FIŞE PENTRU O ISTORIE A OMENIEI ROMÂNEŞTI
De mai multă vreme mă gândesc la utilitatea şi posibilitatea unei istorii româneşti urmărită din perspectiva acelui concept moral care constituie contribuţia cea mai importantă pe care o aducem la tezaurul civilizaţiei universale. Din păcate, pentru mine, ideea scrierii acestei Istorii a omeniei româneşti, a faptelor româneşti semnificative în plan etic, nu o pot susţine cu toate informaţiile de specialitate absolut necesare, ci numai, ca amator, cu unele observaţii şi propuneri poate utile celor care, stându-le în putere, vor şi scrie vreodată, cât mai curând, ISTORIA OMENIEI NOASTRE.
Dacă nu mă înşel, ideea mea nu e tocmai nouă, încercări de a face o astfel de istorie sau de a da istoriei noastre o asemenea perspectivă putând fi considerate şi câteva din lucrările, îndeosebi cele destinate străinilor, scrise de M. Kogălniceanu. Mi-aduc bine aminte de două menţiuni făcute de marele patriot: dacă pe vremea sa în ţinuturile româneşti se aflau mai mulţi ţigani decât în alte părţi ale Europei asta se explica prin aceea că la noi ţiganii nu au fost niciodată ţinta unor persecuţii, chiar veritabile şi sistematice pogromuri, cum s-au petrecut lucrurile aiurea, în Europa. Acest episod îmi sugerează obiectul unei secţiuni a viitoarei istorii: relaţiile dintre români şi minorităţile naţionale, chestiune demnă de urmărit în contextul european al evenimentelor de această speţă. Din datele pe care le am, pot crede că acest capitol va fi unul de cinstire a unor virtuţi româneşti constant dovedite de-a lungul anilor.
Tot la Kogălniceanu se găseşte şi pomenirea faptului ciudat că în ţările române se găseau cu greu oameni dispuşi să exercite meseria de călău. Las’ că era rar nevoie de ei, dar nici atunci nu se oferea nimeni, pentru câţiva zloţi amărâţi, să ia viaţa cuiva, ca un pui de găină. Şi condamnatul la moarte, continuă Kogălniceanu, tot aşteptându-şi călăul, ajungea să moară de moarte bună, la adânci bătrâneţi. Consemnând în piesa Credinţa acest episod, unul dintre actorii constănţeni s-a simţit în drept să-mi atragă atenţia că în istoria noastra mai există şi un Lăpusneanu, cu cei câţiva zeci de boieri ucişi… Aşa e, numai că asta e cu totul altceva. Lăpuşneanu ucide din anumite motive ale sale, personale cât de cât, chiar dacă intrau în joc şi raţiuni politice, în vreme ce călăul ucide profesional, indiferent pe cine, fără niciun risc şi fără niciun sentiment faţă de victimă, total inuman. Mult mai uman este ucigaşul, în viziunea populară, pe care ajungem să-l şi compătimim pentru sufletul său chinuit de căinţă… A fi călău este ceva de neînţeles pentru sufletul românesc.
Un alt episod al acestei Istorii, cuprins în piesa mea Credinţa, ca argument al demnităţii româneşti, îl constituie soarta pe care au avut-o evreii din România, în anii cumpliţi ai celui de-al doilea război mondial, când asupra evreilor s-a abătut o crimă de proporţii înfricoşătoare, fără precedent în istorie şi amarnic de rușinoasă pentru prestigiul condiţiei umane. În toată Europa care a cunoscut ocupaţia hitleristă. Cu o excepţie, anume România. După câte ştiam, atunci când am scris piesa amintită, Ion Antonescu nu a făcut pe placul lui Hitler în privinţa evreilor din România şi a rezistat presiunilor de la Berlin, nu a admis deportarea evreilor în lagărele morţii, nici altă formă de genocid. Câţi evrei români au murit la Auschwitz şi-n alte lagăre, erau deportaţi din Ardealul încăput pe mâna horthyştilor. Caz tipic de excepţie care confirmă regula. Aceste date mă îndreptăţeau sa scriu următoarele în piesa amintită:
POETUL: Să-l duceţi pe majestatea sa la Auschwitz!
CAROL: La Auschwitz?
POETUL: Acolo, în câmp pustiu, înfipte în cenuşa de sânge, unele lângă altele flutură mâhnite steagurile ţărilor din care s-au trimis la Auschwitz copii şi femei şi bătrâni, oameni să moară arşi în abatoare!
CAROL (cutremurat): Arşi?! La Auschwitz?!
POETUL: Din toată Europa un singur steag lipseşte! Al omeniei noastre!
(vezi Credinţa, Ed. Eminescu, p. 110)
Aceste date, pe care le ştiam, printre alţii, şi de la prietenii mei evrei, mi-au fost confirmate şi de câteva cărţi apărute la noi după ce am scris piesa amintită. Iar de curând în „Flacăra”, scriitorul Oliver Lustig, decât care puţini sunt mai îndreptăţiţi s-o facă, depune în acelaşi sens o mărturie convingătoare şi impresionantă. De aceea, am înregistrat cu mare şi îngrijorată uimire unele afirmaţii făcute în străinătate, precum că ar fi avut loc în România anilor ’40-’44 un holocaust pentru populaţia evreiască, întristându-mă şi formula „rămăşiţele holocaustului din România”, prin care sunt numiţi concetăţenii noştri de naţionalitate ebraică. Formula poate fi considerată, în cel mai bun caz, neclară, necesitând precizarea că în România niciodată nu s-a produs vreun holocaust sau ceva asemănător. Îmi place să cred că va fi contat atunci, oprindu-l pe Ion Antonescu să-i facă pe plac lui Hitler, tradiţia românească a bunei convieţuiri şi înfrăţiri cu vecinii, colegii, prietenii, concetăţenii de altă naţionalitate şi religie, tradiţia omeniei, al cărei spirit viu l-am întâlnit în jurul meu de când mă ştiu. Ca unul care s-ar putea să mă înşel, căci am luat cunoştinţă cu acei ani din povestirile şi relatările altora, inclusiv ale unora care tocmai în acei ani s-au refugiat la noi, venind din alte părţi ale Europei, aici găsind adăpost şi ocrotire, totuşi, din câte ştiu eu deci, pare că pot spune, cu dreptate, că avem aici un episod de istorie românească cu multiple şi fericite semnificaţii, insuficient cunoscut şi comentat capabil să dea – încă o dată – măsura omeniei noastre, a unei omenii active, pusă stavilă ferocităţii inumane, imunde. Dimensiunile reale ale celor petrecute în România în anii războiului al doilea mondial nu rezultă mulţumitor din menţiunea că în România nu s-au produs crimele şi genocidul din alte părţi ale Europei, căci nu a fost o simplă şi obişnuită, normală abţinere de la crimă, ceva ce nu s-a făcut, ci, dimpotrivă, în contextul acelor ani are valoarea unui fapt, a unui act, valoarea de lucru săvârşit, căci a însemnat împotrivire la dezlănţuirea bestialităţii, implicând anumite riscuri, înfruntate din neputinţa de a abdica de la imperativul străvechi al omeniei.
Obişnuim, în acelaşi context, să comentăm în acelaşi context gestul sublim al reginei Olandei, de solidarizare cu compatrioţii evrei, hăituiţi şi umiliţi de prigoana absurdă, animalică a fasciştilor. Mai puţin spectaculos, dar mai eficace, a fost cred eu modul românesc în care s-a evitat aplicarea politicii hitleriste de exterminare a evreilor. Nu văd niciun motiv pentru care să ocolim acest subiect, chiar dacă unii mai vârstnici îl consideră „prea delicat” şi chiar preferabil să fie dat uitării – după câte mi-am dat eu seama. Motivele lor nu pot fi şi ale noastre, cei născuţi şi crescuţi în anii de după război. Să reprobăm fără menajamente tot ce e de reprobat şi condamnat, dar să distingem între actele izolate şi nesemnificative în plan românesc, naţional, ale unor sceleraţi, puţini la număr, şi atitudinea noastră, în primul rând a maselor largi ale poporului român propriu-zis, dar şi a autorităţilor, a guvernului, faţă de compatrioţii noştri evrei în perioada amintită şi totdeauna. Să nu ezităm a da acestei atitudini dreptul de a fi ceea ce este: parte din istoria noastră, astfel dându-i răsplata recunoştinţei noastre şi a dreptei pomeniri. Răsplata cinstirii după cuviinţă a unui moment ce ne defineşte în ce avem mai frumos şi mai demn, onorându-ne ca oameni, ca români.
Şi fiindcă veni vorba de acei ani de nenorocită amintire, ani ai neomeniei pe cale de a pune stăpânire pe întreaga omenire, aş pomeni şi un alt aspect al omeniei româneşti: tratamentul prizonierilor de război în România. Un coleg îmi povestea despre cunoscutul lingvist Greimas, cât de săritor e să-i ajute pe studenţii români din simpatia ce a dobândit-o pentru noi pe vremea când a fost aici prizonier al armatei române. Un prieten îmi povestea de la el din sat despre un pilot american, paraşutat din avionul cuprins de flăcări şi care, înconjurat de săteni, se străduia, cu pistolul în mână, să explice că dacă e să fie dus prizonier la hitlerişti preferă să se omoare, şi cerea să fie predat armatei române. Era cunoscut armatelor aliate tratamentul de care se bucurau – şi literalmente se bucurau – prizonierii aliaţi în România. Eu însumi cunosc din familie cât de bine au fost trataţi în satele dobrogene prizonierii sovietici. Mă gândesc că cineva ar trebui să adune aceste dovezi, cât mai multe îndeosebi sub formă de declaraţii de la veterani de război care au fost prizonieri în România. De ce să nu le fie organizată chiar o întâlnire de revedere a locurilor unde, la vreme de grea cumpănă pentru viaţa lor, au întâlnit omenia părinţilor noştri?
Toate aceste fapte dovedesc pe de o parte cât de puţin iubit era acel război, pe de alta un înalt simţ de solidaritate umană, de care nu ne-am dezis nici în vremurile imposibile ale celui de-al doilea război mondial. Constat cu uimire că niciunul dintre numeroasele romane despre acei ani nu consemnează acest fapt. Mă rog, n-o fi având literatura rolul expres de a face reclamă faptelor noastre frumoase, dar nici rău nu i-ar şedea s-o facă totuşi. Căci mai mult ca orice altă instituţie, literatura mi se pare cea mai nimerită să discearnă în ţesătura complicată a faptelor istorice firea poporului nostru, specificul românesc în acţiune. Nu e însă mai puţin adevărat că şi istoricii noştri, specialişti în epoca respectivă, au ocolit chestiunea tratamentului la care au fost supuşi prizonierii de război în anii 1940-1945, aspect care, dacă pentru alţii e preferabil să fie trecut sub tăcere, sub tăcere vinovată, pentru noi nu, nu avem motive să-l facem uitat, căci constituie în datele sale atât relative, cât şi absolute, un frumos capitol din ISTORIA OMENIEI ROMÂNEŞTI.
ION COJA
Flacăra, nr. 27 – 2 iulie 1981
Din pacate ADEVARUL crunt iese la lumina si romanii IDIOTI si anesteziati nu-l percep !
Prima mea este intrebare: De unde vor sti satanistii Poponari USRisti ca eu mi-am facut fantana in curte ?
Raspouns: DE la vreun vecin IDIOT RETARDAT care ca orice roman DEBIL este Turnator prin nastere –
,,Ca romanu’ nu-i niciunul, unde-s doi parasite unu’. ‘’
A doua intrebare: conform Constitutiei, Proprieteatea este garantata.
Cum intra un Poponar Nazist Satanist USRist in curtea mea, fara un ordin judecatoresc legal, conform Constitutiei, ca sa caute unde am facut eu fantana, si sa-mi faca dosar penal ?
Raspuns : fortandu-mi mana cu militieni si jandarmi analfabeti !
Dreptul la LEGITIMA APARARE este garantat de aceeasi Constitutie si atunci pun mana pe topor si ii fac carne de mici pe toti INFRACTORII INARMATI – Miulitieni si Jandarmi – care imi calca proprietatea sub amenintarea legii ilegale si a armelor din dotare, cu care ei fac ATAC TERORIST asupra poporului roman !
Romanii Poponari le vor permite INFRACTORILOR enumerati mai sus, sa le controleze ilegal proprietatea pentru ca ei sunt Eunuci fricosi si IDIOTI, si Analfabeti functionali care nu stiu a citi o lege !
A treia intrebare : Ce fac INFRACTORII Simuion Poponarul, SOS o troaca Masoanca si Debilul Popoponar INFRACTORUL Calin Gerogescu, pentru a lua apararea romanilor DEBILI care ii cred suveranisti pe acesti Vanduti Satanizati ?
Raspuns : NIMIC, pentru ca si ei sunt Satanisti in solda lui Satanyahu !
Ce au facut aceeasi trei SPURCATI pentru ca IVERMECTINA sa fie vanduta catre romani ca sa se apere de microundele de inalta frecventa ale Armei Militare Antena 5G care a ajuns déjà la 8G si va continua pana la 10 G ? Rasuns : NIMIC !
Pentru ca acesti trei INFRACTORI SPURCATI sunt vanduti Jidanilor Satanisti Nazisti condusi de Ucigashul Satanyahu !
Prin tot ce NU au FACUT pentru romani, aceste trei SCURSURI au dovedit ca sunt la fel de Tradatori, Jefuitori si Ucigashi ca si PNListii, PSDisti, USRistii, UDMRistii si MinORIBILITATILE ANTInationale !
,,Faci fântână în curte și ajungi la închisoare NU e FAKE NEWS. Pedeapsă pentru „susceptibilitate” – nu pentru daună dovedită! Dreptul la supraviețuire este dat de Dumnezeu, nu de stat sub amenințarea închisorii !
Progresiștii s-au activat în ultimele zile, susținând că informația privind proiectul de lege promovat de USR-ista Diana Buzoianu, privind captarea apei va băga după gratii pe oricine își sapă o fântână este un ”fake news”, un cititor atent al legii demonstrează că nu e vorba de niciun ”fake news”. Iar ceea ce ministra Buzoianu de la partidul extremist și anti-creștin numește „dezinformare” și ”aberații inepte este cât se poate de REAL: Pedeapsă pentru „susceptibilitate” — nu pentru daună dovedită.
Pe contul de Facebook, Dana Ilca demonstrează, analizând frază cu frază textul legii trimis spre adoptare, că Proiectul de lege penală a mediului (transpunerea Directivei UE 2024/1203) introduce o infracțiune dură: captarea ilegală a apelor de suprafață sau subterane se pedepsește cu 1–5 ani de închisoare, până la 10 dacă se produc daune ecologice pe scară largă și ireversibile. Pe scurt: Pedeapsă pentru „susceptibilitate” — nu pentru daună dovedită.
Textul legii spune clar (Art. 95¹):
„Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani fapta care constă în captarea apelor de suprafață sau subterane, cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile, dacă fapta este susceptibilă să provoace daune semnificative stării ecologice (…) ori STĂRII CANTITATIVE a corpurilor de apă subterane.”
Redăm mai jos postarea sa:
”Dreptul la supraviețuire este dat de Dumnezeu, nu de stat sub amenințarea închisorii!
Un utilizator FB afirma recent că pedepsele de 1-5 ani din proiectul Ministerului Mediului ar viza „doar infracțiuni grave împotriva mediului” și că „simpla utilizare a unei fântâni sau a unui puț” nu are cum să fie vizată.
Haideți să trecem dincolo de declarațiile de bune intenții făcute la televizor, ci analizăm la rece textul trimis la adoptare.
Ministerul Mediului a pus în dezbatere un proiect de lege prin care transpune Directiva (UE) 2024/1203 privind protecția mediului prin dreptul penal.
1. Art. 95¹ alin. (1) — Infracțiunea de bază:
Întrebarea legată de „SUSCEPTIBILITATE. „Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani fapta care constă în CAPTAREA APELOR DE SUPRAFAȚĂ SAU SUBTERANE, cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile, dacă fapta este SUSCEPTIBILĂ să provoace daune semnificative stării ecologice sau potențialului ecologic al corpurilor de apă de suprafață ORI STĂRII CANTITATIVE a corpurilor de apă subterane.”
De vreme ce textul nu cere producerea unei daune efective, ci doar o simplă stare de susceptibilitate (adică o posibilitate teoretică), cum se va aplica acest criteriu în practică? Există riscul ca o simplă constatare tehnică a unui inspector, la un control de rutină, să fie considerată suficientă pentru a deschide un dosar penal, chiar dacă o eventuală condamnare ar necesita ulterior o expertiză tehnică complexă?
Întrebarea legată de „STAREA CANTITATIVĂ”: Având în vedere că acest criteriu se referă strict la volumul și nivelul apei freatice (nu la poluare), ce se întâmplă pe timp de secetă, când există restricții locale temporare? Nu devine orice prelevare care depășește acele restricții, în mod automat, „susceptibilă” să afecteze un acvifer deja aflat la limită?
2. Art. 95¹ alin. (2) — Dacă dauna s-a produs efectiv:
„Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a provocat daune semnificative […], pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.”
Întrebarea privind evaluarea: Cine și prin ce metodologie exactă va stabili că dauna adusă stării cantitative este „semnificativă”? Va fi obligatorie o expertiză hidrogeologică complexă de lungă durată înainte de punerea sub acuzare, sau neclaritatea legii lasă loc unor interpretări subiective la fața locului?
3. Art. 95¹ alin. (3) — Fapta din culpă (fără intenție):
„Pentru faptele prevăzute la alin. (1) și (2), săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.”
Întrebarea privind lipsa intenției: În dreptul penal, fapta din culpă înseamnă că poți fi tras la răspundere pentru neglijență sau imprudență. Oare o simplă apreciere greșită a debitului unei pompe sau ignorarea din neatenție a unui ordin de restricție local de secetă, publicat recent, vor putea fi încadrate drept „culpă”? Dacă da, nu înseamnă asta că absența intenției de a face rău nu te va scuti de deschiderea unui dosar penal și de parcurgerea unui întreg proces?
4. Art. 95¹ alin. (4) — Pedeapsa maximă (3-10 ani) pentru daune „de lungă durată”:
„Dacă faptele […] au cauzat daune semnificative, pe scară largă, care sunt ireversibile SAU de lungă durată […], pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.”
Întrebarea privind caracterul istoric și cumulativ: Ce se întâmplă dacă ai o fântână sau un puț în curte de 20 de ani, dar ești supus unui control abia la 5 ani de la intrarea în vigoare a noii legi? Dacă pe fondul secetei acumulate în acești ani, un raport tehnic susține că nivelul apei subterane din zonă a scăzut constant, va fi această perioadă de 5 ani considerată automat o daună „de lungă durată”?
De vreme ce criteriile sunt alternative (legate prin „SAU”, nu prin „ȘI”), înseamnă că un simplu gospodar riscă încadrarea la pragul maxim de până la 10 ani de închisoare, chiar dacă fapta lui nu a fost pe „scară largă” și nu este „ireversibilă”? Unde se termină răspunderea pentru o utilizare istorică, de subzistență, și unde începe răspunderea penală maximă dictată de capriciile vremii și ale secetei?
5. Art. 95¹ alin. (5) — Tentativa:
„Tentativa la infracțiunea prevăzută la alin. (1) se pedepsește.”
Întrebarea privind construirea unei fântâni fără autorizație: Codul Penal pedepsește tentativa doar ca început de executare, nu și actele de pregătire. Însă în cazul nostru, unde se termină pregătirea și unde începe tentativa? > * Dacă un cetățean contractează un utilaj pentru a săpa un puț în curte fără să parcurgă toată birocrația de autorizare, este acest simplu act de forare considerat un act pregătitor (nepedepsit) sau este interpretat direct ca „început de executare” (tentativă pedepsită penal), deși prin acele tuburi nu a curs încă nicio picătură de apă?
Lipsa unor delimitări clare în proiectul de lege nu lasă această graniță extrem de fină dintre o contravenție administrativă și o infracțiune de tentativă la latitudinea subiectivă a inspectorului sau a organelor de urmărire penală?
6. Anexa 1, pct. 95 — Definiția oficială a captării:
„Captarea apelor: acțiunea de extragere, prelevare sau derivare controlată a apei […] prin intermediul lucrărilor de foraj, drenuri ori alte mijloace tehnice, în scopul utilizării resursei pentru CONSUM UMAN, IRIGAȚII, activități industriale, agricultură…”
Întrebarea privind lipsa distincțiilor: Dacă intenția legiuitorului a fost să vizeze exclusiv marii poluatori sau exploatările industriale masive, de ce textul menționează explicit și la pachet „consumul uman” și „irigațiile”?
7. Art. 95³ — Criteriile de evaluare (trimitere la art. 98² din OUG 195/2005):
„La aprecierea caracterului unei fapte ca fiind susceptibilă să producă daune […] se evaluează […]: (a) natura activității […] precum și existența unei OBLIGAȚII DE AUTORIZARE CARE NU A FOST RESPECTATE; (b) măsura în care sunt DEPĂȘITE PRAGURILE, valorile-limită sau alți parametri obligatorii prevăzuți […].”
Întrebarea privind predictibilitatea legii penale: Un principiu esențial al dreptului penal cere ca legea să fie clară și predictibilă. Dacă aceste criterii de evaluare rămân exclusiv calitative și nu cuprind praguri numerice precise (câți litri sau ce debit determină exact declanșarea răspunderii penale), nu cumva textul își pierde din claritate, lăsând cetățeanul în imposibilitatea de a-și regla conduita în mod cert?
8. Întrebarea privind contorizarea forțată (apometrele) și taxarea apei din propria bătătură:
Cum le garantăm oamenilor că nu se va ajunge la montarea de apometre pe fântânile săpate de ei, în curțile lor?
A investit statul român vreun leu în forarea, curățarea sau întreținerea fântânilor din curțile oamenilor? În condițiile în care statul nu a fost capabil să asigure rețele de apă potabilă pentru milioane de români, lăsându-i să se descurce singuri, cum poate veni acum să se facă stăpân pe investițiile 100% private ale cetățenilor ?
Pe ce bază morală sau juridică ar putea statul (sau operatorii PRIVAȚI de utilități) să pretindă contorizarea sau taxarea unei resurse pe care cetățeanul o extrage exclusiv prin munca lui? Fântâna a fost săpată cu banii bunicilor sau ai părinților, pompa a fost cumpărată din sudoarea omului care își deține proprietatea, iar apa a fost lăsată de Dumnezeu în pământ.
De ce noul text al legii penalizează atât de ușor „captarea” și lasă portițe largi pentru reglementări viitoare de monitorizare digitală, în loc să protejeze clar dreptul istoric și de subzistență al românului la apă de consum pe propriul său pământ?
Criminalizarea accesului la apă nu are ce căuta în legea penală
Dincolo de toate aceste detalii tehnice și întrebări fără răspuns, rămâne o problemă profundă de principiu: este legitim să tratăm apa – o resursă absolut vitală pentru supraviețuire și gospodărie – prin prisma cătușelor și a dosarelor penale?
Rolul legii este să protejeze cetățenii și mediul în mod echitabil, nu să transforme accesul la apă într-un risc penal cotidian.
Sursă: Proiectul de lege pentru modificarea unor acte normative în domeniul protecției mediului
https://agrointel.ro/2026/07/proiect-mediu-lege.pdf
VIDEO LEGITIMĂ APĂRARE: https://www.facebook.com/38478982-59dc-4560-af94-53e1857d503c ‘’
https://www.activenews.ro/stiri/Faci-fantana-in-curte-si-ajungi-la-inchisoare-NU-e-FAKE-NEWS.-Pedeapsa-pentru-susceptibilitate-nu-pentru-dauna-dovedita-Dreptul-la-supravietuire-este-dat-de-Dumnezeu-nu-de-stat-sub-amenintarea-inchisorii-206755