Mihai Tudosie  25 septembrie 2019, 18:28
Către: „ioncoja13@gmail.com” <ioncoja13@gmail.com>
Va trimit si pe aceasta adresa pt ca nu stiu care este corecta.
Jurnalistul de exceptie Pamfil Seicaru – martor si istoric

DOSARUL CAROL – PRINTUL CAROL. ELEMENT DE INSTABILITATE CONSTITUTIONALA

 

Nu se va intelege nimic din domnia regelui Carol, daca nu incercam sa cunoastem omul, mult mai complex, mai plin de contradictii decat s-ar putea banui. In ce priveste domnia lui de zece ani, judecata este unanima: a fost nefasta pentru tara, ca si pentru principiul monarhic. Voi cauta sa aduc o contributie obiectiva pentru cunoasterea omului.

Cand Carol s-a nacut in 1893, dinastia izbutise sa se consolideze, multumita tinutei de inalta demnitate, de regesc simt al datoriei de care a dat o exemplara dovada primul rege al Romaniei. Si nu a fost o opera usoara. Insa viata lui austera nu oferise spiritului critic nici un punct vulnerabil, iar seriozitatea cu care se consacrase indeplinirii datoriei lui de sef al statului a facut sa amuteasca chiar cele mai clevetitoare firi, de care poporul roman nu este lipsit. Carol I nu a fost iubit: a proiectat in contiinta tarii ideea de autoritate regala, care a impus respectul. Si totusi, daca rasfoim presa romaneasca dintre 1866 si 1914, vom ramane uimiti cu ce inversunare fusese atacat.

Anul 1906, an de apoteoza a patruzeci de ani de domnie, a fost urmat, ca o crunta ironie a soartei, de insangerata primavara a anului 1907, taranimea dand o zguduitoare dezmintire apoteozei oficiale. Era o realitate sistematic ignorata de cele doua partide, liberal si conservator. Fara indoiala ca regele Carol I se bucura de suficienta autoritate ca sa fi impus atentiei guvernelor problema, asa de grava, a taranimii, dar oricat de mare ii era autoritatea, nu putea sa induplece clasa conducatoare, compusa din marii proprietari, sa se despoaie de privilegiile pe care le aveau. Istoria invoielilor agricole reda cu fidelitate aceste privilegii, astfel ca nu putea fi facut responsabil de izbucnirea rascoalelor taranesti. I s-a atribuit insa raspunderea represiunii, executata de armata, regele fiind, dupa constitutie, seful armatei.

Intre 1783 si 1890, Gheorghe Panu a dus violenta atacurilor pana la ultimele limite. Un articol purta titlul „Spionul prusac”, care rezuma continutul insultator; am rasfoit, in 1914, colectia ziarului Lupta si imi amintesc inca si azi articolele care priveau rascumpararea de catre stat a cailor ferate de la concesionarul Strusberg, care le construise. Regele Carol I era acuzat de Gheorghe Panu de a fi fost cointeresat in aceasta concesiune. Ziarul Lupta avea redactia la Iasi si aparea de trei ori pe saptamana. Multumita succesului obtinut prin acele articole, ziarul a devenit cotidian si a fost mutat la Bucuresti.

Regele suferea din cauza acestei campanii nedrepte, dar respectuos de libertatea presei, s-a opus ca marele polemist sa fie urmarit. Dupa incetarea aparitiei ziarului Lupta, a urmat o indelungata epoca de liniste pentru rege. Au avut loc insa rascoalele taranesti si Constantin Mille a reluat atacurile lui Panu, invinovatindu-l pe rege de executarea represiunii. Articolul Eroul de la Hodivoaia – un sat din Teleorman care fusese ras de tunuri – egala in violenta atacurilor pe cele scrise de Panu. In 1912, revista Facla publicase un articol Plosnita, gresit atribuit lui N. D. Cocea, articolul fusese scris de Al. Filipescu care il semnase Al. Filimon.

Dar toate acele atacuri nu mai aveau rasunetul de odinioara in opinia publica. Noua generatie vedea altfel problema statului, subordonandu-l ideii nationale: unirea tuturor romanilor intr-un singur stat. Vechiul regat urma, in conceptia acelei generatii, sa joace rolul Prusiei si al Piemontului in crearea statului tuturor romanilor. Pentru cel care vrea sa cunoasca momentul de schimbare a spiritului public, este necesara lectura ziarului Romania Juna, aparut in 1900. Si are o semnificatie faptul ca directorul ziarului era Aurel C. Popovici. Nu este exagerat sa spun ca romanii care cautau refugiu in vechiul regat au jucat un mare rol in schimbarea spiritului public. Atitudinea de fronda, inclinarea spre zeflemea a intelectualilor din regat, incepea sa fie acoperita de dogmatismul nationalist al celor de dincolo de Carpati, format in luptele aprige duse contra nationalismului maghiar.

Problema unirii era comuna generatiilor care s-au succedat dupa 1790. Nasterea printului Carol a coincis cu acel climat dominat de ideea Romaniei Mari. Mostenitorul tronului urma sa fie primul rege nascut pe pamantul tarii, iar imaginatia poporului roman, pastrand unele indepartate amintiri istorice, il considera ca pe viitorul infaptuitor al unirii.

In 1912 cand regele Carol a trimis pe printul Carol sa asiste la cursurile de vara de la Valenii de Munte, unde erau prezenti si studenti din toate tinuturile locuite de romani, a fost o adevarata explozie de entuziasm, in care se marturiseau asteptarile generatiei, destinata sa infaptuiasca programul generatiei de la 1848. Printul Carol se proiecta cu nimbul pe care imaginatia romantica a nationalismului romanesc il faurise. Nu cei care stau in imediata intimitate a regilor si a familiilor regale ii vor idealiza: nimeni nu este un om mare pentru valetul de camera. Exista o asa mare disproportie intre ceea ce credem ca sunt si ceea ce sunt in realitate, incat atunci cand imprejurarile ii pun in situatii neprevazute si grele, deziluzia pe care o provoaca zdruncina bazele asentimentului moral al colectivitatii nationale pentru institutia monarhica.

Printul Carol era cunoscut prin fotografiile publicate in ziare, reviste, almanahuri: elev  la liceul militar, unde facuse doar act de solemna prezenta o singura zi, in uniforma de mic dorobant, sau in costum national, spre a maguli sensibilitatea romaneasca. Era o propaganda discreta si bine organizata. In 1912 ziarele publicasera o fotografie o printului Carol in mijlocul profesorilor in fata carora trecuse examenul de bacalaureat. Se mai stia ca fusese facut sublocotenent si ca isi facea stagiul militar la Batalionul 2 de vanatori.

Din aceste elemente, imaginatia populara tesuse o legenda care acoperea pe printul Carol de cum era in realitate.

O prima deziluzie a fost cu ocazia unei tragice intamplari: tentativa de omor din strada Zorilor. Jean Dumitriu, valetul lui Al. Davila infipsese un pumnal in crestetul stapanului sau. Motivul incerarii de a-l suprima fusese gelozia. Alexandru Davila era fiul doctorului adus in tara de Voda Cuza, si a fost socotit, pe buna dreptate, intemeietorul invatamantului medical in Romania. Originea doctorului Davila era controversata. Dupa nume pare sa fie din Spania. Mama lui Alexandru Davila era nascuta Golescu. De o fina cultura, inteligent, barbat frumos. Davila apatinea aristocratiel romanesti. Pasionat de teatru si de o exceptionala pricepere, el a adus mari transformari in teatrul national. Cunoscut ca un mare cuceritor de femei, nimeni nu banuia ca practica, in acelasi timp, sodomia. Valetul lui se indragostise de Al. Davila, care il folosise pentru necesitatile devierilor lui sexuale. Se pare ca la pederasti gelozia capata forme mult mai chinuitoare decat la femei. Ceea ce fusese la Davila un capriciu, la valet devenise o pasiune. In apartamentul lui Al. Davila din strada Zorilor, veneau femei din lumea teatrelor si barbati din lumea lui Marcel Proust, a lui Andre Gide, adica din lumea invertitilor sexuali.

Judecatorul de instructie, in urma cercetarilor, spre a stabili cine erau vizitatorii masculini, a descoperit printre ei si pe printul Carol. Ne putem imagina uimirea judecatorului, ca si grija lui de a tine ascunsa aceasta descoperire. Faptul ca printul Carol frecventa pe Al. Davila nu ar fi fost un motiv de surprindere, deoarece era un intim al familiei regale. Cand printul mostenitor Ferdinand s-a casatorit cu tanara printesa Maria, a fost nevoie de un profesor de limba romana. Regele Carol I a designat pe Davila, autorul lui Vlaicu Voda, care stapanea la perfectie limbile franceza si engleza. S-a soptit chiar ca Al. Davila ar fi initiat pe tanara printesa in placerile infidelitatilor conjugale. Deci, frecventarea casei lui Al. Davila de catre printul Carol nu avea nimic extraordinar.

Masurile luate de judecatorul de instructie, ca sa nu se afle de prezenta printului intr-o casa unde veneau partizani ai practicii sodomice, si sa nu prinda aripile zvonului, s-au dovedit zadarnice. Un reporter istet, Al. Tisescu care facea palatul de Justitie pentru ziarul Minerva, era prieten cu grefierul de la cabinetul de instructie, unde se instruia tentativa de crima a lui Jean Dumitriu. Reporterul a propus grefierului sa-i furnizeze cat mai ample indiscretii din dosar, spre a le publica intr-o revista noua: Cartea neagra. Bineinteles, beneficiile urmau sa fie impartite egal. Desi presa era libera, ziarele, din simpatie pentru Al Davila n-au publicat reportaje senzationale privind cazul Dumitriu. Cartea neagra era fara concurenta, deci putea exploata in voie elementele de scandal ale crimei din strada Zorilor. Cand intr-unul din numerele revistei – care ajunse la un tiraj de peste 100 000 de exemplare, cu totul exceptional in acea vreme – a mentionat si prezenta printului Carol, ministrul de interne a atras atentia reporterului ca daca va insista asupra acestui capitol, risca sa i se suprime revista. In ceea ce ii privea pe ceilalti participanti, el avea deplina libertate.

Deoarece prezenta printului fusese menfionata in treacat si numele lui nu a mai revenit in paginile revistei, s-au curmat scurt eventualele zvonuri. Retinusem aceasta frecventare prea des repetata, dar nu-i atribuisem o semnificatie sodomica.

Prin 1943, comentand cu C. Argetoianu gestul fostului rege Carol de a se folosi de relatiile pe care le avea cu Umanski, ambasadorul sovietic in Mexic ca sa trimita pachete, in care se gasea si fotografia lui, ofiterilor prizonieri, mi-am exprimat temerea ca planuia ceva, eventual o intoarcere la tron cu sprijinul Rusiei sovietice. Daca n-ar fi avut un obiectiv politic, ar fi trimis pachetele prin Crucea€Rosie. C Argetoianu n-a fost surprins de ipoteza mea si calm mi-a spus: „Este posibil, deoarece in structura lui sufleteasca este ceva stricat”. Mi-a povestit atunci un fapt cunoscut numai de un numar restrans din patura conducatoare.

Regele Carol I credea in calitatile morale are elvetienilor si a gasit potrivit sa dea ca educator tanarului vlastar domnesc un profesor elvetian, Moerlen. Mai tarziu s-a observat ca elvetianul nu corespundea cu nimic la ceea ce crezuse regele: era, ca ideologie social-politica, anarhist, iar ca naravuri pederast. Cat timp va fi durat initierea elevului in placerile sodomice, nu se stie, fapt este ca intr-o buna zi, elvetianul a fost izgonit. Ca printul Carol nu a cazut la patima aceasta, avem dovada in aventurile lui, toate numai cu femei; dar nu mai putin, observa Argetoianu, care studiase medicina la Paris, avand coleg pe Leon Daudet, acest accident a lasat urme asupra caracterului lui si asupra inteligentei. Ne putem explica anumite acte are printului, si mai tarziu regelui Carol, prin alterarea spirituala si fizica, datorita elvetianului anarhist si pederast.

Obligatia fata de stat, disciplina, sunt de neconceput pentru un anarhist Numai cine a cunoscut literatura anarhista, incepand cu Stirner continuand cu Bakunin, Kropotkin, Enrico Malatesta, Jean Grave, Reclus poate intelege dislocarea pe care o provoaca ideologia anarhista. Cand Stirner, marele, implacabilul negator ar societatii scria: „suntem sclavii dreptului”, el rezuma spiritul anarhic, potrivnic oricarei constrangeri. Realizarea integrala a

individualitatii nu trebuie sa tina seama de nici un obstacol moral. Nietzsche considera pe Stirner ca pe unul dintre cei mai indazneti ganditori ai lumii moderne. Gasim in foarte multe manifestari ale lui Carol reziduurile initierii anarhiste, pe care a crezut oportun sa i-o faca – crunta ironie – profesorul lui elvetian.

Alterarea fizica a fost mai putin vizibila. S-ar putea gasi o oarecare corespondenta intre unele trasaturi feminine ca: felul molatec de a da mana, arta seductiei, inconstanta, lipsa de vointa, lipsa de memorie afectiva, folosirea cu mult rafinament a minciunii, oroarea de acte eroice, pasiunea pe care o punea sub dogoarea unei dorinte sexuale, careia, odata satisfacute, ii urma o totala indiferenta. De alttel, n-a dat dovezi de energie decat sub dominatia unei pasiuni sexuale. Dar si in aceste manifestari se pot identifica trasaturi feminine. Nu am deloc superstitia teoriilor lui Freud, dar in cazul lui Carol exista mult material pentru o analiza freudiana.

Ofiter in regimentul 17 Mehedinti, pe front, din prima zi a razboiului, nu ma preocupa ce se intampla cu dinastia. De familia regala se ocupa cei care sunt in preajma ei, situatia lor atarnand de simpatia sau antipatia regala. Cel care lupta are alte griji. lnamicul in fata si moartea, care il pandeste la tot pasul . Niciodata de la 14 august 1916 si pana in acea zi de sfarsit de august 1917, cand ofiterii care luasera parte la luptele din Vrancea am fost stransi pe o inaltime ce domina Soveja, nu auzisem vorbindu-se de printul Carol. Facusem parte din unitatea care atacase la Marasti si sparsese frontul german. Inaintasem la Campuri si izgonisem pe germani din Soveja. Pastrez amintirea acelei zile de sfarsit de iulie cand am intrat, cu compania mea de mitraliere, in Soveja; victoria ne daduse puteri, fiecare eram parca mai chipes, calcam mai apasat, intrand in satul Soveja. Unitatea stransa, mi se parea ca vom trece iarasi Carpatii. La fereastra unei case, o batrana plangea: „saracutii nostri soldati au pierit, iata acum vin in locul lor frantujii sa goneasca pe nemti”. Batranica vazand soldatii cu casti, nu credea ca sunt romani. Drept raspuns, fara sa astepte comanda, compania a inceput sa

cante, ca o ceata de haiduci. Nu voi uita niciodata strigatul batranei din Soveja: „Sunt ai nostri”. Plangea si isi facea semnul crucii.

Stransi pe un platou din apropierea Sovejei, in acea zi de sfarsit de august, ofiterii delegati de la toate regimentele care luasera parte la eliberarea Vrancei, si cateva regimente in linie, au dat onorurile printuiui Carol, intovarasit de suita lui. Printul inalt, zvelt, parea emotionat de solemnitate si, timid, cauta sa-si dea o contenenta. Generalul Averescu, comandantul armatei I, a facut printului o expunere a luptei, tinand o harta in mana. Din cand in cand desena in spatiu miscarile frontului si diferitele faze ale bataliei. Printul Carol asculta atent, de cateva ori a pus intrebari. Ma gaseam prea departe ca sa pot auzi intrebarile lui, dar din lungimea explicatiei date de generalul Averescu, am tras concluzia ca intrebarile nu erau fara rost. Dupa ce comandantul armatei a terminat expunerea, printul s-a intretinut cu generalul Margineanu, comandantul diviziei care rupsese frontul la Marasti.

Interesul initial, aparitia printului pe front, slabise, iar postura de figuranti in acea receptie ne cam plictisea. Cand credeam ca festivitatea luase sfarsit, privirile ne-au fost atrase de o stranie procesiune care inainta spre noi, venind din Soveja. Cateva sute de femei imbracate in costume nationale, paseau incet, ca intr-o ceremonie mareata, impresionanta. Cand au ajuns la o distanta cam de o suta de metri, toate s-au oprit si au ingenunchiat, nemiscate ca niste stane de piatra. Scena era zguduitoare; nu era ofiter sau soldat care sa nu aiba ochii plini de lacrimi. Parea ca acele sovejane se smulsesera din epoci legendare si poposisera inaintea noastra. Peste realitatea prezenta, un intreg trecut se ridica in fata noastra, dand vietii, institutiilor, un continut de spiritualitate, un accent de emotivitate, pe care noi il pierdusem. Fiecare avea sentimentul ca participa la oficierea unei slujbe quasi religioase; cautam sa ne amintim franturi din legendele Vrancei. Momentul pe care il traiam avea un amestec de real sl ireal, facand sa alunece sufletele in adancimi de istorie.

Priveam cand spre printul mostenitor, cand spre grupul de sovejence care asteptau in genunchi. Tacerea era grea, dand sensul acelei clipe solemne. Printul era incurcat, evident impresionat, sau asa cel putin ne inchipuiam, nestiind ce sa faca in fata acelei scene neprevazute. Deodata, in linistea in care prezentul era imbibat de trecutul legendar, auzim un strigat strident, repetat cu un accent de enervare: „Flash! Flash!” printul mostenitor isi chema cainele, un fox neastamparat care se tot zbenguise, si speriat, probabil, de tacere, o luase razna, creand o mare preocupare odraslei domnesti, asa de mare incat uitase de femeile care asteptau in genunchi ss iass, din altarul mitului regal, fiul domnului cu sfintele taine.

Un sentiment de umilinta, de chinuitoare tristete, de amara dezamagire ne-a cuprins pe toti. Vrancea legendara venise intru intampinarea fiului Domnului tarii sa i se inchine dupa datini. Ce intelesese, ce simtise printul Carol nu stiam si nici nu puteam sti; ne-a rasunat insa strident in urechi chemarea cainelui: „Flash! Flash!”, ca o plesnitura de cravasa. Peste maretia

unica a acelei scene, un strigat trivial: „Flash! Flashl!”

Langa mine, locotenentul de rezerva Iancu Vulturescu, doctor in filosofie si stiinte economice din Germania, la 46 de ani voluntar pe front, refuzand orice serviciu in spatele frontului, imi sopti: „Intre tara si tron sta cainele Flash si mereu va fi asa!”

In perspectiva anilor, scena de-acum 45 de ani capata tot sensul ei simbolic: tarancile in haine de sarbatoare venite intru intampinarea fiului regelui, asteptand cu smerenie, in genunchi, un semn de intelegere fata de ceea ce se petrecea in sufletele lor umile, si cainele Flash care singur acapara atentia printului; spre cainele fox-terrier se indreptau gandurile printului mostenitor. Involuntar, vlastarul domnesc marturisea o ierarhie a valorilor in afectiunea lui.