De ce l-au arestat pe Mareșal?
No issue detected

mihai8 hours ago
m***********@yahoo.com***.***.***.113

Pamfil Şeicaru în anul 1944 era înzestrat cu darul previziunii şi aproape nu-ţi vine să crezi că el îşi scria articolele când cei mai mulţi dintre politicenii români credeau, orbi, în ajutorul anglo-american, care nu a venit până astăzi.
Anglia a plătit scump abdicările sale în faţa Uniunii Sovietice, de fapt nu a putut proceda altfel, geniul lui Churchill mai căuta să salveze ce era de salvat. Anglia, să recunoaştem după cel de al doilea război nu mai ocupă loc printre marile puteri decât la ocazii festive, în mod simbolic. Fără nicio îndoială marea câştigătoare a războiului în Europa a fost Rusia bolşevică, pe când Statele Unite şi-a asigurat supremaţia în Pacific, aşa cum de fapt, a vrut să o aibe.
După o scurtă degringoladă asemănătoare cu situaţia unui boxer căzut la podea, încetul Rusia îşi revine, incât spoiala de democraţie aruncă punţi vizibile imperialismului ţarist şi bolşevic, idealul de totdeauna a ceea ce se
chiamă spiritualitate rusească, trecută pe limbaj cultural în mesianismul ortodox sau marxist, care tot imperialism, este. Curios că omul bolnav, Rusia, e îngrijit azi, în virtutea unei vechi prietenii tot de americani, convinşi că nu vor putea stăpâni lumea fără ajutorul uman al Rusiei. Se vede că Statele Unite nu a învăţat nimic din experienţa trecutului.
Revenind la P. Şeicaru, măcar după atâţia ani de robie comunistă să-i dăm dreptate, în 1944 trebuia să ne apărăm şansele de supravieţuire cu propriile forţe, şi vom vedea că exemplul finlandez e cât se poate de edificator. Numai că ei au spus, nu avem de ales decât să murim sub roşi ori să fim liberi, o altă alternativă nu există. Dar ei au fost uniţi nu au avut parte de un rege nepriceput şi de politiceni flămânzi după putere, astfel că au avut timp să citească
articolele din anii 1943-1944 scrise de marele ziarist, genialul Pamfil Şeicaru.
Desigur, ca şi în cazul oului lui Columb mulţi au rămas cu covingerea că şi ei ar fi putut gândi ca maestrul nostru, dacă ar fi avut la dispoziţie materialul adunat cu atâta iscusinţă de el. Ori noi le-am răspunde că genialitatea constă tocmai din inspiraţia daimonului are îţi dictează ce anume să selectezi, cât şi modalitatea de a ajunge la adevărul
dorit atât de mult. Se spune de filozofic, care au definit natura geniului că el îşi depăşeşte contemporanii, are darul de a trăi în viitor. Oare nu chiar aceasta s’ar potrivi activităţii ziaristului Pamfil Şeicaru în acei ani de grea cumpănă
pentru ţara şi neamul său?
Deci nu-i nicio exagerare, nu-i nicio mitizare şi nici atât coborâre orfeică în legendă: Marele ziarist Pamfil Şeicaru, în aceeaşi măsură istoric şi scriitor a fost un mare talent căruia trebuie să-i recunoştem nu rar şi anumite străluciri geniale.
Pentru a demonstra situaţii prin care Rusia Sovietică, bucurându-se de largul sprijin al aliaţilor, a devenit stăpâna absolută a Estului european, vom insista asupra a trei evenimente, fiecare mai mult decât exemplar, tratat, în articolele maestrului nostru. Să începem cu articolul „Concesiile lui Tito” (4. VII. 1944) în care regele din exil, Petru al Yugoslaviei, este obligat de Londra să ratifice hotărârile lui Tito, prin dr. Subacici, ales Preşedinte al Consiliului, în aşa fel încât să nu-l supere cumva pe mareşalul Tito. După convorbirile duse, i se împlineşte dorinţa, generalul Mihailovici, ctitorul de rezistenţă sârbă contra nemţilor, este înlăturat iar Subacici va introduce în guvern o serie de reprezentanţi ai mişcării de eliberare condusă de Tito iar acesta recunoştea autoritatea guvernului yugosliav aflat în
afara graniţelor ţării.
Subacici sacrificase pe gen. Mihailovici, organizatorul rezistenţei şi a luptei de haiduci, pe când Tito consideră că problema monarhiei va fi reluată imediat după încetarea războiului. În fapt, nu a dat nici o asigurare concretă
privitor la soarta de mâine a monarhiei, Subacici însă era convins că Tito, după cum promitea nu va impune Yugoslaviei un regim comunist în perioada îmediat următoare războiului. Iată, cum anglia ceda şi în faţa lui Tito, stăpânul de drept al Yugoslaviei, prietenul bun, pe-atunci, al Moscovei.
Şi autorul nostru se întreabă: „Cine a avut, oare, interes să diminueze pe regele Petru al Yugoslaviei?
Fără îndoială nu Anglia; dar ce folos că mereu nu vrea, se opune, amână ca la urma umei, să se supue Rusiei Sovietice?”
Tito a fost urât de Croaţi, faţă de care figura ca trădtor al cauzei lor naţionale. Cunoscutul dizident Djilas, oponentul lui Tito autorul cărţii „Noua clasă” a fost tot croat.
Problema Poloniei e mult mai dezbătută în articolele anului 1944 ale lui Pamfil Şeicaru. Guvernul polonez refugiat la Londra face din ţara respectivă un factor hotărâtor al politicii internaţionale. Polonia îşi menţine pretenţiile privind
intangibilitatea frontierelor sale, pe când Rusia învocă tratatul cu Hitler încheiat în 1939, între aceste două puncte de vedere atât de diferite oscila politica engleză. (Polonia factor de clarificare a războiului, 18 Ianuarie, 1944).
O conştiinţă naţională de o rară intensitate, un patriotism străbătând toate acţiunile conducerii politice poloneze caracteriza forţa de apărare pusă în slujba unor principii, pentru ea intangibile. Se mai adăogă presiunea exercitată asupra preşedintelui Roosevelt, aflat într’un an electoral, de către puternica colonie poloneză din Statele Unite,
care cerea rezolvarea în sens pozitiv a problemei, altfel Charta Atlanticului nu mai putea să aibe nicio valoare. Drept urmare, conflictul dintre naţionalismul patriotic polonez şi strategia sovietică devenea una din problemele cele mai importante ale războiului, întărită şi de prezenţa trupelor sovietice la graniţa de est a Poloniei. Curând însă conflictul ruso-polonez se transformase într’unul dintre Stalin şi aliaţii săi angloamericani. Demonstrativ din partea primilor se arăta popoarelor care aşteptau ocrotirea anglo-americanilor contra Rusiei Sovietice, faptul că şansele lor vor fi
spulberate de către Rusia învingătoare (Poziţia Angliei în conflictul ruso-polonez, Ian. 1944).
În acelaşi timp „New York Times” scria: „Statele Unite nu vor însă un război cu Rusia pentru ca Polonia să-şi vadă garantate frontierele dinaintea războiului.” „chiar dacă Rusia va alege calea unor soluţionări prin forţă a problemelor Europei răsăritene, Statele Unite ar continua să lupte alături de ea.”
Ceea ce nu numai Anglia o ştia, dar dădea mână liberă de actiune lui Stalin, să nu mai ţină seama de clauzele acordului de la Teheran, pe care oricum nu le-ar fi respectat zice maestrul: „Dar toate acordurile cu Rusia Sovietică
vor avea aceeaşi soartă oricâtă loialitate ar risipi partnerii acestui stat monstru.”
Nu peste mult se anunţă de la Moscova că nu recunoaşte guvernul polonez de la Londra şi nu acceptă niciun
englez la discuţiile ruso-poloneze., guvernul acestei ţări se impune să fie ales prin plebiscit, ceea ce prevedea de altfel şi Charta Atlanticului. Ruşii cu acelaşi procedeu l-au numit pe Tito comandantul suprem al armtei yugoslve,
impotriva oricăror voinţe anglo-saxone, şi chiar fără consimţământul patriotic jugoslav.
La Moscova s’a creat un comitet polonez cu scopul de a combate guvernul de la Londra, astfel se adânceşte

conflictul dintre Anglia şi Rusia Sovietică. Ultima îşi susţine revendicările teritoriale din 1939, reamintind de linia Curzon cerută de ruşi în 1944, după care în 1919 s’au stabilit graniţele poloneze. Anglia democrată nu putea să schimbe teritorii decât după consultarea voinţei naţionale.

Deşi ruşii nu cedează deloc, aliaţii anglo-americani ar amâna discutarea problemei până după război, Anglia fiind îndatorată Poloniei prin faptul că pentru ea a declarat război Germaniei, dar mai mult guvernul de la Londra polonez era reprezentat de o armată ce lupta alături de aliaţi pe frontul italian, deci ar fi pretins un altfel de tratament din partea aliaţilor ei, anglo-americani.
Dar iată ceea ce nu odată a prevăzut marele ziarist român , Pamfil Şeicaru, a avut loc: „atunci când armatele ruseşti au intrat pe teritoriul Poloniei, guvernul emigrant de la Londra va fi declarat uzurpator şi vor fi instalate soviete
poloneze sub directa dependenţă a Moscovei.” („Iarăşi punctul nevralgic, Polonia” şi „Londra tace” 19 şi 27 Iulie 1944). Adică, primul decret sovietic prevede constituirea a două instituţii poloneze: consiliul naţional polonez, care va juca rolul parlamentului şi comitelul de eliberare naţional implinind sarcinile organului executiv, decizie purtau
numele de Holm, mica localitate polonă unde ele au fost emise. Consiliul naţional polon reprezenta singura autoritate
legală, în timp ce guvernul emigrant de la Londra era o autoritate uzurpată, ilegală, înfiinţată pe baza constituţiei fasciste din 1935. Guvernul de la Londra protestează imediat, se consideră singurul reprezentant al naţiunii polone şi arată că în „comitelul naţional de eliberare” sunt 9 comunişti şi 10 membrii ai uniunii patrioţilor de la Moscova. Hotărât în acţiunile sale, acelaşi guvern de la Londra salută eliberarea oraşului Wilno de ruşi dar consideră că el va trebui să fie restituit Poloniei. Care este poziţia guvernelor englez şi american, nu e greu de ghicit, se căuta o formulă de compromis bezată pe realitatea că şi guvernul de la Londra şi comitelul de eliberare naţională au aceeaşi adversară, Germania nazistă, de unde necesitatea de a se reconcilia între ele. Presimţind, marea trădare ce li se
pregăteşte de aliaţi, în primul rând Anglia, emigranţii polonezi fac un ultim efort de a reaminti aliaţilor, că sunt pe cale să săvârşească una din cele mai mari vânzări din întreaga istorie a Omenirii, astfel că ostentativ generalul Sonkoskowschi, comandantul suprem al forţelor armate polone din cartierul general de la Londra, a inspectat unităţile armatei polone din Italia cu un efectiv de 300.000 de polonezi, apoi a decorat pe generalul Alexander comandantul suprem al forţelor aliate din Italia şi pe generalul Leese, comandantul armatei a 8-a, cu cea mai înaltă
decoraţie polonă „Virtutea militară”.
În tot acest timp scrie Pamfil Şeicaru … Londra tace: „Polonia a fost cauza războiului acesta, cine ştie ce rol i se reservă tot Poloniei de regizorul tainic al Istoriei. Londra tace în faţă cutezanţei ruseşti. Dar foarte rar este bine când Londra tace. Afirmaţie mai mult decât dreaptă, deoarece pentru a ajunge cu Stalin la o înţelegere, primul ministru al
guvernului polonez din Londra, la sfatul englezilor şi americanilor, îi cere dictatorului rus, Stalin, o audienţă. (” În căutarea unei formule de compromis” „După Iugoslavia integrată şi Polonia politicii sovietice” 28-29 Iulie 1944).
E sigur, reprezentantul Poloniei Mikolajezyk, ca să salveze Anglia, terorizată de gândul că Rusia ar putea încheia o pace separată cu Germania, va merge la Moscova pentru a accepta jugul Kremlinului şi astfel să întărească politica
imperialistă rusească. „Călătoria la Moscova a dlui Mikolajczyk” scrie marele ziarist „este o pagină tristă din istoria Angliei, este o introducere la o nouă aşezare politică a Europei.” (articol din 30 Iulie 1944).
Cu această ocazie autorul ne mărturiseşte că a răsfoit, Suvenirile lui Alexis de Tocqueville, autorul celebrei cărţi „La Democratie en Amerique”. Memoriile lui Alexis au frumuseţea memoriilor lui Saint-Simon, mai lapidare în expresivitatea literară, mai profunde în gândire politică.
Respectivul autor a prevăzut în lucrarea sa concepută întra 1835-1838 şi 1840, marele pericol rus exercitat pe atunci de ţari asupra Europei, din această cauză propunea susţinerea unirii Statelor Germaniei într’o singură naţiune, pentru a servi drept tampon împotriva primejdiei ruseşti care ameninţă Occidentul să cadă sub jugul ei. Unirea neamurilor germanice ar putea să respingă într’o zi pe duşmanul comun al Europei.
Pe de altă parte într’o scrisoare a lui Lammoricière, ambasadorul Franţei la Petersburg, ni se relatează o discuţie cu ţarul care îl asigura că nu are nimica împotriva unirii statelor germane, numai că dacă masa armată a acesteia ar deveni ameninţătoare, va rămâne în sarcina Rusiei şi Franţei să-i liniştească ambiţiile.
Deci, consideră autorul nostru, odată cu călătoria lui Mikolajczyk la Moscova o pagină a istoriei Europei a fost întoarsă, Răsăritul înaintează sfărâmând digurile Apusului. Cu alte vorbe, Anglia trădează Polonie vechiul său aliat, uitând că prin aranjamentul încheiat, cea de a doua va trăi pentru mult timp în robia nouă a Kremlinului. Cât priveşte rolul Statelor Unite a fost şi mai direct, pe ea n’o înteresa soarte Poloniei cât o preocupa angajarea, ca bună aliată, a Uniunii Sovietice în războiul din Pacific, cu Japonia. La sfârşitul articolului întitulat Londra tace, maestrul îşi pune întrebarea că cine ştie ca rol i se rezervă tot Poloniei de regizorul tainic al Istoriei. Unul e astăzi bine cunoscut privitor la lodaţii şi ofiţierii întorşi în Polonia de pe frontul italian unde au luptat până atunci. Pentru a-i lichida, doar aparţineau de comandamentul guvernului de la Londra, ruşii i-au pus să cucerească Varşovia, ei privind ca spectatori la încleştarea dintre polonezi şi trupele germane. Abea după ce nemţii s’au retras, după două luni de luptă, au intervenit şi ruşii, dar nu atât să-şi sărbătorească cucerirea capitalei Poloniei cât faptul că au reuşit
să extermine până la unul pe adversarii lor de temut, care în cazul dat erau nu numai nemţii, dar şi soldaţii şi ofiţerii guvernului de la Londra, atâţi câţi s’au întors acasă la sfaturile binevoitoare ale englezilor care au dus trădarea până la capăt. S’ar putea ca aliaţii, dar asta nu e o scuză, să nu fi cunoscut prea bine Rusia, fenomen de care Pamfil Şeicaru se plânge încă de la primul articol al volumului „Întors acasă” (17 Ianuarie 1944): „Nu s’a cunoscut
Rusia, am putea spune că nici nu s’a trudit nimeni să cunoască Rusia şi nici în ce măsură ideologia revoluţionară a bolşevismului şi-a pregătit armatele necesare unei expansiuni victorioase”.
Oare ne întrebăm politicenii noştri au trăit pe altă planetă încât nu erau informaţi despre modul cum îşi impunea stăpânirea Rusia bolşevică asupra ţărilor ce le ocupau cu forţa armelor, cum era vecina noastă Polonia şi după ea cu siguranţă urma şi România? Erau oare siguri că anglo-americanii ne vor rezerva o altă soartă decât cea destinată Poloniei pe care au îngenunchiat-o înaintea Rusiei deşi se afla într’o situaţie mult mai bună decât noi, fiindcă de la început au luptat alături de aliaţi şi nu alături de trupele germane ca românii?
Ori şi-au închipuit serios că americanii vor face război cu ruşii pentru a ne reda nouă libertatea?
Sfântă naivitate!
Cu această ocazie să ne oprim la rândurile introductive ale volumului ce poartă titlul de „Cartidudinea lui Iului Maniu”.
În Decembrie 1943 vizitând Lisabona a doua oară, P. Şeicaru şi-a putut da seama că nu numai în opinia publică dar şi la şeful statului portughez Salazar la care a fost primit în audienţă, exista temerea că armata sovietică sprijinită de anglo-americani se va revărsa impetuos asupra Europei. În tot acest timp la legaţia României nu exista nicio ingrijorare că frontul rusesc se apropia de Nistru. Mai mult, se bagateliza de câtre un ataşat de legaţie, discursurile lui Mihai Antonescu, şi atunci când i-a atras atenţia că-şi râde de şeful său ierarhic, fiind şi ministru de externe, i-a
râspuns că ministrul său de externe este Buzel, adică Niculescu-Buzeşti. La reîntoarcere s’a oprit la Geneva, unde în prezenţa ministrului Vespasian Pela, alţi doi ataşaţi de legeţie, Rădelescu-Pogoneanu şi Anastasiu atacau, fără jenă, acţiunea României contra Rusiei Sovietice. A doua zi Pela îi explicase toleranţa lui, fiindcă oricât i-ar fi denunţat lui Mihai Antonescu acesta tot nu le făcea nimica. La externe Niculescu-Buzeşti şi fratele mai mare al lui Rădulescu-
Pogoneanu conduceau ministerul.
De unde maestrul trage concluzia că majoritatea personalului de la externe rămasese credincios politicii proruse-sovietice instaurată în 1933 de Titulescu.
La Lisabona l-a căutat colonelul polonez Kovalewski rugându-l să-i transmită un mesagiu verbal mareşalului Ion Antonescu şi dacă se poate şi lui Maniu. Pe la sfârşitul lui Februarie se întâlnise cu mareşalul Ion Antonescu şi acesta chiar îl rugase să-l caute şi pe Maniu, comunicându-i că aşteaptă în zadar cele două brigăzi aeropurtate anglo-americane. L-a văzut pe Maniu la Mihai Popovici. După ce l-a ascultat cu atenţie, mai pe urmă încercând să-i
împrăştie temerile, Maniu a considerat că-l ascultă prea adesea pe Goebbels şi se lasă influenţat de propaganda sa. Şi urmează cu aceeaşi siguranţă: „Pentru liniştea dvoastră, mulţumindu-vă de cele comunicate, vă pot spune că nimic nu se va schimba în Europa centrală şi în Balcani, cu atât mai mult în ce priveşte frontierile ţării, fără ca în prealabil dl.Churchill şi preşedintele Roosevelt să nu mă consulte. Nu-l mai citiţi pe Goebbels.” I-a replicat:
Cum, să-l citesc când nu ştiu germana, dvs. puteţi să-l citiţi.”
Pamfil Şeicaru crede că anturajul îi servise drogul menit să-l dezorienteze în aşa măsură că era o totală alterare a obişnuitei prudenţe caracteristice lui Iuliu Maniu. La procesul lui Ion Antonescu, Maniu a declarat că n’a ştiut ce s’a petrecut în noaptea de 23 August la palat. Lovitura s’a realizat ca o capitulare fără condiţii adică en rase campagne. Când Maniu a văzut dezastrul declanşat de lovitura de la 23 August, l-a trimis pe Bâzu Cantacuzino, cu avionul, cu o scrisoare adresată lui Churchill. La Roma însă generalul Alexander l-a oprit şi i-a dat ordin să se întoarcă în România.
„Aşa a expirat certitudinea iluzorie care a dus pe Iuliu Maniu la grea rătăcire. Şi ţara a urcat calvarul capitulării fără condiţii.”
Din conţinutul acestei amintiri politice, pornim de la premiza că lucrurile s’au petrecut întocmai, de altfel autenticitatea acestei trăiri o simţim ca pe o răsuflare ce ne îngheată obrazul inimii. Considerăm că atitudinea personalului de la legaţia română din Lisabona avrea un substrat mai adânc decât a fi o simplă influenţă titulesciană. Ci era o reacţie a unei bune părţi a intelectualităţii noastre, în primul rând îndreptată contra celui ce nu mai avea nici o şansă de scăpare. Mă gândesc la mareşalul Ion Antonescu, confundat cu o persoană fără valoare, în raport cu ceea ce putea realiza el slujind, în primul rând, interesele poporului său.
Era vorba de nişte forţe malefice, care se fac stăpâne pe natura şi firea românului, poate moştenite de la vechii traci ai căror urmaşi ne considerăm, oprindune de a înfăptui o unire în cuget şi simţiri, aşa cum putea de pildă naţionalismul patriotic polonez, prin această legătură ajungeau la unitatea pe care noi nu am putut-o avea în clipele noastre de mare răscruce.
Am dat exemplul, în cele anterioare pe intelectualii cu aere de bolşevici de ocazie, strânşi în jurul unui Miron Radu Paraschivescu, pe nume: Ion Caraion, V.Untaru în devenire V. Ierunca, Marin Preda cel ce i-a nemurit în: „Viaţa ca o pradă” şi să nu-l uităm, desigur, nici pe Geo Dumitrescu. Aceşti indivizi duceau o activitate subversivă, scopul lor principal fiind sabotarea războiullui nostru dus împotriva Rusiei Sovietice ameninţând pe cei ce aveau un simţământ sfânt, chiar şi trecător, faţă de un eveniment, cel puţin istoric pentru neamul nostru: războiul antibolşevic.
Dacă mai adăogăm şi funcţionarii legaţiei de la Lisabona, detractori ai războiului, vom înţelege din ce cauză a trebuit să ne predăm „en rase campagne” şi de ce pe cel ce ar fi avut şanse să ne salveze, l-am predat plutonului de execuţie, condamnându-ne la zeci de ani de comunism. Păcat că pentru aceşti câţiva, dar extrem de gălăgioşi, a trebuit să sufere o ţară întreagă.
In ce priveşte atitudinea lui Maniu este de condamnat, fiindcă în atare momente grele nu a putut să-şi stăpânească jignirile personale, în loc să dea atenţia cuvenită celor spuse de marele ziarist l-a apostrofat că se lasă înfluenţat de propaganda lui Goebbels. Dacă ar fi citit „Curentul” şi-ar fi dat seama că nu are dreptate, odată ce toate informaţiile
pe care se bazau articolele lui Şeicaru erau transmise de surse democrate, cel mai ades engleze şi americane, agenţii, reviste, ziare, cărţi, nici întâmplător nu se referă la o ştire germană, de altfel cum am mai scris-o nemţii pentru Pamfil Şeicaru în anii 1943-1944 nu mai existau ca forţă militară, ei odată cu Stalingrad au ieşit din istorie.
Desigur, Iuliu Maniu nu a putut uita multe din atacurile lui P. Şeicaru împotriva sa ori a familiei sale, de pildă afacerea Skoda în rechizitoriul căruia rolul personal al marelui ziarist şi al Curentul nu a fost de neglijat.
Iuliu Maniu, sigur conştient a exagerat lucrurile, tocmai pentru a-şi pune în inferioritate partnerul de discuţii, ori momentul istoric i-ar fi impus un alt comportament, din respectiva colaborare ar fi ieşit poate ceva fructuos, pentru Maniu în primul rând, odată ce se ştie că în jurul lui 23 Aug. tinerii în frunte cu regele l-au cam părăsit, lucru declarat chiar de Niculescu-Buzeşti.
Din studiile istoricilor de astăzi, dacă nu sunt tendenţioase, reese clar că Iului Maniu nu a ştiut nimic din ce petrece în seara de 23 August, responsabilitatea cade pe umerii regelui şi a lui Niculescu-Buzeşti, mărturia lui Vişoianu e lipsită de orice valoare, este a subordonatului care dă vina pe şeful său, cum e clasic, exemplul Pantazi care la
proces nu-şi asuma nicio răspundere ca ministru de război, totul era hotărât de superioul său Ion Antonescu.
Iului Maniu vroia, aşa era şi logic, ca cel ce a condus războiul să încheie armistiţul dar să recunoaştem, că probabil ca să nu-şi ieie prea marea răspundere, nu s’a angajat prea activ, ori cu un Pamfil Şeicaru lângă el ar fi avut un element preţios, intermediar între politican şi soldat adică între Maniu şi Antonescu. În această conjunctură prin marele ziarist ar fi avut şi un valoros mobilizator al maselor dar în loc de asta, Maniu a făcut orice pentru a-l jigni şi a-l îndepărta pentru totdeauna.
Credem că Maniu a fost bucuros să audă că alţii şi-au luat sarcina încheierii armistiţiului din această cauză în zilele următoare actului el a ocupat un simplu post de ministru fără portofoliu, de fapt, de cel de observator al lucrurilor, cum se vor desfăşura în zilele următoare.
În acest mod Iului Maniu a fost depăşit de evenimente, nu s’a priceput să le facă faţă, de unde aş spune că tocmai incertitudinile lui l-au dus până la celula temniţelor comuniste de la Sighet.
De-altfel şi maestrul întrebuinţează în titlu, noţinuea de certudinea lui I. Maniu ca pusă „între ghilemele”, de fapt, joacă rolul unor tragice incertitudini, provocate, în primul rând, de compotarea aliaţilor care au cedat la toate pretenţiile ruşilor, oferindu-le, bineînţeles şi România. Pentru Iuliu Maniu, cu atât respect pentru premierul Churchill şi preşedintele Roosevelt, aşa ceva nu avea nimic în comun cu principiile sale de om cinstit şi democrat convins,
dar, din păcate, atare virtuţi nu mai erau căutate, au influenţă numai viciile oamenilor cu umilirea dureroasă a condiţiei umane. Articolele lui Pamfil Şeicaru sunt o dovadă peremptorie în acest sens.
În continuare o să ne oprim la articolul Expozeul dlui Churchill din 5 August 1944, articol de fond al Curentului în care autorul comentează discursul premierului Marei Britanii, ţinut în Camera Comunelor pe ziua de 2 August 1944, asupra situaţiei militare. În linii generale se poate spune că potrivnic impetuozităţii temperamentului său, premierul
Churchill a fost destul de obiectiv în expunerea sa. După ce analizează pierderile neglijabile ale flotei, surprinde îngrijorarea privind avantajele pe care le vor câştiga germanii în forţele lor aeriene. Va pune în discuţie pagubele provocate de bombele zburătoare, dar o altă telegramă provoacă temerea că o nouă armă misterioasă nemţii sunt gata s’o asvârile în luptă.
Astfel agenţia Reuter se referă la bombardaierul robot de tipul Junkers 88, cel ce are în faţă tunurile scoase,

sboară fără echipaj şi în spaţiul din faţă e umplut, cu explosibil. Pilotul „Messerschmidt 109” zboară deasupra bombardierului, robot şi, când artileria inamică devine periculoasă poate fixa bombardierul pe un traseu fix şi se poate desprinde de el pentru a scăpa.