Ospitalitate și migrații: înțelepciunea popoarelor primare în fața provocărilor contemporane. Un eseu de Dan Culcer

I. Prolog: Rândunica, casa și inviolabilitatea cuibului
În lumea naturală, rândunica oferă o metaforă elocventă pentru a gândi legitimitatea teritorială, apartenența și apărarea căminului. Fidelă locului nașterii, ea se întoarce în fiecare anotimp pentru a reconstrui sau a reocupa cuibul pe care l-a clădit cu propriile aripi. Dar dacă acest cuib este profanat în absența ei, ocupat fără drept, ea îl abandonează sau îl zidește definitiv, pecetluind astfel soarta uzurpatorilor. Această logică organică, lipsită de ură, dar înzestrată cu o rigoare etică implacabilă, ilustrează felul în care anumite comunități umane — în special popoarele numite „primare” — au conceput legile ospitalității: ca datorie temporară, condiționată, limitată, mereu subordonată perenității grupului gazdă și echilibrului ecologic local.

II. Ospitalitate condiționată la popoarele primare: o înțelepciune a rarității
Spre deosebire de ideologia universalistă contemporană, care tinde să absolutizeze primirea și ștergerea granițelor, popoarele primare au dezvoltat forme de ospitalitate prudente și delimitate. La inuiți, pigmei, triburile aborigene, dar și la tuaregi sau la muntenii caucazieni, a primi străinul este o datorie sacră, dar limitată de respectul față de ritmurile comunitare, capacitățile locale de subzistență și echilibrele sacre dintre pământ, om și cosmos. Un necunoscut nu este invitat să se stabilească pe termen nelimitat în cercul tribal fără a fi fost mai întâi pus la încercare și dovedit compatibil cu legile interne ale comunității.

Această ospitalitate limitată nu este egoism, ci luciditate ecologică și socială. Ea se bazează pe conștiința acută că resursele vitale — apa, vânatul, spațiul, securitatea — sunt rare. Sosirea necontrolată a unor grupuri din afară poate rupe echilibrele fragile ale unui teritoriu și poate declanșa conflicte latente. Astfel, ospitalitatea la popoarele primare este un act de deschidere, dar și un act de administrare: este indisolubil legată de o suveranitate locală asumată.

III. Apa ca resursă vitală și miză de suveranitate: cazul israeliano-palestinian
Conflictul israeliano-palestinian oferă un exemplu contemporan despre felul în care raritatea resurselor poate submina chiar fundamentele coexistenței. Jacques Fontaine, în analizele sale pentru asociația France Palestine Solidarité, a arătat că apa este în centrul asimetriei coloniale din Cisiordania. Israel controlează total pânzele freatice din regiune și împiedică dezvoltarea unei gestiuni autonome a apei de către palestinieni, mergând până la distrugerea cisternelor sau forarea de puțuri în mod unilateral.

Această confiscare a surselor de apă — comparabilă cu spoliera cuibului rândunicii — este o formă de război tăcut. Ea impune un control absolut asupra vieții cotidiene a populației palestiniene și face imposibilă orice autonomie politică reală. În mod frapant, acest mecanism reproduce exact ceea ce popoarele primare se temeau că s-ar putea întâmpla dacă accesul străinului nu era controlat: oaspetele devine stăpân, acaparează resursele, iar ospitalitatea inițială se transformă în dependență sau extincție culturală.

IV. Migrațiile intercontinentale: inconștiența unei lumi fără frontiere
În acest context, marile migrații intercontinentale care afectează astăzi Eurasia trebuie gândite altfel decât ca simple fluxuri umanitare. Adesea, ele sunt prezentate fie ca o fatalitate, fie ca o oportunitate. Totuși, în țările gazdă, aceste valuri masive de migrație tulbură echilibrele sociale, economice, sanitare și identitare. Șomajul, tensiunile comunitare, suprasolicitarea serviciilor publice, dezagregarea coeziunilor locale sunt semnele premergătoare.

Această dezrădăcinare pe scară largă este adesea orchestrată sau susținută de forțe economice și geopolitice globaliste, care instrumentalizează dezastrul din Sud pentru a transforma societățile din Nord. Așa cum rândunica își zidește cuibul profanat, tot mai multe popoare europene sau asiatice încep să se retragă simbolic din anumite zone urbane destructurate, marcate de concentrări migratorii pe care nu le mai recunosc ca habitat propriu.

V. A regândi granițele: spre o ospitalitate ancorată și lucidă
Nu este vorba de a opune brutal popoare între ele sau de a cădea în xenofobie, ci de a recunoaște că primirea nu este un absolut moral, ci un echilibru complex între etică, suveranitate, ecologie și memorie. Experiența milenară a popoarelor primare, imaginea rândunicii și conflictele contemporane, precum cel al apei din Palestina, ne reamintesc că ospitalitatea trebuie regândită ca un contract reciproc, limitat în timp, revizuibil, supus binelui comun local.

Într-o lume aflată în criză, a locui nu înseamnă doar a trăi undeva: înseamnă a avea dreptul de a fi acolo, a fi moștenitor al acelui loc și a-i purta responsabilitatea. Iar a primi, uneori, înseamnă a refuza. Nu din ură, ci din fidelitate față de echilibrul fragil al casei comune.

Dan Culcer