudeo centrist ” interesanta remarca ,el stiind la ce expune facind aceasta afirmatie si cit de sofisticat este iudaismul cu toate increngaturile lui (filosofice ,politice ,economice ,educationale etc) ,ii placea vrajeala lunga la nesfirsit ,nu avea atractie nici spre agricultura ,nici spre vre-un alt mestesug ,ceea ce l-ar fi facut mai roman si apoi asa ca s-o nu lungesc prea tare ,avea moaca de jidan sadea ,parca era frate cu Silviu Brucan .Dar repet faptul ca ar fi fost evreu nu-i strbeste cu nimic din personalitatea lui ,macar sa fi avut in Romania numai evrei patrioti de felul asta ,daca a fost ,daca nu iar e bine ,inseamna ca si in neamul romanesc se nasc ganditori.
A fost crestin ortodox. Asta e important. Daca toti evreii ar fi asa crestin ortodocsi, ar fi o lume mai buna. Din pacate nu este asa.
Aveti perfecta dreptate!
Lumea ar fi complet altceva!
“Român! Român de profesie”; “Petre Țuțea, Românul”; “Popă de ţară”…
…ce inaltatoare mi se par aceste cuvinte…
In amintirea lui Petre Tutea Romanul…..De la tirg la vadul mare /Taie drumul prin poieni /Leganindu-se calare /Popa Florea din Rudeni ……..Si cu plosca ridicata /Zugravit pe cerul gol, /Popa capata deodata /Maretie de simbol
Bunul Dumnezeu a vroit ca Petre Tzutea sa vada Neamul Romanesc dezrobit de comunism ! Cu siguranta acest moment epocal i-a mangaiat inima si sufletul atata vreme pe nedrept chinuit.