Petre Țuțea

Prima funcție a unei religii reale este consolatoare,  fiindcă fără religie am lătra precum cîinii.

Ne naștem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim și murim. Și întreg peisajul speciei om culminează în

cimitir. Destinul uman nu e o invitație la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniștea

metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.

Cînd va dispărea ultimul țăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea și

ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine.

A fost întrebat un țăran, în închisoare: ce înțelegi din tot ce spune Petre Țuțea! Zice: nu înțeleg

nimic, dar e o grozăvie!

Treisprezece ani de închisoare…. Aveam doar o hăinuță de pușcărias. Ne dădeau o zeamă chioară

și mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu țin minte anul… Cînd m-au

anchetat am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după

aceea la Jilava, la Ocnele Mari și pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi

doream să mor. Am avut mereu lașitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive

religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să

ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităti.

M-a întrebat un anchetator:

– De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le?

– N-am vorbit, dom’le.

– Cum n-ai vorbit?

– Păi împotriva voastră vorbește tot poporul român. Ce să mai adaug eu?

Și mi-au dat 20 de ani muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentința de condamnare ca  să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?

Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritul e de tăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Și toți din generatia mea au simtit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu știu dacă vom fi apreciati pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am  suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiți asa, vă poate fura oricine… Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepția regelui Frantei în materie de risipire  a ideilor mele. Concepția lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, țăranii nu-i cultivau.

”Să mîncăm noi buruiana asta din pămînt…” Ce a zis regele Frantei? ”Mă, seamănă, mă, cartofi pe moșia mea și, cînd or vedea țăranii că îi păzesc, or să-și dea seama că-s lucru bun. Lăsați-i să fure, că așa se răspîndesc cartofii în țară.”

(Vlad Țepeș) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe  Ștefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a și bătut. Și are mai ales meritul că a coborît  morala absolută prin țepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap și ți-era frică să n-o furi tu de la tine. Ăsta-i voivod absolut, Vlad Țepes. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajiște cu miei!