Pelaghia Roşu (n. 1800, Mărişel, judeţul Cluj – d. 10 iulie 1870, Mărişel, judeţul Cluj) a fost învăţătoare şi luptătoare paşoptistă în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania. S-a născut în satul Mărişel, judeţul Cluj, fiind unicul copil al judelui sătesc Ioan Dufle. A fost instruită acasă de către tatăl său, care o educa folosind cărţi româneşti. A fost trimisă ulterior la şcoală de către părintele său la Budapesta, unde va învăţa carte timp de trei ani, după care se va întoarce în satul natal. A fost căsătorită cu Ioan Roşu şi a avut un singur copil, botezat Indrei. Acesta va deveni în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania centurion în oastea condusă de Avram Iancu şi va conduce lăncierii români în a doua luptă de la Mărişel, împreună cu mama sa.
În timpul celei de-a doua lupte de la Mărişel, din 12 martie 1849, Pelaghia Roşu va comanda în luptă femeile din sat. Pentru că nu erau suficienţi combatanţi din rândul bărbaţilor din sat, care era atacat de armata maghiară, femeile din sat s-au mobilizat pentru a lua parte activă la luptă. Au ales-o comandant pe Pelaghia Roşu, iar la momentul oportun ele au declanşat un atac călare asupra inamicului, care speriat de această intervenţie, crezând că e atacat de cavaleria moţilor, a rupt lupta şi s-a retras în debandadă.
Armata revolutionara maghiara (una dinte cele mai bune din Europa în acea perioada) a încercat în mai multe rînduri sa cucereasca localitatea. Înfrînta de doua ori, a pornit o a treia ofensiva, în 12 martie 1849, cu 1600 de oameni. Pentru ca aparatorii erau în inferioritate numerica, femeile din Marisel, conduse de Pelaghia Rosu, au recurs la o stratagema: îmbracate barbateste, au aparut pe un munte în spatele ungurilor, cu flinte si buciume:
“(…) sosind la pozitiile menite pentru dînsa, Pelaghia Rosu sufla în bucium, femeile calarete se ivira din toate laturile, înaltara un strigat mare si se pusera în miscare” spune Avram Iancu în celebrul sau Raport catre Franz Josef. Crezînd ca sînt atacati, ungurii s-au retras în dezordine, lasînd 30 de morti. La trecerea precipitata a Somesului Rece, altii din 100 din ei s-au înecat. În timp ce mariselenii au avut numai trei insi de oblojit.
Şi pe 6 iulie 1849 Pelaghia Roşu a fost în fruntea trupelor lui Avram Iancu şi l-a ucis pe nebunaticul şi rebelul comandant maghiar Vasvari Pal. La 10 iulie 1870 Pelaghia Roşu a trecut în lumea drepţilor, fiind înmormântată în cimitirul satului Mărişel. Comisia Femeilor Române din Abrud a decis să înlocuiască crucea de lemn de la mormântul Pelaghiei Roşu cu o troiţă de piatră. Într-o noapte din anul 1900, pe ascuns, pentru a scăpa de eventuala intervenţie nedorită a autorităţilor de atunci, la mormântul eroinei a fost amplasată noua troiţă din piatră.
Pelaghia Roşu, „dăscăliţa satului“ Mărişel, din Munţii Apuseni, a intrat în istorie prin eroismul de care a dat dovadă în timpul luptelor din primăvara anului 1849, dintre moţii lui Avram Iancu şi trupele regulate ale armatelor maghiare. Învăţătoare în satul natal Mărişel, din Munţii Apuseni, Pelaghia Roşu a condus „armata femeilor“ care s-au mobilizat pentru a lua parte activă la lupta împotriva oştilor maghiare, în primăvara anului 1849. Pagini preţioase care oglindesc eroismul„dăscăliţei satului“ găsim în lucrarea lui Ion Rusu Abrudeanu, „Moţii. Calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit“. „La 3 Ianuarie 1849, 1.000 de Maghiari, cari aveau si un tun, comandati de un anume Geley, atacara satul Rau Calatei, situate in apropierea Mariselului. Optzeci de flacai din acelasi sat, cari aparau trecatoarea, au tinut armata vrasmasa 4 ceasuri pe loc, pana cand sarmanii locuitori au putut sa-si transporte putina lor avere in munti. Apoi s-au retras si dansii ne mai avand gloante. Satul a fost transfomat indata in cenusa de catre rebeli. Pierderile Romanilor au fost de doi raniti, inamicul insa a avut foarte multi morti si raniti. Cati, nu se stie“, se arată în lucrarea citată. Ofensiva maghiarilor nu s-a oprit aici. „La 26 Februarie, 600 de honvezi pornira din Gilau spre Marisel. Trupa noastra compusa din locuitori ai aceluiasi sat primi pe dusman la Varfu Batranei. Lupta tinu 6 ore cu rezultat schimbator, pana cand la urma rebelii au fost respinsi si urmariti pana la Gilau. Ei lasara pe campul de lupta 13 morti; numarul ranitilor nu este cunoscut, au fost insa incarcati pe 4 care. Vitejii Mariseni au avut de plans 6 morti; 4 case si 3 sure le-au fost arse si 30 de vite furate“, îşi continuă descrierea autorul. Tactica zăpăcirii duşmanului: femei costumate bărbăteşte Pelaghia Roşu , catalogată de istorici ca Ioana d’Arc din oastea lui Avram Iancu, s-a evidenţiat în timpul luptelor din martie 1849, când maghiarii decid să răzbune înfrângerea suferită. Atunci, 1600 de honvezi(soldaţi din infanteria maghiară în evul mediu-n.r.) si alţi rebeli au atacat Marişelul . În faţa unui duşman atât de numeros, românii au încropit un plan de păcălire a adversarului. „Atunci se oferira pentru aceasta demonstratie femeile bravilor munteni. Ele fura oarecum organizate in graba. Pelaghia Rosu, mama centurionului Rosu, comandantul locuitorilor, fu insarcinata cu conducerea lor, hotarandu-se felul cum se va face aceasta demonstratie. Pe cap cu palarii barbatesti, incalecara toate si se suira in cea mai frumoasa ordine pe muntele Grohoiu in sus. Trebue sa mentionez ca Romancele dela munte calaresc tot atat de bine ca si barbatii. Ajunse pe inaltime, ele se impartira astfel, ca sa nu poata fi vazute de dusman; numai Pelaghia Rosu observa de pe o inaltime miscarile armatei unguresti. Cand aceasta sosi la un punct desemnat mai dinainte, Pelaghia sufla in corn, calaretele aparura din toate partile si facand un sgomot mare se pusera in miscare. Acesta era pentru Mariseni semnalul de atac. Ei se napustira din toate partile asupra dusmanului, aducand cea mai mare zapaceala in randurile lui. Lupta fu scurta, caci Ungurii nu mai cautara sa lupte, ci sa scape cu viata. Ei lasara pe campul de lupta treizeci de morti, intre care un capitan si un sergent-major Vitez Lajos. Ranitii lor fura incarcati in 6 care“, ne relatează Ion Rusu Abrudeanu. Recompensată de guvernatorul Transilvaniei Pelaghia Roşu a fost recompensată, în 1850, de guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, pentru meritele avute în timpul Revoluţiei paşoptiste. În actul de recompensă se spun următoarele:„Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roşu, mama lui Andreiu Roşu din Mărişel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstraţia săvărşită cu isteţime în contra insurgenţilor, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.” Ioana d’Arc din oastea lui Avram Iancu este înmormântată în cimitirul satului natal, Mărişel, din Munţii Apuseni, amplasat la o altitudine de 1.200 metri. Chipul „dăscăliţei satului“ este pictat în Biserica din localitate. În stânga sa este zugrăvit chipul lui Horea, unul din capii Răscoalei de la 1784-1785, iar în dreapta a lui Avram Iancu, a căruin imagine este asociată cu jertfa pentru libertăţile politice ale românilor ardeleni. Devenit erou printre moţi cu ocazia evenimentelor din 1848-1849, a fost considerat un simbol al luptei românilor pentru drepturi politice încă din timpul vieţii!
.
Text primit de la dl Călin Kasper
O altă eroină neştiută : PUIA MARIA
sursa:
http://istorie-adevarata.blogspot.ro/2010/01/puia-maria-o-martira-pentru-unitatea.html
Puia Maria, o martiră pentru unitatea neamului românesc
Pentru înfăptuirea ROMÂNIEI MARI s-au jertfit multe vieţi de eroi în decursul veacurilor, mulţi dintre ei fiind cunoscuţi, dar foarte mulţi au rămas cufundaţi în anonimat şi troieniţi de pulberea uitării.
De aceea aş dori ca din marea cohortă a martirilor anonimi să evoc amintirea unei eroine care şi-a sacrificat tânăra viaţă în lupta pentru dezrobirea POPORULUI ROMÂN din ARDEAL şi unirea lui cu PATRIA MUMĂ.
Figura ei fiind azi foarte puţin cunoscută voi arăta că purta numele de PUIA MARIA şi era fiica unei familii modeste cu cinci copii din oraşul Blaj.Povestea eroismului său este indiscutabil legată de apariţia poeziei “VREM ARDEALUL”, scrisă de poetul RADU COSMIN şi publicată de ziarul Adevărul în ziua de 2 iunie 1916, în contextul scoaterii de catre Carol I, a armatei în
stradă pentru împrăştierea nesfârşitelor manifestatii prin care se cereau trecerea imediată a Carpaţilor şi dezrobirea Ardealului, poezie devenită celebră la timpul său prin conţinutul ei incendiar patriotic şi forţa mobilizatoare.
Poezia “VREM ARDEALUL” a devenit un adevărat material incendiar pentru crearea elanului de luptă, atât pentru cei care cereau trecerea Carpaţilor dar mai ales pentru cei ce îi aşteptau în Ardeal, cu speranţa lor de izbăvire din robia străină.
Poezia a fost transmisă în mod conspirativ, ca hrană sufletească şi speranţă ardelenilor, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul la punctul de frontieră Predeal. Poezia a fost adusă, pe ascuns, în “tureacul cizmei mecanicului de locomotivă”.
Oraşul cel mai potrivit unde trebuia predată poezia a fost stabilit Blajul, care era o localitate a românismului din Ardeal şi care avea un mare număr de intelectuali şi tineri studioşi. Blajul era cel mai potrivit mediu prin care se putea stimula şi înteţii lupta rezistenţei din Ardeal, în vremea aceea.
Poezia ajunsă la Blaj, în modul arătat mai sus, trebuia multiplicată şi difuzată în marea masă de elevi şi profesori din şcolile locale şi în împrejurimi, aşa cum s-a procedat şi în partea premergătoare revoluţiei române din Transilvania din anul 1848.
Multiplicarea a ridicat probleme grave şi esenţiale, deoarece nu se putea executa decât la maşina de scris, acestea găsindu-se doar la câteva instituţii, operaţiune care putea deconspira întreaga acţiune.
Pentru rezolvarea acestei probleme importante şi riscante s-a oferit tânăra dactilografă de la biroul judiciar al Mitropoliei Blajului, Maria Puia în vârstă de 22 de ani, care cu îndrăzneală şi mult curaj şi-a asumat în mod tineresc sarcina multiplicării şi difuzării materialului respectiv.
Una din legăturile ei cu liceul de băieţi Sf. Vasile a fost elevul din clasa a-V-a Răhăianu Oliviu, al cărui tată a fost coleg de birou cu tânăra Maria Puia.
Acest elev, Răhăianu Oliviu, după terminarea studiilor superioare a ajuns un distins avocat în oraşul Alba Iulia, sub îndrumarea căruia am avut norocul să-mi fac ucenicia profesională de avocat. Datorită acestor relaţii şi împrejurări, am ajuns şi eu în posesia poeziei “VREM ARDEALUL” şi a scrisorii de adio a martirei Maria Puia.
Acţiunea tinerei dactilografe a fost încununată de succes, iar poezia a ajuns la sute de persoane care o transmiteau de la om la om. Intelectualii şi elevii, aproape o ştiau pe de rost, producându-se astfel o mare înflăcărare şi îmbărbătare a românilor ardeleni care aşteptau pe fraţii lor de peste Carpaţi, ca să-i dezrobească.
În această perioadă, când atenţia organelor austro-ungare de represiune era la maximum, s-a găsit asupra numitului Popa Ioan poezia pe care a primit-o de la Maria Puia şi pe care a şi denunţat-o, el dovedindu-se a fi un trădător de neam.
Tânăra Maria Puia a fost arestată şi supusă unor chinuri şi presiuni sălbatice. Cu toate acestea tânăra de la Blaj a refuzat cu îndârjire să divulge date sau persoane implicate în acţiunea respectivă, preferând să le ducă cu ea în mormânt, ca pe cel mai peţios secret socotit de ea, mai presus chiar de viaţa ei.
Aşa se explică faptul că în singurătatea celulei în care a fost închisă tânăra Maria Puia, în vârstă de numai 22 de ani, cu franjuri rupte din rochia ei pe care le-a adăugat bogatelor sale cozi, a reuşit să-şi frângă firul vieţii prin spânzurare.
În modul acesta “scoarţele” odiosului dosar al anchetatorilor, s-au închis, fără a se obţine rezultatul urmărit, adică suprimarea din luptă a rezistenţei românilor din Blaj.
În scrisoarea de adio adresată mamei sale, fraţilor şi prietenilor săi, găsită asupra sa, prin rândurile respective, tânăra eroină se roagă de iertare pentru supărarea pe care le-a făcut-o, spunându-le ca o consolare că: “AM SOCOTIT CĂ E MAI BINE SĂ MOR EU SINGURĂ DECÂT ALŢII O SUTĂ”.
Iată scrisoarea:
“Iubită mamă, fraţi şi surori.!…
Un ultim adio vă zic, căci oricum mai târziu tot trebuia să mor. Nu fiţi trişti deloc, fiţi cu nădejdea la Dumnezeu. Grijiţi de ce aveţi. Mama să plătească, dacă poate, încă în anul acesta, maşina, ca Ştefan să o aive. Lui Pilu te rog să-i scri să-ţi trimită bani, că el are… Tot ce am e a Aureliei.
Lanţul cel mic de aur e aici la Tribunal şi Brazleta, un inel şi cerceii.
Te rog scrie la Lugoj, la Prepandie un adio tuturor. Pe Anaida încă so anunţi.
La Aurelia Fodor şi Cornelia Gabriş le doresc fericire. Lui Vili, Vodă, Becriu
să le trimită Aurelia câte un ultim salut. Pe toate prietenile şi cunoştinţele
mele le sărut.
Tiţă dragă pe tine te rog să grijeşti de mama şi Aurelia. De vei fi luat şi tu
cătană, aranjază tot ce poţi ca maşina să fie plătită de tot, pe când tu merji,
că mama nu ştie. Mă doare inima, dar ce să fac, am căpătat dela Gruiţa poezia Vrem Ardealul şi acum trebue să mor pentru aceasta, fiindcă am dat-o lui Pop Ioan şi el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniştită şi împăcată cu această fericită moarte.
Eu sunt împăcată cu toate, numai după voi cei ce rămâneţi trişti pentru mine mă doare, dar decât să moară o sută, mai bine eu.
La Anicuţa dă-i mamă toate hainele mele. La Pipi dăi hainele mele cele albe. La Anicuţa, verigheta cea de aur. La Aurelia lanţul cel de aur dela Cadia şi
braţelele. Un inel lui Titi şi lanţul cel dela mine. Iar la mama (törölt es
olvesliatlan rèsz).
La revedere în lumea cealaltă, dacă aci nu ne-am putut bucura de o altă
fericire. Pe mine să mă îmbrăcaţi în costumul meu de Pădureancă, că sunt
română, cu opinci, cu cârpa şi straiţa mea roşie. Dacă mamei îi e dorinţa să mă îmbrace în haina albă, da, dar să nu facă cheltuieli. Îi sărut mâinile mamei pentru creşterea bună pe care mi-a dat-o. Am greşit şi eu odată fără să fiu ertată. Un ultim sărut vă depun tuturor, pe aceste mătănii, pe care eu m-am rugat mult aci în închisoare.
Nu pot să zic nimic în contra celor de aici, toţi m-au cinstit şi primit cu
vorbe bune.
Aş dori mamă să mor în patul meu, dar aşa mi-a fost soartea. Cred că de aici voi fi aşezată, barami, în căruţa dumitale mică, cu care am lucrăt mult şi eu. Nu cred dacă va fi ertat să fiu înmormântată cu preot dar deşi nu, roagă-l pe domnul Coltor, ori Ghiaja sau alţii să le rostească un adio tuturor celor ce mi-au făcut calea presărată cu flori, iar mie merit pentru neam.
Scumpă mamă sărut mânile, nu te supăra, o Ştafane şi Pile cum mi de dor de voi, că sunteţi departe şi nu mă vedeţi, cu gândul la voi trebue să mor.
A voastră fică, soră care vă doreşte. Aş fi dorit să mă mărturisesc, dar aici
nu se pote, nici la Biserică nu am fost.”
Tot prin scrisoare i-a rugat pe ai săi să o îmbrace cu frumosul ei costum ţărănesc de “PĂDUREANCĂ” cu opinci şi traistă ţărănească.
Prin eroicul său gest, tânăra Maria Puia, cu o sublimă dăruire şi totală
abnegaţie şi-a jertfit viaţa pe altarul dragostei de neam, dovedind că este un
exemplu de elită al neamului românesc.
De aceea se cuvine să o aşezăm în rândul marilor eroi ai neamului românesc, pentru a fi cinstită de-a pururi, aşa cum şi eroi din tragediile antice, care prin strălucirea virtuţiilor lor au reuşit să străbată mileniile, ajungând până în timpurile noastre.
Pentru jertfa sa socotesc că i se cuvine un pios omagiu de admiraţie şi
mulţumire din partea NAŢIUNII ROMÂNE, iar tinerilor astfel de exemple ar trebui promovate în viitor.
Av. Ioan
Avram Veteran de Război
Poezia se gaseşte pe pagina care constituie sursa acestui text :
http://istorie-adevarata.blogspot.ro/2010/01/puia-maria-o-martira-pentru-unitatea.html
Extraordinara istorie au facut romanii: multumim inca odata domnului Kalin Kasper pentru aceste pagini pentru prea multi dintre noi, necunoscute – priviti-o aici pe geniala luptatoare pe care romancele o vor avea in veci de exemplu si confirmare ca si ele pot fi eroi calare pe cal cu pustile in mana!:
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Pelaghia_Ro%C5%9Fu
Un alt erou aproape necunoscut este Valeriu Carp,desi s-ar putea ca aici pe blog sa se mai fi discutat despre el.Ma infior de fiecare data cand citesc cuvintele astea: “De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la
unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează
un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschide-ţi focul!”
Gasiti aici un articol excelent semnat Mircea Dogaru:
http://istorie-adevarata.blogspot.ro/2009/05/din-ordinul-meu-si-pe-mea-raspundere.html