De ce l-au arestat pe Mareșal?
No issue detected
mihai7 hours ago
m***********@yahoo.com***.***.***.113
În discursul său spre deosebire de îngrijorările lui Churchill, după care prevedea încă o prelungire imprevizibilă
a războiului în Europa, premierul britanic era mult mai optimist în Extremul Orient ori, bine se ştie, se înşela. Astfel după capitularea Germaniei, Japonia ca membră a Axei, a declarat că deşi nu mai poate câştiga războiul ea va lupta în continuare încă mulţi ani. Doar cele două bombe atomice aruncate asupra oraşelor nipone, Nagasaki şi Hiroşima, i-a îngenunchiat şi au cerut pacea.
P. Şeicaru se opreşte la cuvintele de mare laudă rostite dl Churchill în discursul său, la adresa armatei ruse şi a marelui său comandant, Stalin: „Armata rusă îndeplineşte însă opera cea mai mare pentru distrugerea armatelor germane, în aer, pe oceane şi mări, noi putem să ţinem faţă cu forţele noastre proprii împotriva forţelor germane, dar nu a existat în lume o forţă în decursul de mai mulţi ani, care ar fi în stare să zdrobească maşina de războiu germană şi să dea lovituri aşa de teribile şi irezistibile care au căzut asupra armatei terestre germane din partea armatelor Rusiei Sovietice. În urma acestor succese ale armatelor ruse, salut pe mareşalul Stalin. Salut pe acest mare şef, al ţării sale şi cred cu fermitate că pactul nostru de 20 de ani cu Rusia va fi unul din factorii cei mai durabili pentru asigurarea păcii, ordinei şi progresului în întreaga Europă”. Avem toate motivele să credem că Churchill, ca mare om de stat, şi-a recunoscut inferioritatea cu toata sinceritatea şi că în acelaşi timp elogiul său adresat armatei ruse şi lui Stalin, nu sunt deloc prefăcute ci exprimă sentimente clare de recunoştiinţă, ceea ce ar trebui să o admită şi cei mai înfocaţi duşmani ai lui, şi iată că marele ziarist nu se îndoieşte de bunele intenţii ale premierului britanic. Cum reese chiar din articolele de fond ale lui P. Şeicaru, publicate în acest volum, Anglia nu mai conta ca forţă militară faţă de maşina de război germană, iar Statele Unite nu primiseră aprobarea poporului american ca să facă război pentru o Europă pe care n’o iubea deloc, mai mult americanii
erau de părere că bine le face Hitler, prin urmare majoritatea cetăţenilor nu erau pentru război.
Rossevelt a întins o cursă japonezior la Pearl Harbour, aceasta a costat atâtea vieţi din partea supuşilor săi, dar nu mai astfel preşedintele Statelor Unite a putut uza de dreptul de a declara război Japoniei şi Germaniei, peste voinţa poporului
american. Fără îndoială, democaţia americană nu dădea şi nu dă nici astăzi dreptul nelimitat asupra vieţii ceţăţenilor, din această cauză deşi era bine înarmată, sigur cel puţin în egală măsură cu nemţii, nu avea la dispoziţie atâta
material uman să poată face faţă unui front atât de lung, întins în Europa, Africa şi în Pacific unde americanii aveau cele mai mari interese. În discursul lui Churchill anglo-americanii recunoşteau că fără Rusia sovietică şi Stalin ei
nu ar fi putut câştiga războiul, de unde vom primi răspunsul de ce aliaţii erau atât de îngăduitori cu pretenţiile ruseşti, pe care de cele mai multe ori le satisfăceau. Dar mai mult, credem că undeva în cartea preşedinţilor Statelor Unite stă înscrisă cu litre de aur avantajele aduse de alianţa cu Rusia Sovietică, astfel că şi în timpul războiului rece doar rar s’a ajuns la situaţii mai belicoase, exeptând. Prezenţa rachetelor ruseşti îndreptate spre Washington din Cuba. Dar cu câte frământări se apropiau conducătorii americani de idea de de a declara război, prietenului lor bun, Rusia Sovietică. Şi am zice că Hrusciov a fost chiar implorat să-şi retragă rachetele din Cuba ceea ce s’a şi întâmplat. Faptul că astăzi Statele Unite ajunsă singura putere absolută mondială tot mai cultivă pe ruşi, înseamnă că nu au uitat lecţia celui de al doilea război mondial, oricât arme sofisticate ar avea la dispoziţie, pentru a obţine victoria decisivă are nevoie de materialul uman oferit de braţul său mai lung, Rusia Sovietică.
Ceea ce nu-l scuteşte pe Churchill ca prin buna lui credinţă să ajungă să sâvărşească mari greşeli, odată ce partnerul de luptă, Stalin, cel mai adeseori trişa, fără să se sinchisească de ce spun ceilalţi. Iată cum judecă Churchill situaţia Poloniei şi nu am greşi că dă dovadă de naivitate, când de rea credinţă să spunem nu e capabil.
Ne aduce la cunoştiinţă că el împreună cu ministrul de externe, englez Eden au lucrat până noaptea târziu ca să
aranjeze vizita lui Mikolajczyk la Moscova unde a fost primit de Stalin cu toată bunăvoinţa. A-l numi pe Churchill drept
un trădător al cauzei poloneze ar însemna o mare greşală, dar suferea de o viziune falsă în legătură cu loialitatea lui Stalin faţă de problema poloneză. Churchill declarând că Polonia va fi eliberată de invazia germană prin vitejia armatelor ruse, socoteşte că dacă Marea Britanie a intrat în război pentru drepturile şi independenţa Poloniei, se înţelege că şi armata guvernului de la Londra avea dreptul să lupte nu pe frontul din Italia ci pe teritoriul ţări sale, dar merită să-l cităm: „Avem mai multe divizii poloneze care se bat pe frontul de vest, iar alte divizii poloneze se bat pe frontul de est. Trebuie să dăm posibilitatea ca acestea să se bată alături; noi dorim acest lucru.” Deci subliniind că este dorinţa sa proprie, Churchill vroia să aibe armata guvernului polonez în ţară pentru ca la o pace încheiată în mod democratic să se respecte dreptul celor din guvernul polonez din emigrţia de la Londra, dacă vor fi aleşi
să conducă Polonia, cum le va da dreptul şi faptul că soldaţii lor au combătut pe nemţi pe pământul ţării şi nu în vest. Churchill deşi e foarte discret în ce propune, subliniază că dacă guvernul de la Londra nu a acceptat fantezista linie Curzon, propusă de altfel de ruşi, ori au cerut ancheta Crucii roşii în afacere Katyn nu au făcut altceva decât să apere drepturile nediscutate ale naţiunii poloneze.
Deşi aducerea diviziilor poloneze de pe frontul de vest a fost realizată, Rusia sovietică s’a descurcat într’un mod cu totul caracteristic, încât au angajat aceste trupe nedorite, în bătalia pentru eliberarea Varşoviei, capitala ţării, lăsându-le să se macine timp de două luni cu trupele germane până la exterminare, ca după ce ele şi-au făcut datoria învingând pe nemţi trupele ruse şi cele ale „comitetului de eliberare” de la Moscova să intre în Varşovia, cu satisfacţia de a-şi fi lichidat adversarul, armata guvernului
polonez de la Londra. În acest mod, pomenit încă de mine, s’a realizat eliberarea Varşoviei prin „vitejia armatei ruse”. Drept urmare englezii, adică Churchill, au predat ruşilor, mai bine spus i-au pus capul sub jug bolşevic, celui mai apropiat aliat al său: Polonia. Oare istoria va mai ţine cont de bunele intenţii ale lui W. Churchill când în astfel de cazuri naivitatea sau prostia duce la aceleaşi efecte, tot un fel de trădare înseamnă?
În problema poloneză Pamfil Şeicaru face câteva remarci juste şi anume că Rusia Sovietică nu va admite existenţa unor state dealungul frontierei sale cu adevărat indepedente, aceste state vor avea o independenţă amăgitoare, de fapt fiind dirijate de Moscova. Churchill ştia acest lucru de aceea menajează punctele nevralgice ale politicii sovietice, chiar şi în problema independenţei Poloniei, abea şi-a conturat pretenţiile cu nişte timide sugestii: „Să nu uităm că Rusia Sovietică face şi o politică de prestigiu, nu admite amestecul anglo-american în angajamentele vecinătăţilor ei; chiar din oportunitate ar înclina spre o atitudine conciliantă, vrea să se ştie că este libera ei hotărâre, nu rezultatul mediaţiei anglo-americane”. Pamfil Seicaru, pe lăngă atâtea alte preveniri, demonstrează
tot ce va aştepta Romănia în cazul unei capitulări fără condiţii, aşa cum au realizat-o cei ce au săvârşit actul de la 23 August. Oare politicienii români de ce au suferit de opacitate intelectuală şi au refuzat să citească articolele
marelui ziarist, Iuliu Maniu le considera, ca scrise, sub influenţa propagandei lui Goebbels, bine înţeles fără să le cunoască preţiosul conţinut. Singura soluţie ar fi fost unitatea ce ar fi trebuit să fie organizată în jurul mareşalului, părere şi a lui P. Şeicaru. Dar în sânul intelectualităţii române domina spiritul de trădare şi deloc al eorismului, aflat şi de partea celor ce colaborau cu Ion Antonescu. În două articole „O carte: Le colosse russe” şi „Anemia Occidentului şi Colosul rusesc” marele ziarist se ocupă de lucrarea lui Robert Vaucher şi Jean Ligny în care se arată, ceea ce autorul nostru demonstrase în articole anterioare, adică este vorba de transformările suferite de Colosul rusesc după experienţa câştigată prin războiul cu nemţii, devenită evidentă prin acordarea lui Stalin al gradului de mareşal. Prin noua conştiinţă, Rusia Sovietică cunoaşte o exaltare a orgoliului naţional, a forţei proprii şi a reînvierii cultului eroilor naţiunii ruse cum era sfântul Alexandru al Nevei cel ce a distrus ordinul teutonic, Dimitrie de la Don învingătorul mongolilor, Suvorov eroul războaielor napoloniene, şi Kutuzov învingătorul lui Napoleon. La fel, guvernul sovietic părăsea lozincele de luptă contra fascismului, punea accentul pe lupta sfântă pentru pământul rusesc se numea deci războiul pentru apărarea Patriei. Sub acest titlu publica Stalin o carte ce ni s’a fost impusă la cursurile de marxism-leninism dar a fost în curând interzisă deoarece Stalin şi-a permis să scrie adevărul despre recunoştiinţa ce o purta aliaţilor, fără ajutorul cărora nu ar fi putut câştiga războiul. Aşa ceva nu mai concorda cu megalomania de mai tâziu a regimului comunist când în timpul războiului rece se considera posesoarea ştiinţei celei mai înaintate din întreaga lume şi cam aşa se prezenta mai în toate domeniile.
Totuşi, de câte ori pronunţam atare enormităţi ne permiteam un surâs binevoitor, cu sensul că treacă şi acest pahar al minciunii de la noi. Acum aş dori să insist asupra unui aspect al războiului nostru de la răsărit, trecut astăzi sub
tăcere de majoritatea istoricilor, deşi îşi are importanta sa în economia războiului aşa cum o simţea armata română în Rusia. Se ştie, de la ofiţerii sau soldaţii români că mai ales în prima parte a războiului, românii se băteau pe
două fronturi unul al armatei ruseşti care, în general, se retrăgea în masă, predându-se tot în mare număr, pe când exista al doilea front format din lupta partizanilor care prin procedele adoptate era cu mult mai greu decât cel dus cu duşmanul aflat în faţă. Iată, mărturia unui ofiţer oprit de un camarad în timp ce într’un sat tocmai ocupat, pornise în căutarea partizanelor ascunşi mai ades în casele părăsite. Soldatul intrând fără să-l aştepte pe ofiţerul său, în clipa următoare sare în aer datorită unei mine pusă în loc bun de partizanul care şi-a aflat un alt adăpost. Ori dacă intervenţia partizanilor e obişnuită în orice război, pe frontul rusesc a luat proproţii nemaiîntâlnite, de o sălbăticie rară, această luptă era luată mai în serios ca cea de pe front dusă de armata regulată, rusă. Efectul era de neînchipuit odată ce nu puteai bănui de unde se puteau ivi glontele sau bomba pusă de o mână pe cât de criminală pe atât de iscusită în întinderea cursei. Insist asupra acestei lupte, în care au căzut mulţi ostaşi români fiindcă, ea a luat proporţii mult mai neprevăzute la Odesa unde după cucerirea oraşului, au căzut victime aproape mai mult de o sută de ofiţeri români, adunaţi la o şedinţă într’o sală festivă a primăriei, minată cu un sistem în lanţ, astfel că atunci când unul dintre cei prezenţi a vrut să dea jos portretul lui Stalin aşezat la loc de onoare în fruntea tribunei sălii s’au declanşat nişte explozii ce au aruncat în aer insantaneu clădirea, ucigând pe toţi cei ce erau de faţă, fără nicio şansă de scăpare. Furios, se înţelege, generalul Ion Antonescu a dat ordin să se găsească vinovaţii şi să fie pedepsiţi, cum se cuvine. Dar cum astfel de indivizi nu-şi recunosc niciodată vinovăţia, este de presupus că autorităţile române ar fi recrus la represalii, acesti partizani sunt socotiţi astăzi terorişti şi pentru un om ucis de ei se pot împuşca pentru fiecare victimă câte zece ostateci, în cazul dat ar fi aproape 1.000 de sacrificaţi. La Roma
un pluton de soldaţi germani avea un traseu, acelaşi, făcut zilnic astfel că nu le-a fost greu zişilor partizani să puie în mijlocul drumului lor într’o cutie cu gunoi o bombă fixată să explodeze, exact atunci când trecea plutonul german.
Lovitura a reuşit din plin au fost omorâţi toţi soldaţii şi fiindcă făptaşii nu au fost găsiţi, au fost împuşcate 300 de persoane, o victimă la zece ostateci. Americanii au ridicat numărul de la 10 la 30 pentru fiecare victimă, iar comandantul neamţ care a executat odinul, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, fiindcă a depăşit numărul de
300 cu trei persoane mai mult, italieni probabil. Evenimentl a fost reluat prin anii lui 80′ atunci când aparţinătorii nemţi ai fostului comandant au încercat să-l răpească, ştiindu-l şi grav bolnav. Cu acea ocazie au fost întrebaţi şi autorii asasinatului, fiindcă erau cunoscuţi bine, de ce nu s’au predat pentru a împiedica uciderea atâtor persoane nevinovate. Răspunsul a venit stereotip din partea fiecăruia din ce trei câţi au fost, că aşa ceva nu concordă cu legile partizanilor terorişti ce-au fost, ele le interzice să se predea şi fiindcă era vorba de o transmisie la televizor, nici chiar moderatorii însoţiţi de câţiva spectatori nu au fost convinşi de argumentele lor. Au fost pur şi simplu etichetaţi ca laşi, au părăsit emisia pe uşa din dos, indiferent, de împrejurările respective, omul dacă e om rămâne responsabil de actele sale, mai ales când e vorba de o crimă atât de abominabilă. Dar execuţiile de partizani venite din
partea soldaţilor români cu totul justificate după gândul că „dacă, nu te execut, mă omori tu pe mine,” au fost înterpretate în mod cu totul absurd prin nimic documentat că la ordinul lui Ion Antonescu la Odesa şi în Transnistria au avut loc adevărate execuţii de evrei, deci holocausturi româneşti. Oricum bine se ştie, Ion Antonescu, a ocrotit pe evrei încât nu i-a predat naziştilor, deci evreii din România nu au fost internaţi la Auschwitz nici în alte lagăre de exterminare germane. Am trăit acele zile ca şi elev în primele clase de liceu, şi îmi amintesc ce atmosferă apsătoare a dominat în clasa noastră când foarte jenat directorul liceului Moise Nicoară din Arad, i-a rugat pe colegii noştrii, evrei, să părăsească de-acum clasa, ceea ce era o concesie făcută nemţilor, ca şi scoaterea intelectualilor evrei din localitate, să cureţe podul cetăţii de zăpadă. Noi, emoţionaţi, am asistat la plecarea colegilor evrei, totul s’a desfăşurat într’o profundă tăcere, aşa cum e obiceiul când asişti la o inmormântare. După câţiva ani s’au întors la clasă iam întâmpinat cu multă căldură, atât ei cât şi părinţii lor au scăpat cu bine din marile încercări ale acelor zile de fum, sânge şi pucioasă. Şi aşa a fost în întreaga ţară, mândria noastră a românilor şi a mea personală a fost acea că sub Ion Antonescu, generalul şi apoi mareşalul Românilor, evreii au fost ocrotiţi, nu au fost internaţi în lagăre de exterminare deci ei au rămas în viaţă pe timpul sângeroaselor persecuţii naziste. La Iaşi, deportarea adică mai bine zis expulzarea evreilor din oraş nu aparţine românilor ci nemţilor, care erau stâpâni, în acei ani pe localitate. Dar în ce priveşte reaţiile dintre români şi evreii din Basarabia şi de peste Nistru, erau de altă natură decât cea a unor naţiuni europene în care evreul juca rolul neputincios al unui alt evreu Sues. Nu e un secret, revoluţia din 1917 s’a realizat prin largul concurs al populaţiei evreieşti din Rusia, la televizorul german, înainte de 1980 a fost arătat un supravieţuitor, comisar de-al lui Lenin, care a scos o fotografie reprezentând pe Lenin înconjurat de toţi comisarii
săi şi arătând spre unul a spus că acesta este el (acum era trecut de 90 de ani) şi a mai adăogat că majoritatea dintre comisarii lui Lenin erau evrei. De unde relţiile evreilor cu statul sovietic era unul de la ctitor la opera lor,
înainte de toate erau cetăţenii credincioşi ai Rusiei Sovietice. Aşa s’a intâmplat că în 1939 când ruşii prin tratatul Ribbentrop-Molotov au pus stăpânire pe Basarabia, n’au respectat nici cele patru zile ce s’au acordat românilor
pentru evacuarea totală, astfel că în prezenţa ruşilor populaţia, în majoritate evrei şi-au bătut joc de ofiţerii români rupându-le epoleţii, scuipându-i, iar ei nu puteau răspunde având ordin în acest sens. De unde mărturiile celor
întorşi de pe frontul de răsărit nu prezentau niciun desacord în legătură cu respectivele evenimente. Prin urmare, reacţiile româneşti de dincolo de Nistru, inclusiv la Odesa, pe lângă justeţea lor, fiind acte ce ţin e pâinea zilnică a războiului, nu puteau fi îndreptate împotriva populaţiei evreşti, fiindcă fiind vorba de cetăţeni ruşi ar fi provocat protestele Sovietelor, ori ele nu au venit, nici în celelalte ocazii deoarece ruşii ştiau că românii se confruntau cu partea subversivă a războiului aşa cum au organizat-o ei, în primul rând. Partea tragică o constituia faptul că după ce duşmanii neamului românesc nu au reuşit să le impute holocausturi imaginare, au mutat terenul lor de acţiune pe cel de desfăşurare a războiului, unde se putea susţine tot ce-i trece unui om prin cap, ştiindu-se că acolo unde are loc un război domneşte legea nimănui. Dar cu această ocazie s’a ajuns să se justifice activitatea de criminal de război a lui Ion Antonescu, împutându-i-se munţi de morţi în ţinuturile de dincolo de Nistru, deci i se atribuia un holocaust acolo unde el nu putea exista, pe când în ţară, unde putea să aibe loc, era inexistent.
Recent Ion Iliescu repetă neadevărul că Ion Antonescu a fost un criminal de război, nimeni nu-l va putea scoate de sub această învinuire. Şi fiindcă nu are dreptate, la postul naţional, actualul preşedinte al României este tras de mânecă de doi bătrâni evrei din Statele Unite care i-au spus că-i datorează viaţa lui Antonescu, deoarece el i-a ocrotit, nu i-a dat pe mâna nemţilor. Laş din fire, Ion Iliescu afirmă, nu e părerea lui că Antonescu ar fi fost criminal de război ci a democraţilor apuseni şi că le-a spus că după ce mareşalul a constatat că războiul e pierdut şi-a schimbat atitudinea faţă de evrei, ceea ce este un alt mare neadevăr, odată ce Ion Antonescu nu a persecutat niciodată pe evrei, de la început până la sfârşit a fost acelaşi, ori asta dl. Iliescu ar trebui să o ştie, doar era conştient pe vremea aşazisei dictaturi antonesciene, trecuse de 10 ani, vârstă când copii normali au ţinere destul de bună de minte.
Adică dl. Iliescu vrea să insunuieze că în prima perioadă intră in discuţie condamnările unor partizani care nu preţuiau cu nimic mai mult decât teroriştii, de ultimă speţă, de astăzi. Ion Ilescu vorbeşte prăpăstii, apelează la zvonuri nedemonstrate de documente, numai să facă plăcere politicienilor apuseni, fiindcă, nărav din născare vindecare n’are, adică aşa cum ieri se închina rusului acuma o face apusului, tot din acea sete şi foame după putere. Ion Caraion, degradat ca şi caracter în ultimii săi ani de viaţă, susţinea că socrul său evreu a fost omorât, când în Dobrogea, când în Transnistria ucis de Eugen Barbu care nu avea mai mult decăt 19 ani în acei ani şi deci nu avusesc timp să-şi termine stagiul de pregătire ca jandarm dar mi te să împuşte din proprie iniţiativă pe socrul lui Ion Caraion! Dar ce să facem acesta este nivelul de pregătire al dlui Preşedinte când îl găsim fie în compania lui Ion Caraion fie a lui Petru Dumitriu, amândoi suspecţi de a fi colaborat cu securitatea, instituţie atât de respectată azi de fostul prim-secretar de partid al regiunii Iaşi. Nu aşteptam alte orientări din partea dlui Iliescu, mare admirator al actului de la 23 August, după dânsul probabil că am fi dispărut de pe suprafaţa pământului dacă nu aveam parte de jugul comunist pe care el, desigur, nu l-a simţit fiind favorit al regimului de tristă memorie, bolşevic. Sincer, o scriu aici: L-am fi preţuit, cu toate limitele sale, pe tovul Iliescu dacă rămânea ce-a fost tov. şi nu se zbătea să ajungă domn. Dar a preferat să facă pe democratul, năpârlind deodată în forma unui comunist dizident apoi peste noapte social-democrat, întrecându-l pe tovul Pruteanu care din naţionalţărănist astăzi e pedeserist, adică rebotezat socialdemocrat. Eu visez la un preşedinte care să bată în masa cancelarilor apusului, să le demonstreze cine a fost mareşalul Ion Antonescu, de ce merită el să fie respectat de toţi. Aşi fi fost alături de tovul Iliescu, dacă ar fi
refuzat să se autonege şi ar fi fâcut lângă tovul. Verdeţ aceeaşi politică de care el prin fiinţa lui aparţine, când îşi deschide gura sau face primul gest. Regret să o scriu, dl. social-democrat Ion Iliescu se aseamănă în ce priveşte relaţia sa privind pe Ion Antonescu, cu un om care după ce şi-a dus la groapă semenul, mai târziu se întoarce la mormântul său ca să-l mai scuipe odată. Pe drept, se spune că învingătorii hotărăsc cine sunt criminalii de război, dar în acelaşi timp să ştie că au strânşi în jurul lor, pe bunii credincioşi care minţind li se închină: Vae Victis! Ne mai rămâne să spunem câteva vorbe de soarta Finlandei din anii războiului cu atât mai potrivită a fi analizată cu cât destinul ei e cel mai apropiat de al României, numai că în această ţară oamenii au constituit un monolit de rezistenţă, nu au avut parte de politicieni şi rege, trădători, ca noi românii. Este un postulat al istoriei: trădarea, mai târziu va fi răzbunată, chiar în alte împrejurări, alţii cred în intervenţia proniei divine. În atitudinea poporului erou finlandez se va putea afla mereu râspunsul, ce s’ar fi întâmplat probabil cu ţara nostră România, dacă ea nu ar fi ales calea trădării.
De altfel, nu e de mirare că ziua de 23 August a ajuns o sărbătoare a eliberării neamului, ţinută atât de politicienii democraţi cât şi de comunişti, singura festivitate a regimului lor pe lângă 1 Mai.
Comenteaza