Pasul următor, BASARABIA

Această carte a fost împiedicată să vadă lumina tiparului pe vremea regimului totalitar. Ea devine astfel un argument palpabil împotriva celor ce susţin că regimul comunist a fost, în România, o sursă de suferinţă şi privaţiuni discriminatorii pentru maghiarii din România.
Fireşte, nu intenţionăm să luăm acum și aici apărarea acestui regim. Dar, pentru cine practică încrederea în natura umană este deprimant să constate că, după așa zisa Revoluţie Română anticomunistă din Decembrie 1989, cei care odinioară au profitat de instaurarea comunismului se străduie acum, tot ei, să dobândească avantaje de pe urma căderii comunismului.
Partidul Comunist din România, înfiinţat în 1921, a fost un partid al câtorva minoritari plătiţi de Moscova pentru a susţine ideea necesităţii istorice ca România Mare, cea de după 1 Decembrie 1918, să se dezmembreze. Această teză, atât de falsă şi de iresponsabilă, i-a îndepărtat de partidul comunist nu numai pe toţi românii, ci şi, practic, pe toţi minoritarii, astfel că în 1944, când, cu ajutorul armatelor sovietice de ocupaţie, comuniştii urcă pe scena politică a ţării, ei nu erau decât “o căruţă de oameni” (Petre Ţuţea), câteva sute, printre aceştia românii propriu-zişi fiind minoritari… Majoritari erau evreii și maghiarii.
De la bun început, un lucru trebuie bine precizat o dată pentru totdeauna şi pentru toată lumea: în martie 1946, prin venirea la putere a partidului comunist, în România a fost instaurat un regim politic anti-românesc! Raportându-ne la minoritatea maghiară, vom spune că PCR şi structurile opresive create de acesta au devenit, imediat după 23 august 1944, locul de refugiu şi de reparaţie biografică pentru majoritatea celor care se remarcaseră în intervalul 1 septembrie 1940 – 25 octombrie 1944 prin brutalitate, abuzuri şi crime faţă de românii din Ardealul de Nord, cedat Ungariei prin dictatul de la Viena. În loc să facă obiectul acuzaţiei de genocid, într-un proces care să pună în discuţie şi în lumină întreaga in-disponibilitate a Budapestei pentru valorile civilizaţiei europene, aşa cum s-a vădit prin crime oribile această în-disponibilitate după 30 august 1940, criminalii horthyşti din Transilvania unii au fugit în Vest – acestora li s-a deschis proces şi au fost condamnaţi câțiva maghiari în contumacie, iar alţii, care au rămas pe loc, au sporit rândurile PCR, intrând de predilecţie în serviciile de securitate, de miliţie, de procuratură…
Ani de zile PCR-ul a fost dominat, îndeosebi în structurile sale superioare, de comunişti care nu aparţineau naţionalităţii române: foarte mulţi dintre aceştia au fost maghiari. Fără să intrăm în detalii, vom spune că această situaţie este una din explicaţiile împrejurării că maghiarii din România au avut parte de un regim extrem de favorabil în comparaţie cu ceea ce înseamnă, în general, în lume şi în Europa, regimul social-politic al minorităţilor.
Paradoxal însă – şi aici „meritul” revine în întregime Partidului Comunist Român – este că acest regim le-a fost favorabil maghiarilor chiar şi în comparaţie cu… românii majoritari. Întocmai aşa: în România comunistă maghiarii au avut o situaţie deseori privilegiată în raport chiar cu populaţia majoritară, românească. Dacă pentru un român, în numele internaţionalismului proletar, era o gravă culpă politică şi penală să facă discriminări favorabile altor români, în schimb, pentru un maghiar, înalt funcţionar la Bucureşti sau numai vânzător într-un magazin din Transilvania, era în firea lucrurilor să discrimineze favorizându-şi conaţionalii: îşi exercita astfel drepturile sale de minoritar!
Nu intrăm în analiza detaliată a acestui bizar fenomen: şovinismul maghiar. Nu avem toate datele necesare şi nici subiectul nu ne atrage. Ipotezei că românii ar fi cei ce stârnesc această reacţie maghiară i se opune situaţia identică în care se află maghiarii faţă de toate celelalte naţionalităţi cu care istoria i-a pus în contact. Dar nu ne putem reţine uimirea pe care ne-o stârneşte îndârjirea acestui şovinism, vitalitatea incapacităţii maghiare de a se potrivi secolului şi continentului în care trăim…
În condiţiile ce s-au creat în România după așa zisa Revoluţie este de aşteptat că se va spune tot adevărul cu privire la relaţiile româno-maghiare. Prea tare nu ne bucurăm, căci lecţia istoriei nu-i face pe (unii) oameni mai înţelepţi, ci mai des îi înverşunează să se solidarizeze cu greşelile trecutului, ale părinţilor. În mod ciudat, mai ales românii au fost dispuşi să facă uitat acest trecut şi n-au mai făcut caz de o sumedenie de evenimente şi întâmplări. Ciudăţenia constă în faptul că aceste evenimente îi incriminează aproape întotdeauna pe unguri! De ce românii au lăsat uitării aceste crime?… Se pare că este vorba de aceeaşi ruşine de ruşinea celuilalt. De aceeaşi lehamite… Ne supunem şi noi acestui tipar sufletesc atât de românesc şi nu insistăm.
Constatăm însă cu mâhnită uimire că la data când încheiam scrierea acestei cărţi, în urmă cu vreo trei decenii, altele erau perspectivele relaţiilor noastre cu concetăţenii maghiari, cu vecinii unguri. Erau aceste perspective mult mai bune decât azi, când această carte vede din nou lumina tiparului.
Vreme de câteva zile, în Decembrie 1989, ne-am amăgit cu veştile într-adevăr extraordinare care veneau din Ardeal: tinerii maghiari, cu tricolorul românesc în mână, luptau pe baricadele revoluţiei alături de colegii şi prietenii lor români…
Dar n-a fost să fie… Înfiinţarea UDMR-ului (Uniunea Democratică a Maghiarilor din România) ne-a căzut ca o lovitură de măciucă în moalele capului. Adunându-i la conducerea sa pe toţi foştii membri ai CC al PCR de origine maghiară, UDMR reprezintă azi ultima redută a sistemului totalitar, bolşevic, de tipul “partidului unic” al clasei muncitoare. Este vorba acum de partidul “unic” al maghiarilor din România, maghiari care nu pot fi nici liberali, nici social-democraţi, nici ţărănişti şi nici liberschimbişti! Ei nu au voie acum să fie decât, mai departe, udemerişti, aşa cum au fost şi înainte de 22 Decembrie 1989, cu toţii în acelaşi partid! Iar acel partid a fost tot UDMR-ul de azi, care funcționează dinainte de 1990…
Dincolo de caracterul nefiresc al unei activităţi politice întemeiate pe criterii etnice, naţionale, partea cea mai supărătoare o constituie agresivitatea şi brutalitatea acestui partid, politica sa subversivă de izolare, de ghetoizare sau de enclavizare – cum vom vrea să-i zicem, a populaţiei maghiare din România. Asemenea politică în chip evident nu ascunde nimic bun pentru statul român, atâta vreme cât este expresia politică a unui grup etnic care nu a avut nimic de suferit în trecut şi ai cărui lideri nu au făcut până acum dovada nici a măsurii şi a bunului simţ civic, şi nici a loialităţii faţă de statul în care trăiesc.
Cele ce se petrec în Transilvania acestor zile par a fi răbufnirile unei uri şi disperări îndelung reprimate, ascunse de vederea celuilalt. Acum, faţă de celălalt, de vecinul sau colegul român, se poartă obiceiul de a nu-ţi mai ascunde vrăjmăşia. Această schimbare la faţă în comportamentul maghiarilor din Ardeal nu i-a cuprins, fireşte, pe toţi maghiarii şi nici măcar pe cei mai mulţi. Totuşi, sunt destul de mulţi cei ce, dintr-o dată, se arată a fi altfel de prieteni, de colegi, de vecini… Această schimbare pare mai mult decât o reacţie spontană. Aveam de-a face mai degrabă cu supunerea la o “indicaţie superioară”. Dumnezeu ştie de unde venită… De la Budapesta, de la Washington, dela Moscova…
O bună parte a populaţiei maghiare din Ardeal pare într-adevăr să asculte, disciplinată, de ordine şi dispoziţii venite dintr-un centru de comandă care probabil că deţine raţiunea şi motivaţia numeroaselor şi diverselor activităţi antiromâneşti ce se desfăşoară în România după 22 Decembrie 1989. Se pare că nu este vorba de o simplă şi primitivă exteriorizare a unui antiromânism de-aici înainte irepresibil, ci aceste crime, agresionări fizice şi morale, sabotaje, tulburarea ordinei publice, întreţinerea unei neîntrerupte stări de iminent conflict între români şi maghiari, toate acestea au o finalitate bine precizată în mintea celor ce au împins populaţia maghiară din Ardeal la o schimbare atât de radicală a atitudinii lor faţă de români. Faţă de românii care cu nimic nu i-au ofensat sau oprimat pe vremea lui Ceauşescu, în vremea regimului totalitar sau altcândva!
Anumite acţiuni întreprinse de maghiari după 22 decembrie 1989 în localităţile unde ei se află în majoritate, precum alungarea şi terorizarea intelectualilor români: profesori, ingineri, medici, a preoţilor îndeosebi, agresionarea fizică împinsă până la asasinarea celor ce au curajul să-i înfrunte (cazul ziaristului Fontu), ne amintesc de cele petrecute în Ardealul de Nord după dictatul de la Viena. Oare să fie posibil un nou an 1940 în Transilvania?
La această întrebare, pe care ne-am pus-o cu toţii după Revoluţie, cei mai mulţi dintre noi se grăbesc să răspundă, raţionali şi lucizi: “este exclus”! Căci alta este Europa de azi, nu?! Cine şi-ar mai lua riscul unui act atât de samavolnic?… Şi când? Şi cum?…
Da, este exclusă o nouă segmentare a Transilvaniei, aidoma celei petrecute la Viena în august 1940! Nici ungurii nu mai visează la așa ceva. Visul lor este altul azi, azi ei au născocit proiectul TRANSILVANIA – STAT INDEPENDENT, proiect apărut imediat ce s-a aflat, la sfârșitul războiului, că Stalin a decis ca Transilvania să revină integral României. Așa cum a descoperit Gheorghe Buzatu după 1990, cercetând arhivele sovietice, ideea unei Transilvanii independente a avut la vremea aceea susținători și printre ardelenii ne-maghiari, în frunte cu marele activist cominternist Valter Roman. Mă opresc puțin asupra individului:
Într-una din cărțile sale de amintiri, Valter Roman relatează o discuție pe care a avut-o la Moscova (în 1943?) cu Litvinov, evreu și mare diplomat sovietic, pe care l-a întrebat ce intenții are Stalin privitor la Transilvania. Care va fi statutul Transilvaniei după încetarea războiului? Iar Litvinov i-a făcut cunoscut lui Valter Roman ce intenționa Stalin: să dea Transilvania întreagă celor care vor întoarce primii armele împotriva nemților.
Citind această declarație a lui Valter Roman, mi-am adus aminte că primii care au întors armele împotriva germanilor nu au fost românii la 23 august 1944, ci ungurii în martie 1944. Episod puțin cunoscut din istoria celui de al Doilea Război Mondial. Încercarea autorităților maghiare nu avea nici o șansă de reușită. După ce și-au declarat ieșirea din alianța militară cu Hitler, acesta a trimis un batalion de parașutiști care au descins din aer chiar în piața din fața cunoscutel clădiri a Parlamentului budapestan, unde au pătruns fără a întâmpina nicio rezistență militară mai serioasă și au anihilat în câteva minute „insurecția” ungară. Un moment aproape comic din istoria militară a Ungariei, încât te întrebi ce o fi fost în capul strategilor militari maghiari când au comis acel gest aparent de demnitate națională, fără nicio șansă de reușită?
Există o singură explicație logică pentru comportamentul irațional al liderilor maghiari în frunte cu amiralul Horthy în martie 1944: la Budapesta se aflase de hotărîrea lui Stalin. Iar declarația ungurilor de rupere a relațiilor cu Berlinul avea menirea să poată fi invocată la încheierea ostilităților ca gest făcut înaintea românilor, gest prin care să pretindă că au drepturi mai mari decât ale românilor asupra Transilvaniei! Era tot ce puteau face ungurii când au aflat de intențiile lui Stalin!
Și nu m-am putut împiedica să-mi pun și întrebarea consecutivă: de la cine aflaseră ungurii de intențiile lui Stalin? Întrebare la care răspunsul mi-a venit chiar ținând în mână textul lui Valter Roman: cel mai probabil este că Valter Roman informase Budapesta, iar reacția Budapestei nu putea fi alta! O reacție a disperării și a neputinței de a evita mersul istoriei…
Merită să povestesc și cum au ajuns la mine cărțile lui Valter Roman. Cred că era prin februarie 1990, când la insistențele doamnei Mioara Roman, colegă de catedră la un moment dat, m-am întlnit cu soțul dînsei, prim ministru la acea dată, ca să-mi dau seama cât este de patriot individul, eu fiind recunoscut ca un cal breaz cât de mare naționalist eram! Întâlnirea a avut loc în biroul de prim ministru de la palatul Victoria. Nu a încercat să mă invite în echipa sa – cum pățeam cu fiecare lider politic cu care mă întlneam în acele zile, ci mi-a povestit despre tatăl său cât de mare patriot a fost, iar ca adeverire mi-a dat două cărți de memorii semnate de tătâne-su. Nu le-am citit din scoarță în scoarță, m-am împiedicat la pasajul în care Valter Roman relata discuția sa cu Litvinov! Din care eu deduceam că Valter Roman era, cel mai probabil, la originea evenimentelor din martie 1944, de la Budapesta. Numai de la el putea afla Budapesta ce gânduri îl frămîntă pe tătuca Stalin. Deduceam astfel că marele patriot Valter Roman fusese patriot pentru unguri, iar pe români îi trădase!
La rigoare, poate e greșit să numim trădare gestul lui Valter Roman. Limba sa maternă fusese maghiara. E foarte probabil că a fost crescut cu conștiința apartenenței la comunitatea evreiască de limbă maghiară, comunitate din care de-a lungul istoriei s-au selectat mulți și mari anti-români. Român s-a declarat Valter Roman ca să se înfiltreze în structurile de conducere ale partidului comunist din România și să saboteze interesele românești atât cât a putut! Mult mai mult în materie de anti-românism avea să reușească să facă fiul său, Petre Roman, din poziția de mare lider politic post-decembrist. Valter Roman nu ne-a trădat, ci și-a îndeplinit o misiune. Vina este a noastră că i-am acordat încredere, știind bine ce hram poartă. Aceeași greșeală am făcut și cu feciorul său.
Am mai scris pe acest subiect, reiau în mod explicit această acuzație, pe care mi-a întărit-o Gheorghe Buzatu prin descoperirile sale făcute în arhiva KGB cu privire la adevăratul Valter Roman: a fost liderul grupului care a militat în cercurile transilvane pentru suveranitatea Transilvaniei, pentru autonomia acesteia ca stat de sine stătător, ruptă de România. Informație scoasă de marele istoric Gheorghe Buzatu din arhiva KGB! Până azi, Petre Roman nu a comentat această informație devastatoare!
Proiectul TRANSILVANIA, STAT INDEPENDENT însuflețește azi multe minți, pentru care o asemenea decizie politică ar intra în logica luptei pentru suveranitate pe care o duc, bunăoară, catalanii sau bascii din peninsula iberică. Când criza catalană a fost în toi, în urmă cu câțiva ani, vocile autonomiștilor transilvani s-au auzit mai clar. Printre ei s-au aflat și se mai află și câțiva români năuci, care deocamdată agită ideea că Transilvania ar fi o zonă distinctă a României prin calitatea vieții, a gradului de civilizație, a ponderei la economia națională. După 1990, în condițiile economiei de piață, a devenit vizibil că există o politică a investițiilor străine care favorizează Vestul României. Semn că, la o adică, ar putea exista o susținere internațională pentru „independența și suveranitatea” Transilvaniei? Nu putem ignora acest proiect.
Dar trebuie de la bun început să facem câteva precizări elementare:
1. Comparația cu catalanii sau bascii este complet greșită. Catalanii se pretind, pe bună dreptate, că sunt altă etnie decât spaniolii, deoarece vorbesc altă limbă etc. Co-existența lor în același stat nu este expresia voinței liber exprimate de a trăi împreună. Ci este o situație care li s-a impus de-a lungul anilor. Pentru Spania nu a existat nici un 1 Decembrie 1918, nici un act constitutiv comparabil cu proclamația de la Alba Iulia.
2. Este adevărat că Transilvania este mai occidentalizată decât restul României, că aportul Transilvaniei la produsul intern brut este mai mare, dar nu cel mai mare. Zona metropolitană a Capitalei stă cel mai bine, precum și zona litoralului românesc. Ce i-ar împiedica pe dobrogeni să invoce și ei același argument pentru a se declara suverani și independenți?! Ar avea chiar argumente mai puternice.
Există mici diferențe între provinciile românești, nu esențiale, datorate istoriei. Sigur că există un specific transilvan, o pecete pusă de cultura austriacă, prin apartenența Transilvaniei în trecut la zona de influență a Vienei, a Romei catolice. Acest specific se estompează în timp, mai ales în condițiile apartenenței României la spațiul comunitar european. Însuși acest spațiu consemnează diferențe mari de PIB de la o țară la alta, de la o regiune la alta.
Suveranitatea de stat este, în sine, un complex de factori greu de adunat la un loc. Puține au fost comunitățile umane care și-au putut declara suveranitatea și, implicit, statalitatea. Iar și mai puține au durat în timp până azi. Șansele de reușită ale celor ce susțin suverantitatea Transilvaniei sunt nule, dar scopul lor se pare că este altul, și nu este imposibil de atins: să semene vrajbă, discuții, neîncredere, panică, să afecteze eficiența organismului social numit societatea românească. Ei acționează, foarte probabil, în interiorul vastei strategii anti-românești aflată în derulare de mai multe generații. Nu exclud posibilitatea să existe și scenarii pentru orice variantă de viitor românesc imaginabilă. Asemenea scenarii sunt concepute pentru majoritatea actorilor politici de pe scena planetară. Există scenarii pentru revenirea Franței la un regim monarhic, scenarii pentru desmembrarea Rusiei sau a Statelor Unite la Americii ș.a.m.d… În spatele acestor scenarii nu există de fiecare dată voința sau putința de a le transpune în practică. Majoritatea sunt concepute pe hârtie în centre strategice planetare care funcționează sub administrarea unui număr restrâns de guverne. Specialiștii care elaborează asemenea scenarii o fac și ca un exercițiu intelectual, pentru a avea soluții în orice eventualitate sau conjunctură politică.
Nu! Într-o lume care își va păstra cât de cât normalitatea, Transilvania nu poate avea decât un viitor românesc!
Acest viitor românesc, într-o lume cât de cât normală, va fi să consemneze alt mare eveniment românesc: revenirea Basarabiei la România Mare. Este inevitabilă și curând va fi iminentă.
Subsemnatul nu vede așadar cum s-ar ajunge la un alt 30 august 1940. Dacă însă vom lăsa deoparte toate aceste întâmplări care se petrec în Ardeal, absurde prin violenţa lor şi prin lipsa de perspectivă, şi ne vom îndrepta spre zona de normalitate a istoriei, întrebându-ne, într-o lume, repet, normală, ce este de aşteptat să ne ofere viitorul românesc, dobândim astfel o perspectivă cu totul neaşteptată şi limpezitoare. Şi anume:
Pare destul de sigur şi de logic ca evenimentul cel mai important spre care se îndreaptă azi România să fie revenirea Basarabiei la Patria Mamă. Nu lipsesc dovezile că aşa trebuie şi că deja lucrurile evoluează în acest sens! Dar ne întrebăm și care vor fi consecinţele acestui gest atât de firesc. Care vor fi ele?
E simplu de constatat că în felul acesta România se face mai mare. Chiar mai mare decât în 1918, dacă vom lua în calcul şi Moldova transnistreană, atingând astfel o suprafaţă de circa 300.000 km2 şi o populaţie de aproximativ 25 de milioane de locuitori. Proiectând pe harta Europei acest contur real al României, al României viitoare, vom vedea că apare astfel în sud-estul Europei un stat mult mai mare şi mai puternic decât celelalte. Dezmembrarea Iugoslaviei ca efect al aplicării dreptului popoarelor la auto-determinare a dus la fărâmiţarea politică a acestui colţ de lume, ceea ce face şi mai “stridente” dimensiunile României Mari.
Puţini vor trece însă peste şocul acestei disproporţii pentru a constata că în spatele hotarelor româneşti se află totuşi un stat naţional unitar. Puţini vor lua aminte la realitatea – amintită şi de noi în paginile propriu-zise ale acestei cărţi – că românii sunt populaţia de departe cea mai numeroasă trăitoare între Marea Neagră şi Marea Adriatică! Ci vor fi mulţi – printre europenii de rând, ca şi printre politicieni – cei gata să li se pară că această Românie este “prea mare”, ca să nu mai vorbim de calculele politice propriu-zise, exact făcute, în liniştea unor cabinete ministeriale sau prezidenţiale, din Europa şi din lumea largă, calcule din care va rezulta că e mai convenabil pentru alţii ca România să nu fie atât de mare…
O asemenea reacţie ni se pare explicabilă în primul rând prin însăşi natura umană, dispusă să cedeze mai curând unei impresii – “e prea mare România în comparaţie cu statele din jurul ei”! – decât să ia în consideraţie datele realităţii: istorice, demografice, economice etc. Din această pricină, o parte a opiniei publice internaţionale, anume acea parte care este cel mai puţin informată – ceea ce poate să însemne partea cea mai numeroasă a opiniei publice internaţionale, fără alte temeiuri decât harta cea nouă a Europei, se va lăsa impresionată în acelaşi fel şi de acelaşi unic element: dimensiunile unei Românii disproporţionat de mari! În plus, să nu ne amăgim: o Românie Mare, atât de mare cât îi este în drept să fie, încurcă totuşi nişte socoteli, ale multora, mari sau mici, dar îndeosebi mari… Mari puteri…
Ne aşteptăm, aşadar, ca înfăptuirea României Mari prin realipirea Basarabiei să genereze în lume o altă atitudine faţă de România. O atitudine determinată de constatarea că România Mare este… prea mare! Această atitudine ar putea determina în unele capitale un soi de simpatie, de acord tacit pentru orice proiect de reducere a dimensiunilor României.
În ce fel vor putea fi reduse aceste dimensiuni? În două feluri: fie (1) revenindu-se asupra alipirii Basarabiei, revenindu-se la statu quo ante fuit – ceea ce va părea neserios de vreme ce abia se va fi înfăptuit această unire, după o convingătoare argumentaţie, fie (2) prin modificarea hotarelor de vest ale României…
Pe scurt: dacă azi, în cancelariile Europei şi ale lumii, nimeni nu ar sprijini ideea unei modificări a hotarelor de vest ale României, această idee s-ar putea cu totul altfel să fie privită în momentul când România se va fi mărit prin modificarea hotarelor sale de răsărit! Este evident pentru oricine că în această situaţie – spre care ne îndreptăm în chip inexorabil prin logica devenirii istorice, va conta foarte mult faptul că în Ardeal “nu este linişte”! Faptul că acolo este o “problemă” pe care autorităţile de la Bucureşti nu reuşesc s-o rezolve! O situaţia conflictuală care depăşeşte puterile de intervenţie ale autorităţilor româneşti! Adică tot ceea ce se întâmplă acum în Ardeal, dacă va continua şi se va înteţi, capătă dintr-o dată sens şi finalitate! Nu mai avem de-a face cu incapacitatea unor indivizi de a-şi stăpâni reacţiile, de a accepta evidenţa dreptului asupra şi înaintea intereselor proprii, ci e vorba de un calcul destul de ingenios şi de realist.
Aşadar, revenirea Basarabiei între fruntariile României va fi ocazia, probabil unică şi ultimă, de a mai pune o dată în discuţie hotarele de vest ale României. Pregătită din timp, o parte din opinia publică mondială ar putea accepta o modificare a acestor hotare în momentul când, la cererea românilor de la est şi vest de Prut, Prutul va înceta să mai fie hotarul de est al României. Așteaptă Budapesta acest moment?
Capătă acest sens şi atitudinea Ungariei – inclusiv a celor ce s-au ataşat acesteia, de a încuraja eforturile româneşti îndreptate spre integrarea Basarabiei. Ne-a surprins deunăzi tonul cu care o anumită presă ne sfătuia să nu uităm de Basarabia… Să nu dăm prea mare şi exagerată atenţie Transilvaniei care, oricum, aparţine României, în vreme ce Basarabia nu încă! Ce ar fi mai firesc decât să ne îndreptăm atenţia în primul rând asupra Basarabiei?!
Într-adevăr, nimic mai firesc pentru societatea românească decât să se pregătească pentru o integrare organică a Basarabiei, o integrare care să facă imposibilă nostalgia cuiva după starea anterioară, cea de azi. Evident, simplă unirea nu este suficientă pentru a ne bucura de împlinirea ei. Ce se întâmplă după unire este încă şi mai important. Greşelile săvârşite după 1918 se cuvine a fi bine analizate spre a nu le repeta. Altele noi, pe care le-am putea face azi, trebuie prevăzute cu grijă şi, la fel, evitate.
Dacă luăm aminte şi la procesul de trecere de la sistemul totalitar la cel democratic, de la economia planificată la cea de piaţă, putem conchide că societatea românească se află acum dinaintea unor probleme extrem de complexe şi de dificile. Ea are nevoie de tihnă pentru a se putea concentra asupra acestor probleme. Acţiunile şi activităţile UDMR, ale extremiştilor maghiari, ţintesc tocmai să ne lipsească de această linişte şi, în plus, să compromită în ochii lumii capacitatea românilor de a asigura toate condiţiile de funcţionare normală a statului de drept. În felul acesta, la momentul oportun – şi acest moment nu va putea fi decât momentul de re-uniune cu Basarabia – maghiarii vor avea motive, aparent întemeiate, pentru a cere o ajustare a graniţelor de vest ale României. Motivaţia lor nu va mai face apel la argumente istorice – pe acest plan bătălia a fost definitiv pierdută. Singura şansă pentru revizioniştii maghiari este ca prezentul, starea actuală, să le ofere aceste argumente. Or, prezentul, la prima şi cea mai justă vedere, înseamnă situaţia demografică.
Pe întreg teritoriul cu care România s-a întregit la 1918, preluându-l de la defunctul imperiu Habsburgic, teritoriu pe care trăieşte cvasitotalitatea maghiarilor, raportul între români şi maghiari este cam de 5 la 1. Din câte judeţe sunt în acest teritoriu, vreo 16, în numai două judeţe, Harghita şi Covasna, situate la mare distanţă de frontiera cu Ungaria, maghiarii sunt în majoritate. Iar dacă vom face distincţia între maghiari şi secui – distincţie de care nu mai avem voie să uităm, raportul dintre români şi maghiari în Transilvania se schimbă spectaculos, ajungând la 9 sau 10 la 1, maghiarii nereuşind să fie majoritari în nici un judeţ şi în nici o localitate mai importantă!
Din păcate, situaţia prezentă nu înseamnă numai cifre demografice. Mai înseamnă şi propagandă, adică minciună şi dezinformare a opiniei publice prin procedee tot mai ingenioase. În sprijinul acestei propagande va conta mult starea de linişte şi colaborare socială între grupurile etnice din Transilvania. Cu cât această stare va fi mai tensionată de conflicte consumate deja sau pe cale de a se produce, cu atât mai convingătoare vor fi argumentele revizioniste, care vor bate toba în toată lumea pe tema imposibilităţii de a se concilia interesele românilor şi ale maghiarilor din Transilvania în interiorul societăţii româneşti, al unei Românii Mari şi autoritare faţă de minorităţi. Înscenările şi diversiunile nu ne vor da o clipă de răgaz, Ardealul va deveni un fel de Liban al Europei, ceea ce ar face iminentă şi indispensabilă intervenţia protecţiei şi a arbitrajului internaţional, ONU etc., etc.
În acest scenariu, deloc absurd, de politic fiction, cartea pe care se va miza cel mai mult va fi, probabil, ideea unei federalizări sau chiar a unei autonomizări a Ardealului, idee care deja circulă, testând receptivitatea publică. Iată dar că nu mai este aşa de exclusă repetarea oarecum a unui 30 august 1940. Cei ce şi-au dedicat viaţa acestui sumbru ideal mizează pe partea mizerabilă a lumii în care trăim, pe mizeria istoriei, în vreme ce adversarii lor, adică naivii care nu le acordă nici o şansă, mizează pe demnitatea umană, pe raţionalitatea devenirii istorice, convinşi că istoria nu se repetă. Când este vorba de crimă şi de fărădelegi însă, istoria mai des se repetă!…
Socotelile de mai sus nu le-a făcut nimeni dintre guvernanții români instalați la putere în decembrie 1989. Instalați la putere printr-o lovitură de stat organizată de Moscova, de KGB. Ei au rămas loiali acestei relații până azi! Iar această tristă realitate, oricât ar fi de negată de cei în cauză, se vădește foarte simplu luând aminte la politica guvernanților noștri față de chestiunea Unirii cu Basarabia. Basarabia a fost trădată pe rând de toți cei patru președinți de după 1990, de toate guvernele și partidele care s-au succedat în palatul Victoria. A fost ca un consemn al clasei politice și al liderilor decidenți în problemele esențiale ale României de după 1990 să saboteze Unirea cu Basarabia.
Oare acești lideri și-au însușit cu toții lecția lui Nicolae Ceaușescu, al cărui sfârșit tragic este pus în legătură și cu îndrăzneala sa, nechibzuită?, de a ridica în fața Moscovei problema Basarabiei. Oricum, Nicolae Ceaușescu trebuie înregistrat ca martir al proiectului unionist!
Concret, ce le putem reproșa acestor guvernanți? În ce constă trădarea de care îi acuzăm? Care sunt faptele pentru care merită blamul nostru public?
Enumerăm numai câteva din isprăvile acestor neisprăviți:
1. Au ascuns faptul că lumea internațională a privit după 1990 ca pe un lucru firesc Unirea Basarabiei la Țara mamă. În contextul unificării germane, gestul pe care toată lumea îl aștepta de la liderii bucureșteni era cu totul firesc, un gest de normalitate. Acești lideri au mers până la gestul criminal de a ascunde rezoluția 148 din Senatul american care, în iunie 1991, făcea cunoscut lumii întregi temeiurile dreptului românilor din Bucovina și Basarabia de a reveni la Patria adevărată. Iată fraza de încheiere a rezoluției:

„Aşadar, să fie decis, în momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie

1) Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o declaraţie cu acest scop; şi
2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.”
Aşadar, pe plan internațional aveam deschise toate căile pentru a anula ultimele consecințe ale pactului criminal Hiter-Stalin încheiat în 1939. Din păcate, la București guvernau alde Ion Iliescu și Petre Roman, ai căror părinți salutaseră cu entuziasm prevederile înțelegerii dintre Hitler și Stalin în privința României.
2. Ion Iliescu și gașca de kominterniști pe care o conducea au încheiat un tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică semnat la Moscova cu trei luni înainte de colapsul URSS, gest politic prostesc, dictat de nevoia de a-și mărturisi slugărnicia și obediența față de Moscova, față de cei care i-au adus la putere în decembrie 1989. La Chișinău, patrioții români au resimțit gestul fraților de la București ca „un cuțit înfipt în spate” (l-am citat pe un fost prim ministru din Republica Moldova).
3. Emil Constantinescu și echipa sa au semnat tratatul cu Ucraina, prin care renunțau în numele României la teritoriile ocupate abuziv de URSS în 1940 și 1944. Act clar de trădare pentru care Emil Constantinescu nu are nicio explicație plauzibilă, nicio justificare.
4. Idealul Unirii a fost constant torpilat de așa ziși analiști politici de la București, ca Valentin Stan, Renate Weber, Zoe Petre, Gabriel Andreescu, Cornel Ivanciuc și alții. Evidențiem și activitatea anti-unionistă susținută de comentatori anonimi de la www.adevărul.ro, urmașă fidelă a Pravdei bolșevice.
5. Guvernul de la București avea, imediat după 1990, capacitatea de a susține proiecte economice substanțiale în Basarabia, unde Kremlinul, atât cel țarist cât și cel bolșevic, evitase să facă investiții majore. Kremlinul a știut întotdeauna că Basarabia, la un moment dat, va reveni la Patria Mamă! Cu potențialul economic pe care îl avea România în 1990, dificultățile economice ale Unirii puteau fi depășite fără nicio problemă. Din păcate, proiectul de țară după care acționau liderii politici de la București era să distrugă economia României, prin așa zisul proiect de privatizare. Acesta a fost ordinul de care au ascultat toate guvernele de la București. E mai greu de precizat de unde a venit acest ordin, probabil din mai multe direcții, așa cum nivelul economiei românești de la acea dată îngrijora multe cancelarii. Practic, România funcționa economic autrhic, fără să importe, dar exporta din belșug! România putea fi un exemplu de dezvoltare pentru alte țări, iar lucrul acesta nu putea fi tolerat în sferele înalte ale puterii planetare. Căderea regimului ceaușist i-a obligat pe asasinii economici să se coalizeze într-o conspirație internațională multiplă a serviciilor secrete, care și-au găsit ținta comună în distrugerea României…
…Opresc aici inventarul trist al trădărilor și mă grăbesc a consemna eșecul total al conspirației împotriva Unirii cu Basarabia!
Da, trădătorii și-au ratat ținta! Unirea e pe calea cea bună și se va face. Unirea este în curs de realizare, nu printr-un edict de cancelarie, ci prin tăvălugul unor gesturi mărunte, dar multe, fără de număr, care fac din Unire un proces organic, definitiv, ireversibil! Unirea se face prin fiecare tînăr basarabean care vine să studieze în România și descoperă o lume în care se simte împlinit! Unirea se face prin fiecare basarabean care vine ca turist în România și descoperă munții și marea care îi aparțin de drept, sunt ale lui, în calitatea sa de român! Unirea se face prin fiecare basarabean care cere cetățenie română și o obține! Numărul basarabenilor cu cetățenie română este în creștere continuă, deși autoritățile nu au facilitat formalitățile, ba dimpotrivă, le-au complicat. În curând însă, basarabenii cu cetățenie română vor fi o majoritate care va impune peste voința cancelariilor de la București sau Chișinău consemnarea formală a unei realități impozante: suntem același popor „de la Nistru până la Tisa”!
Simplificând lucrurile, putem spune că basarabenii au de ales între Rusia și România. Alegerea este din ce în ce mai ușor de făcut! Numărul basarabenilor care și-au legat destinul de România este din ce în ce mai mare și răspândește în mentalul colectiv convingerea că alături de ceilalți români, în Uniunea Europeană sau oricum, este mai bine decât într-un imperiu care le-a fost mereu ostil basarabenilor. Un imperiu el însuși cu un statut tot mai problematic, pe care chiar etnicii ruși sunt tot mai motivați să-l părăsească. Musulmanizarea Rusiei este un proces tot mai vizibil, iar tendințele separatiste amenință tot mai mult liniștea conviețuirii în imensul continent bolșevic.
Pe la începutul anilor 90 am primit o informație aparent neînsemnată, dar care pe mine m-a edificat instataneu asupra viitorului: am fost întrebat de un tînăr basarabean care cred că este cartea românească cea mai căutată la Chișinău. Răspunsul a fost de neuitat: la Chișinău cartea cea mai căutată era manualul de limba română fără profesor, tipărit la București pentru studenții străini. Era căutată la Chișinău de intelectualii ruși – doctori, ingineri, profesori, rusofoni care se descurcaseră până la începutul anilor 1990 în Moldova fără să cunoască limba română. Deciși să rămână definitiv în Moldova, aceștia își dăduseră seama că nu vor rezista fără să cunoască limba țării! Au simțit că viitorul Basarabiei este românesc! Era normal ca ei să conștientizeze fără greș acest „pericol”!
Am fost deseori întrebat ce părere am despre Basarbia, despre basarabeni, și răspunsul meu a fost de fiecare dată convingător pe ideea că unirea cu frații noștri de peste Prut va însemna un mare câștig pentru Neamul românesc, pentru românism, în primul rând prin calitatea umană intrinsecă a românilor de peste Prut sau chiar de peste Nistru. Îi includ aici și pe bucovineni. Într-o asemenea discuție mi-am dat seama că ești convingător dacă poți invoca fapte verificabile. Și am adunat de-a lungul anilor asemenea argumente cu privire la valoarea umană excepțională a românilor basarabeni. Alături cu basarabenii, noi, românii, primim un elan nou și necesar în lupta de supraviețuire ca neam de sine stătător, edificator al uneia dintre cele mai vechi statalități de pe planetă.
Enumăr așadar câteva din isprăvile fără pereche ale românilor de peste Prut:
1. Cel mai mult mi-a mers la inimă comportamentul nostru al românilor în contact cu revoluția bolșevică. Suntem poporul care a rezistat cel mai bine la propaganda iudeo-bolșevică, ba chiar singurul popor care a sărit toți ca unul să combată ideologia ateismului de stat, ideologia luptei de clasă fratricide, a aberantei dictaturi a proletariatului. Reacția românească s-a încununat prin campania militară care a dus la lichidarea guvernului bolșevic instalat la Budapesta în 1919, acțiune strict românească, prin care s-a lichidat din fașă extinderea comunismului în Europa, îndelung pregătita revoluție mondială! Istoricii întârzie să consemneze importanța excepțională a reacției românești! O reacție cu consecințe planetare!
În acest context glorios, mi-a făcut mare plăcere să aflu, după 1990, cum s-au comportat la Petrograd militarii basarabeni selectați să facă parte din garda imperială a țarului Nicolae al II-lea. Garda era alcătuită din militari reprezentând majoritatea etniilor din imperiul țarist. În momentul în care răsculații l-au arestat pe țar și familia sa, obligându-i să nu părăsească reședința imperială, printre militarii din garda imperială au început dezertările, rând pe rând aceștia și-au trădat comandantul suprem, au uitat de jurămintele de credință, și l-au părăsit pe țar ca să-și salveze pielea. L-au lăsat pe țar fără apărarea minimă de care avea atâta nevoie! Cu o excepție: militarii români din Basarabia aflați în garda imperială. Aceștia au rămas pe loc, respectând jurămîntul militar. Îmi face plăcere să-mi imaginez acest episod ca un concurs de loialitate și de demnitate militară la care au participat reprezentanții tuturor națiilor din imperiul țarist, concurs pe care basarabenii noștri l-au câștigat într-o manieră categorică. Episod glorios din istoria românilor.
2. Anul 1918 este anul celor trei Uniri la trupul Țării mamă. Pe rând, s-au unit Basarabia, Bucovina și Transilvania. Gestul românilor patrioți din Basarabia a fost cel mai neașteptat. La intrarea României în război, alături de Franța, Anglia și Rusia, în august 1916, inima multor români lăcrima cu gândul la frații noștri din Basarabia, abandonați încă o dată la dispoziția imperiului țarist! Nimeni nu putea să prevadă întorsura lucrurilor petrecută în urma revoluției bolșevice, care, din motive de propagandă, a decretat dreptul la autodeterminare pentru popoarele aflate în robia țaristă. A te rupe însă din cleștele rusesc era o aventură cu minime șanse de reușită, care presupunea confruntarea cu pericole mortale insurmontabile. Cu toate acestea, românii din Basarabia au avut voința nestrămutată de a face pasul eliberator, au avut inteligența politică de a cumpăni pașii pe care îi aveau de făcut și curajul de a trece la acțiune. Tot așa, fără niciun sprijin din partea celorlalte state aliate. Liderii basarabeni au acționat în mod exemplar, deși au avut de înfruntat amenințarea intervenției armatei bolșevice, a altor forțe deranjate în planurile lor de Unirea Basarabiei cu România. Am în vedere visul sionist de a transforma Basarabia și Galiția în statul Israel, plan vechi, niciodată abandonat!
Evenimentele de la Chișinău au avut efecte în Imperiul Habsburgic, încurajându-i pe românii din Bucovina să declare la Cernăuți Unirea cu România. Încununarea reacției românești de la Chișinău s-a petrecut la 1 Decembrie la Alba-Iulia, când românii din Transilvania au decis Unirea cu Bucureștiul, cu România. Este puțin cunoscut rolul decisiv pe care l-au avut la aceste acte emisari ai românilor basarabeni. Celebra Proclamație de la Albă Iulia arată așa cum arată și datorită unor basarabeni care au venit la frații lor ardeleni insistând pe o idee esențială: unire fără condiții! Fără a face din acest gest un prilej de târguială între frați. Nu era un moment în care să se aplice principiul „frate frate, dar brânza e pe bani”! Generozitatea a fost totală din ambele părți, oferind astfel lumii modelul românesc de Unire, fără pertractări, fără negocieri și târguieli, așa cum se făcuse și Unirea „Mică”, din 1859…
O comparație cu istoria altor popoare este instructivă. Majoritatea proceselor istorice prin care s-au unit într-un tot național componentele dispersate ale unui neam, ale unui popor, s-au desfășurat, de obicei, cu implicarea decisivă a forței militare, prin constrângeri de ordin economic, politic sau militar. Manualele noastre de istorie fac deosebirea între UNIFICARE și UNIRE. Trebuie conștientizată această deosebire esențială. Ceea ce s-a petrecut în istoria noastră în ianuarie 1859 sau în 1918 se cheamă UNIRE. În vreme ce vorbim despre UNIFICAREA Italiei, a Germaniei, a Rusiei. Istoricii noștri au intuit această deosebire esențială, care pune în evidență realitatea sentimentului de frăție națională atât de viu la români, generator de evenimente istorice al căror nume este UNIRE. La alte popoare, procesul numit UNIFICARE este fundamental altul, este un proces decis unilateral, de o personalitate sau de un segment al națiunii respective, dispus sau obligat să recurgă la forță și constrângere pentru a-i aduce alături pe ceilalți co-naționali. E de studiat și subliniat atmosfera în care la români s-a lucrat pentru înfăptuirea Unirii, net deosebită de felul cum s-au desfășurat lucrurile în alte părți! Unde s-a produs o Unificare a națiunilor respective.
3. Pe la începutul anilor 2000 am cunoscut un ofițer rus de rang înalt, cu care am avut o discuție interesantă. La un moment dat am considerat că pot să îndrăznesc să-i fac un reproș, în calitatea sa de rus și de militar. Am reclamat faptul că proporția de militari moldoveni din trupele trimise de Moscova în Afganistan a fost suspect de mare, ceea ce denotă că rușii îi expuneau pe tinerii basarabeni în speranța că mai împuținează numărul românilor din Imperiu. Strategie pe care o aplicau și autoritățile ucainiene în conflictul cu Moscova, prin trimiterea în prima linie a unor minoritari, de preferință români din Bucovina. Răspunsul palcovnicului n-o să-l uit niciodată:
„Da, participase la misiunea din Afganistan și poate să confirme: numărul militarilor moldoveni recrutați în trupele de intervenție din Afganistan a fost disproporționat de mare, dar intenția comandamentului sovietic fusese cu totul alta. În mediul ostășesc sovietic era bine cunoscut faptul că moldovenii sunt cei mai buni soldați din imperiu. În orice unitate militară din Uniune, când vin contingente noi de recruți, comandanții unității au grija să-i identifice mai întâi pe tinerii moldoveni, ca să le dea misiunile și funcțiile cele mai grele, mai importante. Soldații moldoveni sunt renumiți prin loialitate, seriozitate, disciplină, inteligență etc., etc. Fuseseră selecționați pentru misiunea din Afganistan știindu-se bine că te poți baza pe ei, că sunt isteți, curajoși, nu se îmbată etc., etc. Nu-i exclus ca acesta să fie și motivul pentru care li s-au încredințat misiunile cele mai grele și în luptele dintre ucraineni și ruși!…”
4. Informația, pentru mine cea mai prețioasă despre moldoveni, despre basarabeni așadar, despre români, am primit-o de la prințul Dimitrie Cantemir, care în Descriptio Moldaviae consemnează următoarele:
“Moldovenii trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa – scria Cantemir despre moldovenii săi – dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”
Revin asupra acestui citat, care ar merita să nu lipsească din niciun manual de istorie a românilor! Trebuie să ne gândim la marea cotitură care s-a făcut prin apariția armelor de foc, a revolverului. A fost un veritabil cutremur mental în lumea cavalerilor, a luptătorilor, a voinicilor. Iată comentariul făcut la apariția armelor de foc de însuși Don Quijote, prototipul cavalerismului și al virtuților ostășești:
„Binecuvîntate veacuri acelea care erau lipsite de înfricoșătoarea furie a acestor drăcești unelte ale artileriei, al căror născocitor socot și sper că-și va fi găsit în fundul iadului răsplata satanicei invenții prin care a dat prilej oricărui braț laș ori mișel să ia viața unui cavaler vrednic, care, fără să știe nici cum, nici de unde, în toiul avântului și al ardorii care-i înflăcărează și-i însuflețește pe cei cu inima vitează, se pomenește cu o ghiulea rătăcită și ghiuleaua curmă și pune capăt într-o clipită gândurilor și vieții celui care merita să se bucure de ea. Și așa, când mă gândesc la asta, mai că-mi vine a zice că mă doare sufletul că m-am făcut cavaler rătăcitor, îmbrățișând această slujbă în vremuri atât de ticăloase ca acelea în care trăim, fiindcă, oricât aș fi eu de nepăsător față de orice primejdie, nu-mi vine totuși deloc la socoteală gândul că un dram de praf de pușcă și de plumb îmi poate răpi prilejul de a ajunge vestit și cunoscut de o lume întreagă pentru vrednicia brațului meu și ascuțișul spadei.”
Nu este prea lung citatul și e musai să-l raportăm la textul lui Cantemir, ai cărui moldoveni „treabă mai bună au făcut întotdeauna cu sabia”, conform idealului lui Don Quijote: „vrednicia brațului și ascuțișul spadei”! Și momentul de maxim românism consemnat de prințul moldav: „de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci moldovenii socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”
Așadar, pe românește, „nu este lucru de cinste să întrebuințezi împotriva dușmanului o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare și nici o vitejie”! Cum spuneam mai sus, undeva, respectul pentru adversar este un semn de maximă noblețe, de aristocrație sufletească. Vorba nu știu a cui: les grands esprits toujours se rencontres: Cervantes și Cantemir, Don Quijote și moldovenii, noi românii! …Dacă nu mă înșel nici samuraii din Japonia nu au agreat armele de foc! O companie mai mult decât măgulitoare pentru moldovenii lui Cantemir!
După 1990 am avut ocazia să constat că între românii basarabeni și românii ardeleni se înfiripă o relație ușor diferită de relațiile acestora cu ceilalți români. Românii răsăriteni și cei din Apus au trecut prin experiențe istorice dureroase similare. Românii au cunoscut efectele unei stăpâniri străine, ale celor trei mari imperii: otoman, rusesc și austriac. În mod paradoxal, imperiile creștine au impus românilor reguli și practici mult mai dure, care au avut drept țintă sentimentul național al românilor din Ardeal și Basarabia, urmărindu-se pe față dez-naționalizarea acestora prin maghiarizare și, respectiv, rusificare. În schimb, turcii, ca putere suzerană, nu s-au amestecat în viața sufletească a românilor, nu le-au pretins să-și schimbe religia sau limba. Probabil că au avut înțelepciunea să-și dea seama că ar pretinde imposibilul. Această înțelepciune le-a lipsit și ungurilor, și rușilor, provocând veacuri de suferință românilor autohtoni.
De aceea întotdeauna am înregistrat cu emoție dovezile unei solidarități neașteptate, speciale, între ardeleni și basarabeni. Poate că a fost și efectul unui detaliu biografic: bunicul mamei mele, străbunicul meu așadar, cioban din Rășinari, împreună cu alți mocani din zonă obișnuia să-și ducă oile la iernat în bălțile Nistrului sau chiar în Crimeea. Prezența ardelenilor în Transnistria, chiar dincolo de Bug, până la poalele munților Caucaz, este bine consemnată. Ne-am lățit ca popor spre Răsărit prin opera de colonizare pașnică efectuată de țărani basarabeni și ciobani ardeleni!
Menționez implicarea totală pe care a avut-o ardeleanul Onisifor Ghibu în desfășurarea pregătirii Unirii de la Chișinău, din Martie 1918. Acesta a contribuit cu mari sume de bani pentru a propaga și susține ideea Unirii, bani din propriul avut, dar și din donații primite de la ciobanii ardeleni aflați în Basarabia cu oile. Așadar izbânda istorică din Martie 1918 de la Chișinău s-a produs și cu contribuția românilor de la cealaltă extremitate a teritoriului românesc.
În „replică”, trebuie pomenită cu insistență opera filantropică nu prea cunoscută a boierului basarabean Vasile Stroescu(1845-1926). Autoritățile rusești nu i-au permis să doneze pentru ridicarea unor clădiri în folosul românilor din Basarabia: școli, biserici, cămine culturale… Drept care basarabenul nostru a găsit de cuviință să meargă la cealaltă extremitate a spațiului românesc și să facă donații substanțiale pentru școlile românești, pentru bisericile ortodoxe, pentru așezăminte culturale în sprijinul conștiinței românești a ardelenilor. El, basarabeanul Vasile Stroescu, a fost desemnat președintele Senatului în România Mare, în semn de respect pentru tot ce făcuse în folosul Neamului, dar și pentru „detaliul” că era basarabean! A fost un semn de recunoștință pentru contribuția basarabenilor la realizarea României Mari.
În aceeași ordine de idei sunt de pomenit și românii din sudul Dunării, aromânii, care au pus și ei umărul la salvarea românismului din Ardeal. Mă gândesc la Emanoil Gojdu și Andrei Șaguna, în mod special. Sunt, cei pomeniți mai sus, repere ale unui viitor studiu amănunțit dedicat acelor români care au făptuit în folosul românismului în alte ținuturi românești, nu în cele de baștină, făcând astfel ca în societatea românească să capete consistență sentimentul frățietății dintre românii de pretutindeni, deasupra oricăror ambiții sau orgolii regionale, care, la alte popoare, au pricinuit atâtea neajunsuri.
Altă cercetare de care avem nevoie este una care să facă inventarul românilor, al moldovenilor care au performat în cultura și viața publică a imperiului țarist, începând cu Dimitrie Cantemir și descendenții săi. Avem toate motivele să le punem mereu în față rușilor tabloul abuzurilor și fărădelegilor cu care au intervenit în destinul a milioane de români. Dar nu le-ar strica să afle și despre românii de pe urma cărora au avut mari beneficii.
La fel cum avem nevoie și de inventarul contribuțiilor românești la istoria țărilor din Peninsula Balcanică, care au practicat deseori politici discriminatorii față de minoritarii români, în tentativa nesăbuită de a-i sili pe români să-și abandoneze identitatea etnică românească. E de precizat că în toate aceste țări românii sunt o minoritate autohtonă, în vreme ce populația majoritară este nou venită, relativ de curând stabilită pe teritoriul național respectiv. Românii, pretutindeni unde viețuiesc, știindu-se de când lumea pe amplasamentul lor de baștină.
Din perspectiva unei Românii Mari, a cărei înfăptuire o considerăm inevitabilă, cred că trebuie să ne gândim la o adaptare la realitate și a conștiinței noastre publice. E timpul să gândim și să ne proiectăm viitorul într-o gamă majoră! Avem obligația să gândim românește, adică să ne pătrundem de realitatea românească, de semnificațiile înalte și speciale pe care trebuie să le deducem din istoria neamului nostru, din moștenirea materială și spirituală cu care ne prezentăm la judecată de apoi a semințiilor! Să nu ne sfiim să ne afirmăm drepturile și realizările, binele de care au avut parte alții de pe urma noastră, omenia noastră activă și străveche, prin care ne-am singularizat printre celelalte neamuri.
Chiar dacă formal și oficial România Mare nu se va realiza în anii următori, ea se va împlini în fapt, în datele esențiale ale existenței noastre. Chiar dacă Dodonii, atât de activi de-o parte și de alta a Prutului, vor mai supraviețui o vreme la butoanele guvernării, controlul lor asupra vieții noastre e din ce în ce mai limitat! Nimic nu ne împiedică să ne îngrijim de viața noastră, a tuturor și a fiecăruia, să fie cât mai românească! Societatea civilă se poate organiza și se poate pronunța într-o mulțime de feluri, fără să mai aștepte acordul politicienilor. Rolul clasei politice se va diminua de la sine dacă nu va înțelege că trebuie să acționeze numai în slujba interesului național, românesc.
Lucrurile mai pot fi privite și din perspectiva strictă a realității de azi, care consemnează existența a două state românești! Ceea ce, până la urmă, este o ispravă care nu e la îndemâna oricui, a oricărui popor european. La urma urmelor, care limbă vorbită în Europa mai este limbă oficială în două state? Numai româna, germana și franceza! Și să nu uităm că a lipsit puțin la începutul veacului trecut să avem și un al treilea stat de limbă română, Republica din Pind, a aromânilor! Visăm prea mult dacă menținem acest proiect pe lista de așteptare?
Dacă mai avem de așteptat pentru a consemna oficial existența României Mari, nu strică să ne întrebăm ce avantaje putem deduce din faptul că există două state românești! Negreșit că e ceva de câștigat din această împrejurare, nu numai pe plan sportiv, când putem înscrie mai multe echipe în competițiile europene sau olimpice. Chiar dacă Moldova va intra în Uniunea Europeană înainte de a se consfinți România Mare, sunt ușor de imaginat situațiile în care vom avea de câștigat de pe urma prezenței românești prin două state titulare de drepturi în conclavul european. Cum s-ar zice pe românește, în tot răul este și un bine. E bine să-l avem în vedere.
De ani de zile atrag atenția asupra unei isprăvi prin care românii s-au evidențiat ca popor romanic. Noi românii am păstrat limba latină în condiții social-politice dintre cele mai grele și am reușit nu numai să ne salvăm limba strămoșească, dar și să lățim teritoriul limbii latine, extinzând spațiul nostru etnic, național, în toate direcțiile, dar mai ales spre Răsărit. Suntem singurul popor romanic, neo-latin, care a extins spre Est folosirea limbii latine! Într-o mulțime de zone ale Europei s-a pierdut conștiința romanică, iar limba latină a fost abandonată, per total restrângându-și mult teritoriul, răspândirea pe care a avut-o în antichitate. Soarta limbii latine vorbită în Nordul Dunării a fost însă una excepțională. Sădită după războaiele dacice în Oltenia de azi și Transilvania de Vest, latina a fost dusă mai departe, ca limbă românească, dincolo de Carpați, dincolo de Prut, dincolo de Nistru, ba chiar și de Bug, înregistrându-se așezări românești și la poalele munților Caucaz.

Cine știe care ar fi fost soarta acestor „colonizări” românești dacă cursul natural al evenimentelor nu ar fi fost curmat de amestecul arbitrar în viața popoarelor de după revoluția bolșevică. Această colonizare românească spre Est s-a făcut prin țărani basarabeni și prin ciobani ardeleni. Din nou, alături, basarabenii și ardelenii au făptuit „în gamă majoră” pentru gloria neamului românesc! Suntem singurul popor european care ne-am extins spre Răsărit, în direcția din care au curs spre Europa năvăliri barbare pustietoare! Numai noi, românii, am răzbit de capul nostru, fără un program geopolitic, pe direcția „nach Osten”, direcție în care alții, mult mai titrați și mai făloși, s-au împotmolit și au căzut victimele superbiei găunoase a liderilor politici, cu pretenții de mari vizionari, mari strategi ai planetei. E timpul să ne însușim acest punct de vedere, această viziune asupra isprăvilor de care au fost capabili înaintașii noștri. Opera lor trebuie consolidată și continuată! Urgența numărul unu fiind identificarea tuturor localităților de peste Nistru, de peste Tisa, în care au supraviețuit până azi românașii noștri, spre a-i ajuta să rămână români! Spre a-i conecta la lumea românească!
În concluzie, ce avem de făcut?…
Mai înainte de orice trebuie pregătită Unirea cu Basarabia.
Pentru aceasta, trebuie prevenită acțiunea iredentistă a Budapestei, din partea căreia e de așteptat să aibă o reacție nelalocul ei, conform tradiției. Trebuie să conştientizăm acest pericol aducându-l la cunoştinţa tuturor, în ţară şi străinătate. Propaganda iredentistă a cercurilor maghiare e timpul să primească o replică definitivă.
În al doilea rând, să facem tot ce este posibil – în limitele demnităţii şi ale spiritului creştinesc, spre a încuraja şi cultiva tendinţele fireşti ale convieţuirii şi colaborării interetnice în România, în Transilvania. Tot ce este posibil spre a convinge un număr cât mai mare de maghiari că e mai bine să construim un viitor sigur – iar sigur e numai viitorul de bună înţelegere şi de conlucrare, un viitor paşnic, aşadar, decât să urmărim planuri politice cu şanse mici de a se realiza, dar a căror menținere pe agenda Budapestei va face din viaţa oamenilor în Transilvania un adevărat coșmar! Planuri care chiar şi dacă s-ar realiza, nu ne dau decât o singură siguranţă: starea de conflict şi confruntare în care ne va aduce, cu toate consecinţele acesteia.
Va fi de asemenea nevoie de o amplă propagandă internaţională care să facă mai evidente nu numai drepturile românilor de a da caracter de stat naţional unitar unei Românii Mari, ci şi pericolul pe care îl reprezintă pentru pacea Europei şi a lumii revizionismul ungar, demascând – de data aceasta fără nici o reţinere – ticăloşia metodelor folosite de propaganda şi politica revizionistă în trecutul nu foarte îndepărtat.
În viitorul încrâncenat care ne aşteaptă cu aşa de multe şi grele întrebări/provocări, corectitudinea, respectul adevărului şi al adversarului, respectul faţă de opinia publică internaţională – respect tradus prin punerea în circulaţie numai a informaţiilor exacte, corecte, va fi să constituie regula de aur a tot ce vom întreprinde. Dreptatea şi adevărul sunt de partea noastră şi trebuie să ne încredem în metodele şi procedeele potrivite acestora.
Cartea de faţă a fost scrisă şi ea cu aceeaşi convingere că adevărul este singurul nostru aliat de nădejde, de toată nădejdea. Este singurul invincibile argumentum.