De Leila Ghanem

Despre curaj

Celor care se îndoiesc de capacitatea popoarelor de a lupta împotriva unor forțe care le depășesc numeric, celor care răspândesc constant discursul defetist al disperării, al îndoielii cu privire la capacitatea rezistenței, în Palestina, Liban, Iran și Yemen, de a obține victoria în ciuda marelui dezechilibru de putere, a amplorii pierderilor și a sacrificiilor, iată ce le-a spus Ho Și Min ca răspuns celor care au pus la îndoială victoria împotriva Franței imperiale la acea vreme (1951):

„Din cauza dezechilibrului de putere, unii au comparat rezistența noastră cu o bătălie între lăcuste și elefanți. Într-o oarecare măsură, pentru cei care văd doar latura fizică și efemeră a lucrurilor, chiar semăna cu asta.”

În fața avioanelor și artileriei inamice, aveam în mâini doar sulițe de bambus… Nu privim doar spre prezent, ci și spre viitor; ne punem încrederea în puterea și moralul oamenilor. Prin urmare, răspundem ferm celor ezitanți și pesimiști: „Astăzi, da, lăcusta este cea care îndrăznește să se opună elefanților. Mâine, elefantul își va lăsa pielea în urmă.”

La trei ani după ce a rostit acest discurs, generalul Giap a obținut victoria asupra francezilor la Dien Bien Phu. Da, mâine, yankeii însetați de sânge și pionul lor sionist vor fi cei care vor rămâne în urmă, dezamăgiți și înfrânți…

Luptătorii noștri și-au dovedit deja valoarea: victorie în 2000, victorie în 2006, după 33 de zile de lupte eroice. Nu erau mai mult de 1.000 de gherileri cu echipament (Katyusha și mortiere B-7 montate pe umăr, moștenite de la Fatah [1]) , împotriva unei armade israeliene extrem de sofisticate, considerată a cincea cea mai puternică armată, echipată cu tancuri Merkava și protecție aeriană de fabricație americană: F-35, Stealth și Apache…

Astăzi, entitatea sionistă a fost echipată de Occidentul imperialist cu arme de distrugere în masă și, pentru prima dată în istorie, armele de distrugere în masă au fost folosite împotriva gherilelor. Bombe de una și două tone, BLU-109 (bunker-buster) și MK-84 (aproximativ o tonă) au fost lansate în principal în suburbiile sudice ale Beirutului pentru a asasina conducerea militară a rezistenței: Al-Radwan pe 20 septembrie și liderul istoric Hassan Nasrallah pe 27 septembrie 2024, la Beirut, în timpul unui atac israelian asupra adăpostului său subteran.

Pentru a-l ucide pe Liderul Suprem iranian, pe Statul Major General iranian și pe membri ai guvernului, Trump a anunțat în fața Knessetului că forțele sale aeriene și cele ale Israelului au folosit avioane de vânătoare B-2 care transportau bombe de 2 tone. Trump a adăugat, de asemenea, că tocmai plasase o comandă pentru încă 26 de aeronave. [2]

Am văzut luptători legendari operând în Khiam, Bint-Jbeil, Aytaroun, Arnoun și Libanul de Sud, luptând la „distanță zero” cu corpurile și mitralierele lor împotriva unui inamic ai cărui soldați rămăseseră înghesuiți în tancuri.

Bătălia de la Wadi El-Hojeir a intrat în istorie; 40 de tancuri israeliene Merkava au fost distruse de luptători care operau pe jos, ieșind din tufișuri sau tuneluri și sărind pe tancurile inamice. 

Deci, distanță zero împotriva unui inamic laș și însetat de sânge, care ucide de la distanță, atacând civili, femei și copii.

Nicio bătălie israeliană nu a fost câștigată într-o bătălie terestră, niciuna.

În timpul bătăliei de 66 de zile (din 1 octombrie 2024 până în 5 decembrie 2024), israelienii au desfășurat 150.000 de soldați în încercarea de a invada Libanul. În fața lor se afla o mână de gherile izolate de conducere, care fusese decimată în timpul  celor „blestemate 10 zile  ” care au zguduit rezistența: (Operațiunea Piger și stații walkie-talkie [3] (pe 17 și 18 septembrie), asasinatele conducerii militare a Hezbollah „Al-Radwan” (pe 20 septembrie), ale liderului istoric al rezistenței Hassan Nasrallah (pe 27 septembrie) și ale lui Hashem Safieddine (pe 1 octombrie ⁾ ; acestea au fost urmate de atacuri aeriene brutale asupra Sudului, menite să invadeze teritoriul libanez, care au dus la un carnagiu fără precedent de 623 de morți într-o singură zi, fără nicio posibilitate de avans terestru).

Totuși, în ciuda supremației militare totale a Israelului, luptătorii din rezistență antrenați, pregătiți să acționeze în cazul unei căderi a comenzii, la fel ca comitetele de cartier din fiecare sat, au trecut la „Planul B” – războiul de gherilă – și au reușit să împiedice inamicul să avanseze chiar și cu un singur kilometru cu tancurile sale. Unul dintre șefii de stat major iranieni, Ismail Qaani, considera la acea vreme această „bătălie cea mai importantă din istorie”.

În a 66-a zi, Israelul a solicitat un armistițiu, iar Hezbollah l-a acceptat pentru a permite refugiaților să se întoarcă în satele lor și pentru a se putea reorganiza, și anume: schimbarea sistemului de comunicații, neutralizarea infiltrărilor în organizația sa și dobândirea de arme noi adaptate unui nou concept de luptă.

Acest armistițiu, stabilit sub control american, avea ca scop permiterea inamicului să obțină, prin pace, ceea ce nu putea obține prin război. În timpul acestui armistițiu simulat, care a durat 15 luni, Israelul a ocupat cele mai înalte cinci dealuri cu vedere la sudul Libanului, a distrus 39 de sate și a provocat practic 70% din pagubele suferite în timpul Războiului Isnad (în sprijinul Gazei), care a început în octombrie 2023. Israelul intenționa să folosească armistițiul, cu aprobarea americană, pentru a crea o zonă tampon galbenă , similară cu cea din Gaza, care se extindea pe 30 de kilometri în interiorul țării, adică până la râul Litani.

Începând cu 2 martie, coincidând cu atacul israeliano-american asupra Iranului, Hezbollah a rupt armistițiul și a lansat un război de gherilă care continuă și în prezent. Aceștia folosesc tehnici și metode simple care evită în mare măsură controlul sistemelor electronice și al sateliților inamici, utilizând arme noi, ieftine și fabricate manual, cum ar fi dronele de atac FPV cu fibră optică nedetectabile. Mai târziu, au introdus Al-MAZ-3 (drone cu o rază de acțiune de 16 km), pe care Hezbollah le-a deturnat de la israelieni în timpul luptelor și le-a modernizat ulterior.

Trei bătălii trebuie să rămână întipărite în memoria activiștilor anticolonialiști și antiimperialiști: acestea sunt cele de la Khiam, supranumit Stalingrad, atât de inexpugnabil este acest oraș în ciuda atacurilor neobosite ale forțelor aeriene care l-au distrus din partea de nord, dar luptătorii care cunosc terenul ies la momentul oportun din tuneluri pentru a duce o luptă de stradă și a împiedica inamicul să se stabilească.

Bint Jbeil , cel mai apropiat oraș de Palestina ocupată, aflat la 3 km, este aproape complet distrus; gherilele tunelurilor desfășoară zilnic operațiuni împotriva ocupantului. Bint Jbeil, capitala Jabal Amel, nu este străină de bătălii: în 1978, Israelul a asediat-o timp de trei luni, dar 14 luptători din PFLP au reușit să spargă asediul efectuând o operațiune sinucigașă împotriva sediului central al forțelor inamice.

Bint Jbeil a fost aleasă de Nasrallah în 2000 pentru a celebra victoria retragerii israeliene după 22 de ani de ocupație (din 1982 până în 2000). Pe stadionul său a ținut discursul său emblematic, în stilul lui Mao Zedong, în care a declarat că „Israelul” este mai fragil decât o pânză de păianjen și că „imperialismul nu este un tigru de hârtie”.

Netanyahu nu a uitat celebra frază; a încercat în repetate rânduri să intre în Bent Jbeil pentru a-i spune lui Nasrallah: „Ne-am întors”, dar nu a reușit. Treisprezece tancuri și ciocane sparte israeliene au fost distruse de luptătorii din rezistență care au ieșit de sub dărâmături. Bint Jbeil este poreclit de sudiști „orașul miraculos al istoriei”, deoarece rezistența a stabilit o cultură fără precedent a rezistenței și a curajului: un luptător din rezistență nu se predă niciodată, indiferent de sacrificiile făcute.

O a treia bătălie, cea de la Zawtarul de Est, i-a uimit pe strategii militari: luptătorii puseseră capcane la trecerea pe care tancurile israeliene trebuie să o folosească pentru a traversa râul Litani spre Nabatieh, iar aceasta a devenit cimitirul tancurilor Merkava, al Breaker Hammer și al zecilor de victime, inclusiv generalul Unității 93 a IDF. El a fost al doilea care a murit după generalul Unității 36.

Așadar, forțele aeriene israeliene atacă ținte civile și distrug infrastructura în Nabatieh , la nord de Litani, în Tir și chiar în capitala Beirut , dar în spatele lor există focare de rezistență de-a lungul tuturor satelor de graniță.

Principala lecție învățată de rezistență de la războiul foarte costisitor în sprijinul Gazei este revenirea la tacticile de gherilă și la conceptul unui război popular pe termen lung.

Acest curaj își trage puterea din mai multe elemente:

1. Din relația organică, așa cum o descrie Gramsci , dintre luptători și mase; luptătorul se contopește cu masa și se pune în pericol pentru a o proteja (toiagul lui Sinwar a devenit mitic, simbolizând liderul care cade în luptă). În sudul Libanului, ca și în Gaza, toți membrii conducerii rezistenței au fost decimați în timpul luptelor, împreună cu familiile și copiii lor. (Ismael Hanieh a pierdut 5 copii, Khalil El-Hayeh 4, Nasrallah un copil…). Astfel, liderii Al-Kassam și Al-Radwan au fost implicați fizic în lupte.
2. Tehnica de gherilă, sau vietnamizarea rezistenței armate, această tehnică moștenită de la toți luptătorii lumii, împrumutată de la vietnamezi, coreeni și latino-americani, algerieni, palestinieni, și-a avut impactul asupra luptătorilor.
3. Conceptul doctrinar al martiriului — „Alegerea de a ieși din istorie fără onoare sau de a fi sfințit ca martir” — nu este neapărat un concept religios: „Această doctrină, care încurajează pe cineva să nu se teamă de moarte, nu își propune să fie indiferent față de viață, ci dimpotrivă, ideea este de a respecta viața.” Se regăsește și printre eliberatorii comuniști antiimperialiști. Che Guevara spunea: „Trebuie să alegi între o viață ofilită și servilă sau să te sacrifici pentru o cauză nobilă și dreaptă.”

Motto-ul luptătorilor palestinieni era „victorie sau moarte”, inspirat de melodia lui Che Guevara „Hasta la victoria siempre. Patria o Muerte”. Toate discursurile lui Abu Ubayda, purtătorul de cuvânt al Brigăzilor Al-Qassam, difuzate de Ajazeira și așteptate cu nerăbdare în fiecare seară, aveau ca laitmotiv această frază: „Acesta este un Jihad: Victorie sau martiriu”.

Această doctrină este o sursă de curaj extraordinar: „Tiranul moare și domnia sa se sfârșește, dar moartea martirului este începutul domniei sale”, spunea teologul danez Sören Kierkegaard.

În Liban, guvernul de la Vichy se confruntă cu rezistența libaneză

Este incontestabil că războiul împotriva Gazei și a Libanului este un război american, inclusiv la nivel politic. Nu ar fi fost posibil fără armata americană și occidentală, fără ajutorul american de 54 de miliarde de dolari. Trump a anunțat deja că intenționează să compenseze acest cost al războiului prin exploatarea câmpurilor de gaze offshore din Gaza și Naqoura (Liban).

Din decembrie 2023, Libanul a acceptat un armistițiu solicitat de Israel după bătălia de 66 de zile. Acest armistițiu este supravegheat de o comisie prezidată de SUA. Comisarul american Tom Barrak a fost numit de Trump trimis special pentru a „supraveghea” afacerile politice din Liban, înainte ca mandatul său să fie extins la Siria și alte țări din Orientul Mijlociu (Turcia). Beirutul a fost ținta unei avalanșe de vizite din partea altor trimisi, precum Steve Whitcof și Jarid Kushner…

De la acea dată, centrul procesului decizional s-a mutat de la Baabda la Washington: am intrat sub „mandat american”. Washingtonul este cel care a organizat alegerile prezidențiale, a numit guvernul, șeful forțelor armate, guvernatorul băncii centrale etc.

Având nevoie de reorganizare, Hezbollah a permis continuarea armistițiului timp de 15 luni, chiar dacă Israelul l-a încălcat de 11.000 de ori și a asasinat 500 de membri Hezbollah. Pe 2 martie, rezistența a decis să rupă armistițiul (în momentul asasinării lui Khamenei) și să reia luptele împotriva Israelului; acest lucru i-a alarmat pe americani, care l-au încurajat pe Netanyahu să atace Beirutul, nu departe de sediul guvernului, în Ziua Z. Pe 8 aprilie 2026, au masacrat 365 de persoane în clădiri civile.

Acesta era prețul de plătit, a decis Trump, sau semnarea unui acord de pace cu inamicul sionist.

Astfel, Libanul oficial a intrat într-o fază crucială care amintește de epoca „guvernului de la Vichy” din Franța din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unde caracteristicile autorității actuale apar ca un instrument de dependență de lumea exterioară.

Președinții republicii și ai guvernului au fost de acord să cedeze presiunilor americane, începând prin a nega jurământul de funcție fără de care nu ar fi ajuns în funcțiile respective [4] . Guvernul a anunțat o serie de directive dictate de Washington:

• Să declare aripa militară a Hezbollah, care apără țara, drept organizație teroristă.
• Închideți birourile și instituțiile partidului din Beirut.
• Expulzați-l pe ambasadorul iranian din Liban, care a fost clasificat drept „persona no grata”.

Cererea ca Hezbollah să depună armele (conform celebrului concept al lui Hobbs de „monopolizare a armelor de către stat” [5] ), precum și apărarea suveranității statului, au fost invocate pentru a justifica capitularea în fața revendicărilor americano-israeliene. Nimeni nu a fost dispus să discute o soluție cu FARC; [6] dimpotrivă, comisia de încetare a focului a cerut ca guvernul să nu confiște armele confiscate în Litani de Sud, ci să le distrugă la fața locului. Aceste arme ar fi fost utile pentru întărirea armatei libaneze, care era incapabilă să apere țara care se pretindea „suverană”. Washingtonul se opusese întotdeauna dotării armatei libaneze cu armament adecvat.

În ciuda sacrificiilor enorme făcute de rezistență și a angajamentului său din ultimul an și jumătate, autoritățile libaneze, lipsite de orice simț al mândriei sau naționalismului, nu numai că se închină în fața inamicului, dar îi trădează și pe cei care apără țara și care au pierdut peste 6.000 de oameni în luptă, ca să nu mai vorbim de cei 33.000 de civili uciși din octombrie 2023.

Aceste autorități marionetă, sub presiunea americană, încearcă să deposedeze Libanul de putere în fața unui inamic care înțelege doar limbajul forței, mai ales că acest guvern, care propune inițiative de negociere și capitulare, o face sub focul unui inamic care continuă să practice războiul cu pământ pârjolit și să distrugă orice urmă de viață în 65 de sate libaneze, exact așa cum s-a întâmplat în Gaza, unde Israelul ocupă 70% din teritoriul palestinian.

Strategia americană nu se mulțumește cu negocieri umilitoare al căror unic scop este dezarmarea rezistenței; mai rău, a cerut ca autoritățile libaneze să trimită la Washington o comisie de ofițeri libanezi, deschiși principiului negocierilor cu Israelul, pentru a se întâlni cu o comisie militară israeliană în vederea elaborării unui plan comun de dezarmare a rezistenței . Statele Unite au anunțat că aceasta este condiția lor pentru a accepta reconstrucția armatei libaneze pe o bază nouă și, conform declarației lui Trump, sunt dispuse să aloce 11 miliarde de dolari pentru această misiune.

Un astfel de plan, de fapt, duce țara spre „un război civil  ” și spre o „dislocare a armatei ”, așa cum s-a întâmplat în timpul războiului civil dintre anii 75 și 93. Baza armatei libaneze fiind compusă în mare parte din țărani săraci și proletari proveniți din sudul Libanului și din Bekaa, exact aceeași regiune de recrutare a rezistenței;

Sunt luptătorii Hezbollah de astăzi comunarzii împotriva Versailles-ului?

Guvernul libanez de astăzi pare, la fel ca cel al lui Adolf Thiers în Franța în 1870-1871, să continue negocierile cu ocupantul nu pentru a apăra suveranitatea țării sau interesele poporului său, ci pentru a complota împotriva rezistenței, chiar până la punctul de a o elimina prin forță. Atacul iranian împotriva Israelului din iunie 2026, menit să forțeze inamicul sionist să înceteze bombardarea suburbiilor sudice, a expus guvernul (acuzat de trădare de Hezbollah și Frontul Național pentru Sprijinirea Rezistenței). Președintele Aoun a acuzat Iranul că se amestecă în afacerile libaneze, rămânând în același timp tăcut laș în fața invaziei israeliene, care continuă să avanseze spre marile orașe Tir și Nabatieh.

La întrebarea dacă luptătorii Hezbollah sunt noii comunarzi, răspunsul este da. Comparația este valabilă dintr-un punct de vedere patriotic …

Marx considera războiul declanșat de burghezie împotriva Comunei, de ambele părți ale graniței, drept „cel mai teribil război al timpurilor moderne, învinșii și învingătorul fraternizându-se pentru a masacra împreună comunarzii ”. Iar Marx explica cum prusacii încercuiau Parisul și negociau cu guvernul de la Versailles, după ce cedaseră Alsacia și o parte din Lorena după înfrângerea lor…

În „  Războiul Civil din Franța  ”, Marx explică faptul că comunarzii nu au cedat niciodată vechiului patriotism al Republicii, al Revoluției Franceze atacat de toate despotismele europene: cuvântul de ordine era: „Valmy, patria în pericol”.

La rândul său, Lenin revine asupra acestui punct în  „  Statul și revoluția  ” și explică faptul că „ defetismul burgheziei este tocmai continuarea luptei de clasă!”.

Patria comunardilor, care aspira la universalitate și ulterior înzestrată cu speranța de a reconfigura teritoriul Franței în funcție de cuceririle comunelor federate, nu a reușit; a fost înecată în sânge în mai multe orașe.

Însă comparația dintre comunarzi și luptătorii libanezi nu poate fi aplicată din punctul de vedere al programului social-republican al Comunei: secularism cu separarea bisericii de stat, abolirea muncii de noapte, în special pentru copii, și libertăți în toate domeniile…

Deși este adevărat că Hezbollah a construit  un „stat în stat” și a înființat instituții bancare, creând faimoasele bănci de troc „Împrumuturi Bune”, bazate pe un concept opus celui al instituțiilor financiare precum Banca Mondială și FMI, și deși este adevărat că a creat marea instituție alternativă „Jihad al-Bina” pentru a proteja fermierii de politica agricolă a OMC și pentru a încuraja proiectele de autosuficiență alimentară la scară mică, protecția cerealelor și producția de energie solară, proiectele sale nu au avut un impact universal și nu au fost implementate la nivel național. Cu toate acestea, primele atacuri aeriene israeliene au vizat toate birourile „Împrumuturi Bune”, care au fost complet demolate, împreună cu șantierele de construcții ecologice.

Impactul războiului dintre SUA și Israel împotriva Iranului asupra Libanului

Războiul imperialist criminal împotriva Iranului nu este un duel, ci un război occidental împotriva Iranului și a Axei Rezistenței.

Acest război s-a încheiat cu un fiasco și nu și-a atins obiectivele, și anume:

Căderea regimului Republicii Islamice, care nu a slăbit, ci mai degrabă s-a consolidat, este un exemplu în acest sens. Dovada este că Trump, nu Iranul, a fost cel care a cerut negocieri.

SUA și marioneta lor sionistă nu au reușit să incite la un război civil în această țară multietnică; perșii, reprezentând doar 40% din populație, precum și kurzii și azerbaidienii, nu au fost dispuși să se revolte împotriva guvernului central. Pentru a contracara mașinațiunile inamicului, de la război încoace, Iranul a îmbrățișat democrația la nivel local: promovând dialogul și încurajând dezbaterea dintre oficialii guvernamentali și opoziție. Discursurile președintelui Masoud Pezeshkian, în special, au oferit directive clare în această privință.

Agresorii nu au reușit să spargă Axa Rezistenței, care funcționa în Liban și Irak. Nu au reușit să elimine programul nuclear. Prin urmare, Iranul a devenit mai puternic și a dobândit o nouă capacitate: abilitatea de a-și impune controlul asupra Strâmtorii Hormuz.

Iranul a suferit cu siguranță pierderi, dar și Israelul. În ciuda superiorității aeriene a Israelului și a unora dintre cele mai avansate sisteme antirachetă din lume (Iron Dome, David’s Sling și Arrow 2/3), a fost un război costisitor pentru ei; fiecare intervenție a costat câteva milioane de dolari, în timp ce rachetele iraniene au costat o mică parte din aceste cifre.

Ce factori au contribuit la această victorie?

1. Iranul a purtat un război de uzură împotriva inamicilor săi, stăpânind elementul timpului, refuzând risipa și procedând în etape.

2. Iranul, o țară de mărimea unui continent, cu cei 90 de milioane de locuitori și o suprafață de 1,6 milioane de km², a fost construită de-a lungul a cel puțin cinci decenii sub presiunea constantă a sancțiunilor (o forță aeriană îmbătrânită, o inflație enormă, tensiuni interne). Acest lucru l-a obligat să apeleze la resursele sale umane și naturale și, astfel, să construiască o economie autosuficientă în mai multe domenii: suveranitatea alimentară, dezvoltarea științifică și un rol mai emancipat al femeilor (60% dintre studenții universitari sunt femei, în special în facultățile de științe), în timp ce Occidentul egocentric, cu aripa sa de stânga atlantistă, vrea să le țină lecții de moralitate.

Fermitatea Iranului și eșecul pariului americano-israelian au perturbat echilibrul de putere și ecuațiile dintre Rezistență și Agresoare. Faptul că Iranul a alocat atacuri țintite unor situri militare strategice din Israel, că a distrus toate bazele americane din țările Golfului, că a blocat Strâmtoarea Hormuz și astfel a întrerupt aprovizionarea cu aproape o treime din energia mondială, a forțat supremația americană să ceară un armistițiu și să deschidă negocieri .

„Memorandumul de înțelegere” format din 14 clauze, semnat recent între SUA și Iran, plasează Libanul în centrul revendicărilor iraniene. Acesta solicită un armistițiu și un calendar pentru retragerea israeliană din teritoriile ocupate, inclusiv din Zona Galbenă. Deși Iranul include Libanul în obiectivul său de a pune capăt războiului din regiune , Washingtonul nu împărtășește această interpretare a acordului; dorește să mențină, ca întotdeauna, o clauză care să permită Israelului „ libertatea de mișcare și dreptul la autoapărare”.

 Marele decalaj dintre obiectivele celor două părți face posibilă o reluare a războiului, potrivit oficialilor iranieni care preferă să țină sub observație deținătorul.

Concluzie

Aceasta este prima dată în istorie când o putere medie a contestat SUA. Astăzi, țări precum Pakistan, Turcia, Arabia Saudită și Egipt, care, la rândul lor, se temeau să fie vizate de SUA, încep să își reconsidere pozițiile cu privire la prezența bazelor militare americane în țările lor.

Oligarhia financiară crede că inovațiile lor tehnologice pot pune capăt rezistenței oamenilor și le pot îngropa aspirațiile la independență și dreptate, dar este în zadar.

Fiind una dintre figurile emblematice ale teologiei eliberării, părintele Ernesto Cardinal a comentat asasinarea ofițerului Gărzii Naționale Adolfo Paez și a unui grup de camarazi ai săi:

„Au încercat să ne îngroape. Nu știau că suntem semințe.” [7 ]

---

[1] Fatah este o organizație militară creată în 1969 chiar de Arafat. În arabă, numele Fatah este un acronim pentru Palestina va trăi liberă. Când a părăsit Libanul în 1982, organizația a lăsat moștenire armele sale luptătorilor de pe teren, inclusiv Hezbollah-ului, aflat la început de drum.  

[2] Discursul lui Trump în fața Knessetului din 13 octombrie 2025

[4] Pe baza acestei predici, președintele Parlamentului, Nabih Beri, și parlamentarii Hezbollah au votat pentru președintele Joseph Aoun.

[5] Adesea citat în cercurile intelectuale ale ^prim- ministrului

[6] (Forțele Armate de Rezistență din Columbia), Hugo Chavez însuși a supravegheat acordul care a pus capăt dizolvării FARC și integrării acesteia în armata columbiană. 

[7] Acest citat este de la poetul grec Dinos Christianopoulos (pseudonimul lui Konstantinos Dimitriadis), născut la Salonic în 1931. Citatul a devenit un proverb comun în Mexic în versiunea sa spaniolă: „Quisieron enterrarnos, pero se les olvido que somos semillas” (Au vrut să ne îngroape, dar au uitat că suntem semințe). Activiștii mexicani l-au adoptat pentru a-i sprijini pe studenții Ayotzinapa 43 (43 dispăruți în Iguala, Mexic, 2013). Este adesea citat în mod eronat ca „proverb mexican”, fără a se cunoaște adevăratul său autor. (Nota editorului: Daniel Garcia)

---

CV-ul activistului:

Activistă comunistă internaționalistă, este membră a RAID-ului format de Chavez și a Forumului Mondial al Alternativelor.

– Organizat la Beirut în 2009, un Forum internațional pe tema convergenței cauzelor dintre rezistența armată din Orientul Mijlociu (Liban, Palestina, Irak, Yemen) și luptele împotriva capitalismului occidental prădător, precum și experiențele socialiste din America Latină… și cei care luptă pretutindeni împotriva colonialismului și împotriva dictaturii piețelor. 

– a participat la Tribunalul Sabra și Shatila-

– a organizat la Bruxelles tribunalul de conștiință pentru a judeca crimele de război israeliene. 

– a participat la Tribunalul din Bogota împotriva dictatorului Uribe pentru „disparițiile forțate” din Columbia și, de asemenea, la Tribunalul Poporului din Haga pentru a judeca crimele Monsanto în Irak și în alte părți. De asemenea, a participat la Tribunalul împotriva crimelor sancțiunilor americane…

CV academic și profesional

– Antropolog, Universitatea Paris V / René Descartes

– Redactor-șef al revistei Badael (Alternative) / Liban

Fondatorul editurii „Les Temps Modernes”

Autor al mai multor cărți și studii antropologice și politice

Publicații

– Marixism și Islam (carte)

– Experiența autogestionării în Liban în timpul războiului civil din 1975 până în 1982 (studiu)

– Mecanisme de apărare în comunitatea druză (Liban) (Teză de doctorat)

– Lupta anticolonială din Orientul Mijlociu și provocarea identității

– Femeile și neoliberalismul: sclavia modernă 

– Irak: Legile Brumer în slujba multinaționalelor;