Publicăm din nou acest text, unul dintre cele mai importante texte publicate pe blogul nostru. În urmă cu patru ani, peste 100 de comentarii au fost prilejuite de textul dlui STELIAN GOMBOS.
Biserica Ortodoxa si societatea romaneasca actuala
Vorbind despre Biserica si in Biserica – despre rolul si importanta Ei, am ajuns la multe definitii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuantare a detaliilor… Nu stiu, in schimb, in ce masura, implinim in practica cunostintele teoretice pe care le cunoastem despre Biserica si daca le implinim in Biserica – acolo unde le este locul si rostul!… Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( 1).
Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.
Autoritatea Bisericii in viata cetatii nu trebuie perceputa in sens absolut ci nuantat in directia autoritatii initiale asupra membrilor ei care constituiau in acelasi timp si societatea. In contemporaneitate insa, consecutiv modificarilor aparute in constiinta maselor odata cu revolutia franceza, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea stiintei, se constata un hiatus intre Biserica si societate. Marele vis al Bizantului a fost acela de a crea o societate crestina universala, administrata de Imparat si calauzita spiritual de Biserica, ceea ce insemna o imbinare intre universalismul roman si cel crestin intr-un program socio-politic unic(2). Aceasta idee pleca de la premisa ca omul este o fiinta teocentrica in toate laturile vietii sale deci si societatea era firesc sa fie teocentrica, teonoma si daca omul este responsabil pentru intreaga creatie, societatea ca extensie umana poarta aceasta responsabilitate.
Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptarii de catre Biserica a protectiei Imperiale si de-a lungul timpului nu s-a incercat o reflectie serioasa asupra acestei probleme a „simbiozei” dintre stat si Biserica, reflectie care sa aduca necesarele corectii in ceea ce priveste rolul statului si al societatii laice in viata umanitatii cazute. Credinta ca un stat intreg ar putea − prin aceasta simbioza – deveni crestin s-a dovedit a fi fara suport si s-a constituit in final in marea tragedie a Bizantului(3). S-a dovedit ca „simfonia” gandita de Imparatul Justinian a fost o utopie, Bizantul nereusind sa devina un imperiu crestin universal asa cum s-a dorit de aceea, daca in planul ideatic cel putin, Biserica si societatea se puteau identifica, in plan real ele au fost si au ramas realitati separate intre care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seama de raporturi. Atat societatea civila cat si Biserica, luata ca institutie, au evoluat de-a lungul timpului si intre ele s-au dezvoltat o seama de relatii, de la cele mai bune -in epoca medievala, la cele mai neproductive − in epoca socialista de aceea se cuvine sa facem o seama de precizari in ceea ce priveste natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporana.
Relatia Bisericii cu statul a fost statornicita de insusi Mantuitorul inca din timpul activitatii Sale pamantesti prin indreptatirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17). Raspunsul dat de Hristos fariseilor la intrebarea: „Se cuvine sa dam dajdie Cezarului?” subliniaza doua lucruri: recunoasterea autoritatii de stat, in cazul dat statul imperial si realitatea ne-opozitiei dintre indatoririle religioase si cele civice(4). Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este unicul izvor al autoritatii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos detine toata puterea in cer si pe pamant (Mt. 28,18) dar in acelasi timp, daca Iisus Hristos a facut cunoscuta autoritatea spirituala deplina a lui Dumnezeu asupra intregii vieti umane, El a randuit si supunerea fata de autoritatea politica indemnandu-i pe apostoli si prin ei pe toti crestinii sa se supuna autoritatii pamantesti caci este data de Dumnezeu in vreme ce Hristos nu detine putere politica( 5).
Mai mult decat atat, Apostolul Pavel da comandamente precise in ceea ce priveste acceptarea deplina a autoritatii statale spunand: „dati deci tuturor cele ce sunteti datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste si celui cu teama, teama.” (Rom. 13,7) caci „cel ce se impotriveste stapanirii, se impotriveste randuielii lui Dumnezeu” (Rom. 13,2). Aceste comandamente invedereaza faptul ca Biserica si societatea civila, din care face parte si statul, sunt doua realitati distincte, prima ocupandu-se in mod direct de mantuirea credinciosilor in vreme ce statul se ocupa de problemele legate de viata de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urma reducandu-se la veacul acesta (6).
Peste toate acestea insa, relatia Bisericii cu societatea in general si cu statul in special trebuie sa tina seama de conditiile specifice sociale si istorice in care isi desfasoara activitatea. Autonomia Bisericii fata de stat daca inseamna ne-imixtiunea Bisericii in problemele pur politice si ne-interventia statului in problemele interne ale Bisericii nu trebuie, in acelasi timp, sa insemne si totala indiferenta a Bisericii fata de problemele societatii contemporane. Biserica are datoria sa lucreze pentru mantuirea credinciosilor si trebuie sa intervina ori de cate ori aceasta este pusa in pericol de actiunile puterii seculare iar interventia Bisericii nu trebuie sa se reduca la denuntarea actiunilor distructive ale societatii contemporane ci sa se extinda in mod pozitiv in directia determinarii credinciosilor sa lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atenteaza la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident in ei.
S-a pus in ultima vreme problema implicarii Bisericii in viata politica si in aceasta directie s-au ridicat glasuri care au sustinut aceasta posibilitate dar s-au ridicat si glasuri care s-au opus si in ceea ce le priveste pe acestea din urma trebuie sa facem o seama de precizari, ele au venit din doua directii, pe de o parte s-au opus cei carora le era frica de ceea ce insemna inrolarea Bisericii in politica in sensul ca multe dintre actiunile lor ar fi fost supuse in aceasta situatie criticii si ar fi fost date in vileag, in vreme ce alte glasuri, sincer ingrijorate au considerat ca aceasta implicare a Bisericii in politica ar fi insemnat prejudicierea imaginii ei si impietarea asupra increderii de care se bucura Biserica in randul populatiei.
Trebuie observat insa ca Biserica nu se poate supune sub nici o forma mecanismului electiv adica ea nu poate face politica de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formatiuni politice fiindca aceasta ar insemna sa prejudicieze grav asupra comuniunii intre membrii ei care sunt la randul lor membrii sau simpatizantii unui partid sau al altuia, urmeaza o doctrina politica sau alta. Angajarea Bisericii in randurile unui partid ar insemna distrugerea voita a comuniunii intre oameni, intre credinciosi, ar insemna in final autodizolvarea ei(7).
Biserica, de asemenea, nu poate cauta obtinerea puterii pentru ea insasi. Daca ea ar cauta sa dobandeasca puterea seculara ar insemna o renuntare a ei la misiunea meta-istorica pe care i-a randuit-o Dumnezeu si o concomitenta ancorare a ei in istorie si in saeculum(8). A cauta obtinerea puterii politice inseamna denuntarea poruncii Mantuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) si deci transformarea Bisericii dintr-o institutie divino-umana, reala punte intre imanent si transcendent, intr-o institutie pur umana, cu pretentii de factura egoista. Biserica insa poate si trebuie sa se implice in politica pe cai si cu metode specifice misiunii ei.
Rolul ei in indrumarea morala a mirenilor se permanentizeaza nelimitandu-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vietii sociale din care si politica face parte. Nu trebuie sa ne fie frica sa folosim acest termen chiar daca el a ajuns sa fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilitatii si, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face sa rasara in mintea si in inima mirenilor dorinta de a curati actul politic, dorinta de a-l spala, nu in sensul de cosmetizare ci in acela de reformare profunda, de reorientare a prioritatilor fiindca indiferent de vremea in care a propovaduit, indiferent de conditiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat in aceleasi cadre ale dragostei de tara, ale muncii creatoare de valori, ale inc1inarii spre cele cu adevarat importante pentru toti cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poarta in fiinta lor.
Responsabilitatea moral-politica a membrilor Bisericii nu iese sub nici o forma din cadrul general al responsabilitatii lor morale si apoi, in relatiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generata de schimbarile de natura politica pentru ca rolul mirenilor in Biserica este fundamentat revelational si nu suporta determinari in plan secular, indiferent de natura oranduirii politice, pentru ca fiinta Bisericii nu este afectata de saeculum, de lume, ba mai mult, in aceasta sfera a responsabilitatii moral-politice, se observa mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie sa uite niciodata ca sunt madulare ale aceluiasi unic Trup al lui Iisus Hristos si ca in virtutea acestei realitati orice manifestare egoista ii scoate din comunitate, pune stavila, ridica zid intre ei si ceilalti, pe de o parte, si intre ei si Dumnezeu, pe de alta. In aceasta directie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui in politica trebuie, mai intai de toate, inteleasa sub acest aspect de fundamentare a unei moralitati a actului politic, de intarire in inimile mirenilor a constiintei comunitare inte1easa nu in sensul comunitarismului sau colectivismului de factura socialista(9), ci in sensul transparentei Bisericii(10) si a responsabilitatii crestine(11), in sensul slujirii semenului si al impreuna-lucrarii pentru propasirea tarii.
Biserica, cultura si civilizatia lumii de astazi
Vorbind de cultura ne vedem nevoiti sa staruim putin asupra ideii de valoare fiindca determinarea culturii societatii umane se face folosindu-ne de unitatea de masura a valorii, cultura fiind, in esenta, un summum de valori. Nu este cazul sa facem o clasificare a valorilor culturale dar trebuie sa spunem ca acestea se impart – intr-un mod sumar – in valori mijloc, adica cele care ajuta la realizarea altor valori cum sunt valorile economice si valori scop cum sunt valorile estetice, morale si religioase(12).
Se naste firesc intrebarea: care sunt valorile supreme? si raspunsul difera de la o societate la alta. In societatea antica greaca se considera ca valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. In crestinism insa apare o noua ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne si valori trecatoare, relative; valoarea absoluta, eterna, cu existenta pur spirituala este Dumnezeu, El l-a creat pe om dupa chipul sau si prin aceasta i-a daruit din atributele sale printre care si acela de creator. Omul este creator de valori, el plasmuieste valori cultivand artele, filozofia, stiintele folosindu-se de valorile daruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinta, rabdarea, cumpatarea, barbatia, intelepciunea, etc. Urmandu-si destinul creator omul infrumuseteaza lumea, o innobileaza realizand astfel acte de cultura. Aceasta conceptie crestina a stat la baza culturii europene care, intru inceputuri, a fost o cultura religioasa(13). Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevarul sfant si frumosul artistic.
In vremea noastra insa, asistam la o periculoasa rasturnare a valorilor, asistam la o schimbare de locuri intre valoarea mijloc si valoarea scop iar rezultatele acestei schimbari sunt dintre cele mai inspaimantatoare. Este suficient sa iesim o singura zi pe strada, sa deschidem radioul, sa ne uitam la televizor si constatam ca non-valoarea este ridicata la rang de norma culturala si daca Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemata si astazi sa-si reia munca in sensul reinstaurarii unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie in atacuri lipsite de discernamant la adresa sanatatii mentale si morale a societatii contemporane si cei mai loviti membrii ai ei sunt tinerii si din aceasta cauza situatia data este extrem de ingrijoratoare.
Caci tinerii, de pilda, se afla la varsta la care invata sa pretuiasca munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se afla la varsta la care isi formeaza o imagine personala despre lume si viata, isi decanteaza pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, in concluzie se afla la o rascruce, deci sunt vulnerabili. Aceasta vulnerabilitatea se constituie in hrana actiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace mass-media si ale unor factori de decizie din cadrul societatii, factori care sunt chemati sa vegheze la buna dezvoltare psiho-somatica si afectiva a tinerilor.
Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul „subcultural” este inca mult prea bland. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadeaza societatea si se insinueaza in mintea tinerilor producandu-le perturbari comportamentale; filme a caror terne principale sunt sexul si violenta lasa in memoria lor imagini care greu vor fi sterse, literatura prolifica de aberatii comportamentale reprezentata cel mai adesea de autori de import creeaza in mintea tanarului imaginea unei societati in care tot ce conteaza este senzatia. La toate acestea se adauga televiziunea din care se revarsa in modul cel mai abject cu putinta absurdul, inumanul, promiscuitatea morala, toate imbracate in minunatele peisaje sud-americane si nu numai; televiziunea pentru care senzationalul este pus pe treapta suprema; televiziunea pentru care imaginea manifestarii a 20-30 de homosexuali in cadrul unui mars este mai importanta decat adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram manastiresc, si exemplele ar putea continua.
Ar fi nedrept sa reducem manifestarile culturale doar la aceste acte, care nici macar nu se integreaza in conceptul de cultura, de vreme ce oameni cu un mare simt de raspundere isi fac cu profunda daruire datoria la templul culturii. Trebuie sa amintim si fenomenele cu adevarat culturale, de valoare incontestabila care, chiar daca se adreseaza unei categorii de oameni formata cel mai adesea din specialisti si mari oameni de cultura, pastreaza balanta culturala intr-un precar echilibru.
In aceasta ordine de idei, Biserica este chemata sa ia atitudine impotriva acelor manifestari care prejudiciaza in modul cel mai grav sanatatea morala a societatii care este incapabila sa ia, de la sine, atitudine impotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai sa infiereze actele subculturale amintite ci si sa ofere alternative. Sunt vrednice de admiratie, in acest sens, editurile care s-au orientat catre literatura mare, care au ales sa publice operele marilor teologi ortodocsi pentru a oferi pe aceasta cale o alternativa cu adevarat viabila pseudo-culturii. Biserica, trecand si ea prin durerile tranzitiei, se vede constransa de factorul financiar la scaderea cadentei publicatiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar si in aceasta situatie, prin parghiile ce-i sunt puse totusi la dispozitie de societatea actuala, trebuie sa intervina ferm in directia unei educatii culturale bazata pe sanatoasele principii morale. Largirea accesului Bisericii la invatamantul preuniversitar de toate gradele ofera acesteia sansa de a interveni eficient in educatia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile sa fereasca tineretul de mirajul roscovelor usor digerabile dar absolut nehranitoare ale fenomenelor subculturale actuale.
Pe tot parcursul vietii pamantesti trebuie sa traim cu credinta si convingerea ca in Biserica toti suntem tineri, caci una este varsta tineretii – cu aspiratiile si asperitatile ei inerente si firesti – si altceva inseamna a fi tanar si receptiv din punct de vedere spiritual, adica in stare sa primesti mereu noi impulsuri, care te imbogatesc si te implinesc duhovniceste!…
Tinerii vin intotdeauna cu prospetimea si sinceritatea lor in modul de a aborda adevarurile vietii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societatii pentru a se putea elibera de servitutile dedublarii. Puritatea, curatia, sinceritatea, spontaneitatea si curajul tinerilor in analizarea, cu multa obiectivitate si impartialitate, a problemelor lumii post – moderne pot veni in sprijinul maturilor si al varstnicilor – care sunt generatii ranite de atatea experiente negative si dureroase. Acestia, la randul lor, i-ar putea apara pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experiente!…
Tinerii trebuie sa fie chemati sa faca parte din viata de zi cu zi a slujirii Bisericii, fie in scoala si, deci, prin intermediul ei, fie in afara ei, caci daca nu va fi asa, cu siguranta ca multe aspecte ale implinirii si inaintarii misiunii in social, de pilda, s-ar face cu mai multa dificultate!… Ei, in scoala si dimpreuna cu ea, trebuie sa vina la un soroc firesc al existentei in cetatea crestina si-n Biserica, cu un „snop” si un „buchet” de fapte strans legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu si de semeni, si sa ni se prezinte ca parte a intregului Ecleziei!…
Tinerii, cu a lor tinerete spirituala – care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marurisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!… Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!… Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, bine stiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!…
Vorbind, aici, de primenirea duhovniceasca, ne referim la purificarea noastra duhovniceasca ce trebuie sa urmeze si sa implineasca, in mod integral, invatatura Bisericii lasata noua mostenire de catre Mantuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii si al Sfintilor Parinti, ne arata noua calea (unica si autentica) ce duce la mantuire, parcurgand drumul de la „Chip” la „Asemanare”, adica de la „Biserica luptatoare” spre „Biserica cea Triumfatoare” a Imparatiei celei vesnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a pacatelor) dar este pentru lumea aceasta (a pacatosilor), la toate acestea fiind chemata sa contribuie si Scoala!…
Propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!… Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului – toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!…
Tendintelor bine cunoscute de institutionalizare sau elitism, tinerii crestini trebuie sa le opuna smerita participare la suferintele, incercarile si bucuriile celor multi, acceptand sa aiba puterea, dreapta socoteala si capacitatea de a dori sa ramana mereu tineri, pentru a avea interesul si entuziasmul de a fi permanent in comuniune cu oamenii, in si prin Biserica!…
In tot acest rastimp acordat, din bunatate divina, dobandirii mantuirii noastre, trebuie sa invatam foarte multe lucruri, in primul rand ca nu suntem niciodata singuri, ca Dumnezeu este mereu asupra fiecaruia dintre noi; sa invatam ca trebuie sa fim recunoscatori celor care ne-au invatat, ne-au indrumat si ne poarta de grija si sa nu-i judecam pe cei care nu au putut fi alaturi de noi atunci cand aveam nevoie!…
Intalnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriti, altii orgoliosi sau nerabdatori, unii foarte entuziasti altii foarte timizi, cu prejudecati ori fara, si fiecare vine cu viata sa personala si cu o anumita personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemati sa contribuim la increstinarea, la educarea si catehizarea, la implinirea sau la desavarsirea acesteia, avand convingerea ferma ca toti vor dobandi – in timp – ceva comun, si anume dragostea pentru Hristos si pentru aproapele, dragoste care trebuie sa se materializeze in fapte concrete. Pot parea cuvinte mari, insa credem ca fiecare dintre cei care aspira la infaptuirea si implinirea acestui deziderat sacru pastreaza mereu rugaciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajuta!”
Cu totii suntem pelerini pe fata acestui pamant si, iata, ne-am oprit, in aceste zile si vremuri, la tinerii, mereu altii, care vor prelua pe mai departe activitatile si actiunile Bisericii si vor creste si ei, asa cum am crescut si noi, vor zambi si ei asa cum am zambit si noi, vor (de)savarsi mereu noi si folositoare fapte, si, astfel, societatea crestina ori increstinata va avea in viitor familii credincioase si monahi adevarati; rugandu-ne ca toate sa se intample cu voia lui Dumnezeu si cu nadejdea ca vor fi spre mantuire!…
Biserica si drepturile omului
Contrar ideii larg raspandite, notiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezinta un concept filozofic, politic, social si juridic. Acest fapt a facut ca ele sa nu constituie o tema de cercetare teologica, exceptie facand Teologia Morala care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o inventie a secolului XX ci au aparut ca idee inca din antichitate fiind numite la romani si la greci „drepturi naturale” insa in forma incipient codificata au aparut odata cu declaratia drepturilor cetatenilor din Virginia in anul 1776 si introduse ulterior in Declaratia de independenta din 4 iulie 1776(14).
Aceasta declaratie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viata, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea libera a religiei (indeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Cativa ani mai tarziu, in Franta anului 1789 apare Declaratia franceza a drepturilor omului si ale cetateanului ca expresie a Revolutiei franceze, miscare prin excelenta atee, care si-a pus amprenta asupra declaratiei inlocuindu-L pe Dumnezeu cu „Fiinta suprema”. In ce priveste religia, aceasta declaratie spune ca „nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu conditia sa nu tulbure ordinea publica stabilita prin lege”(15 ).
Pe ruinele celui de-al doilea Razboi Mondial si ca urmare a descoperirii atrocitatilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptata de ONU Declaratia universala a drepturilor omului. Ea consacra mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile si politice (dreptul la viata, libertatea si securitatea persoanei, dreptul de a nu fi tinut in sclavie si supus torturii, prezumtia de nevinovatie, dreptul la proprietate, la libertatea constiintei, a religiei, a exprimarii, etc.), drepturi sociale, culturale si economice (dreptul la munca, la remuneratie echitabila, la protectia mamei si copilului, etc.)(16).
Trebuie remarcata o zisa evolutie in declararea acestor drepturi. Daca in declaratia de la Virginia aparea notiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare in Declaratia franceza ci este inlocuita cu aceea de Fiinta suprema, iar in Declaratia ONU ideea divinitatii dispare definitiv fiind inlocuita cu aceea de natura umana. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenta protestanti, ca drepturile omului sunt un produs prin excelenta crestin, in care s-ar regasi elementele fundamentale ale mesajului biblic, sa se infirme. Este adevarat ca Declaratiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revolutionare, dar la fel de adevarat este si faptul ca ele s-au realizat intr-un context politic si social care nu avea nimic in comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaratii precum si acceptarea lor pe scara universala nu urmareste decat eliberarea individului de determinarile exterioare, deci si de Dumnezeu(17).
Exista, fara discutie, si aspecte pozitive ale acestor declaratii si anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai inalta valoare a lumii ceea ce inseamna ca nimeni nu are voie sa impieteze in vreun fel asupra integritatii si libertatii ei, insa aceasta valoare umana ramane problematica in stadiul ei de ultim reper, atata vreme cat pe acest loc nu se afla Dumnezeu. Cu toata buna intentie a Declaratiei Americane, sclavia negrilor si comertul cu carne vie a continuat inca vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaratiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale carei urmari le cunoastem si nu in ultimul rand, cu toata ratificarea mondiala a Declaratiei ONU, in numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntari armate generatoare de atrocitati, cum a fost cazul razboiului din Kosovo(18).
Ar fi gresit sa negam orice influenta crestina in privinta amintitelor declaratii, mai ales a celei americane insa mai trebuie sa amintim si pozitia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaratia Americana drept una protestanta si Declaratia Franceza drept una masonica, ambele indreptate in mod nemijlocit impotriva Bisericii Apusene.
Daca la inceput declaratiile amintite au urmarit un scop nobil in sine, asistam astazi la o ideologizare exagerata a acestei notiuni de drepturi ale omului. Daca in vremurile medievale in Europa Occidentala s-a putut naste Inchizitia, o institutie care nu se mai cere definita, in veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internationale care in numele drepturilor unui om abstract sacrifica oameni concreti; drepturile omului enuntate initial ca indreptar pentru respectarea vietii, libertatii si demnitatii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive in norme negative fiind invocate ori de cate ori o tara sau un regim politic nu se comporta cu obedienta necesara vis-a-vis de puternicii zilei si de opiniile lor. In aceasta ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibila din momentul in care se considera ca nu mai exista nici un criteriu superior la care sa se raporteze actiunile omului.
In momentul in care Revelatia este relativizata si trecuta in planul privat al credintei, drepturile omului, care initial erau norme neinterpretabile, se supun interpretarii si atunci o fapta oarecare poate sa apara ca buna sau rea in functie de criteriul interpretarii(19). Astfel, avortul apare ca o fapta condamnabila daca se considera ca prin ea se atenteaza la viata zamislita in trupul femeii, dar apare si ca fapta „normala” daca se ia in considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcina ca fiind dorita si benefica pentru ea sau de a o considera nedorita in contextul vietii ei sociale, deci pasibila suprimarii.
Drepturilor omului trebuie sa le recunoastem si aspecte benefice, fie si numai daca facem referire la rasturnarea regimurilor totalitare, la recunoasterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul il poate exercita asupra guvernantilor prin mecanismul votului liber, dar in acelasi timp in fata exagerarilor si ideologizarii Biserica trebuie sa ia atitudine, nu in sensul cenzurarii lor, ci in virtutea exercitarii rolului ei de a fi purtatoarea si expresia vie a Revelatiei netrecatoare(20). Biserica nu poate sta nepasatoare in fata incercarilor de a prezenta anormalul drept normal, in fata decadentei naturii umane si a intunecarii chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostitutia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie sa ia pozitie critica pornita din convingerea ca are datoria sa vegheze asupra starii morale a societatii, asupra vietii persoanei in directia pastrarii ei pe calea catre indumnezeire.
Actiunea critica a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie inteleasa in sensul incercarii ei de a restrange aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie inteleasa in sensul indatoririi ei de a fi cale de unire intre creat si necreat, in sensul de a fi spatiu de recapitulare si indumnezeire a Cosmosului, in sensul de a fi spatiul de comuniune al persoanei. De pe aceste pozitii trebuie inteleasa incercarea Bisericii – evident prin metodele ei specifice – de a limita atomizarea societatii umane prin promovarea individualismului absolut, caci ideologizarea drepturilor omului atrage dupa sine aceasta atomizare in sensul ca nu se mai urmareste sanatatea intregului, nu se mai vede padurea din cauza copacilor, ci se promoveaza autodeterminarea individului, autonomia lui in raport cu orice realitate exterioara.
In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si – in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu.(21).
Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”(22)
In loc de concluzie
In toate sondajele de opinie increderea romanilor in Biserica Ortodoxa se situeaza in jurul valorii de 90%. Aceasta realitate demonstreaza ca romanii se simt ca madulare ale acestei Biserici si o considera ca factor de unitate in planul societatii civile, increderea acordata ei este incredere auto-acordata pentru ca, asa cum am spus, Biserica o formeaza chiar ei. Mai demonstreaza ca dupa ce le-a fost inselata increderea de celelalte institutii ale statului, cu exceptia Armatei, desigur, singura institutie in care le-a mai ramas nadejdea este Biserica, mai demonstreaza ca ei vad Biserica in calitate de ultim bastion de aparare impotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstreaza ca ei vad Biserica Ortodoxa ca singura cale de intoarcere la valorile imuabile si singura cale de dezvoltare a societatii in acceptiunea ei de comunitate de persoane create dupa chipul lui Dumnezeu.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental.
Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”(23) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea.
In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”(25) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei
2. John Meyendorf, Teologia Bizantina, trad. de Al. I. Stan, Editura Institutului Biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1996, p. 283.
3. Ibidem
4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Indrumari misionare, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1986, p. 437.
5. Ibidem
6. Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morala, Sibiu, 1969, p. 12.
7. Hans Kleis, , Biserica si politica, in „Telegraful roman”, Nr. 5-8/1999, p. 2.
8. Ibidem.
9. Nikolai Berdiaev, Imparatia lui Dumnezeu si imparatia Cezarului, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 91.
10. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Transparenta Bisericii in viata sacramentala, in „Ortodoxia”, Nr. 4/1970, p. 509.
11. Idem, Responsabilitatea crestina, p. 183.
12. Ilarion Felea, Religia culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe Romane a Aradului, Arad, 1994. p. 260.
13. Ibidem, p. 262-263.
14. Aurel Nae, Drepturile omului – incercare de evaluare ortodoxa, in „Vestitorul Ortodoxiei”, Nr. 225/1999, p. 4.
15. Ibidem.
16. Ibidem.
17. Ibidem.
18. Cf. Ibidem.
19. Ibidem.
20. Ibidem.
21. Dan Ciachir, Ortodoxia in mileniul III, in rev. “Ortodoxia” anul 51, 2001, nr. 1-2, p. 11-14.
22. Georgios I. Mantzaridis, Globalizare si universalitate. Himera si adevar, trad. Pr. Prof. Dr. Vasile Raduca, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002, p. 180-181.
23. Pr. Dr. Stefan Iloaie, Misiunea Bisericii in contextual secularizarii, in rev. “Renasterea”, Anul XVII, serie noua, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.
24. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Prezenta Bisericii in lume, in „Mitropolia Ardealului”, Nr. 1-3/1982, p. 93.
25. Pr. Dr. Stefan Iloaie, Misiunea Bisericii in contextual secularizarii, in rev. “Renasterea”, Anul XVII, serie noua, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.
Biserica ortodoxa in realitate a fost formata si are ca metoda de functionare sincretismul ……cultul marianic al fecioarei Maria ,icoanele , „sfintele taine ” ,initieri non crestine , permite sacrificarea si consumul cadavrelor de animale practica canaanica de origine (canibalismul) , practici masonice si altele non evanghelice etc
Sincretismul este o doctrină filosofică sau religioasă în care se îmbină elemente din sisteme felurite de gândire sau de credințe, uneori depărtate între ele. Într-o accepție mai îngustă, tendință manifestată mai ales în secolele al II-lea – al IV-lea d.Hr. de a se contopi într-o figură divină atribute și caracteristici aparținând mai multor divinități întrucâtva înrudite, cum ar fi Sarapis–Zeus–Helios, Attis–Dionisos, Isis „cea cu zece mii de nume” etc.
JUL 15, 2014
CONTEXUALIZATION
http://www.christianitytoday.com/edstetzer/2014/june/avoiding-pitfall-of-syncretism.html
Avoiding the Pitfall of Syncretism
Churches and pastors must respect the razor’s edge between obscurantism and syncretism. |
Ed Stetzer
Greg Willis / flickr
Last Tuesday, we learned about obscurantism and how to avoid it. This week, we look at the opposite problem, syncretism.
A quick search for the word „contextualization” on this blog will reveal how important I believe it is for the church that truly wants to engage in God’s mission. I have written and spoken on the subject extensively. And though I don’t believe it to be the totality of the missional conversation, it is central, and I will continue to remind churches of it’s importance.
When it comes to issues of contextualization, however, Christians and churches must be careful to not fall to the right or the left. In my last post, I described what I believe to be one of the major issues plaguing American Christianity: obscurantism; that is, obscuring the gospel by emphasizing things that are actually external to the gospel as being central to it. The end result is a false gospel that becomes a stumbling block to those Christians and churches are trying to reach.
If obscurantism is the danger to the right of the razor’s edge, then the equally harmful danger of syncretism lies in wait to the left. (These ideas are laid out in much greater detail in the book The Word Among Us: Contextualizing Theology for Mission Today.)
Syncretism, in this case, is the mixing of Christianity with something else such that they become a different gospel. Syncretism can take place with a postive-thinking gospel, a nationalist emphasis, or emerging culture. Syncretism happens more than we might know.
When anything is added to the message of the gospel, the uniqueness and sufficiency of Christ is compromised and another gospel can be created that is, well, actually not thegospel. In this, obscurantism and syncretism are closely related, each leading to the creation of a false gospel.
Syncretism can be most easily seen when two or more starkly contrasting religions are mixed.
World Religions
Syncretism can be most easily seen when two or more starkly contrasting religions are mixed. Around the world, examples are readily available where Christ has been preached in places with long and various religious traditions. In many cases, pieces and parts of the traditional religion will remain while Christ is added to the mix.
Recently, I was in South Africa and was able to visit several townships. Traditional religion among the indigenous people often included visiting witch doctors and other types of healers for physical healing and spiritual direction. It’s not uncommon for new believers in that context to want to continue visiting the spiritual healers around them.
Obviously, visiting those who actively practice witchcraft for healing or spiritual direction dilutes dependency on Christ, changes the gospel, creates a mix of multiple gods, and thereby denies Christ his rightful place as the one and only Lord in the life of the believer. Those who would mix these practices, if not moving away from them, end up with a false, syncretistic gospel, not the gospel of Jesus.
Haitian Voodoo is an example of syncretism that mixes African animistic religious practice with Christianity. The Raelian Movement, Bahai’i, and various neopagan religionsalso draw from Judeo-Christian belief and mix it into various belief systems and theological structures. Each of these examples is obviously not Biblical Christianity.
These are not the result of the gospel of Jesus, and it is clear.
Closer to Home
Those are obvious. Yet, they tend to be far from the mainsteam of evangelicals who might be reading this article. There are, however, far less obvious examples of syncretistic belief that can impact the gospel we preach and display.
For example, many Boomer/seeker-sensitive churches, in an effort to reach very practical, pragmatic Boomers have become largely devoid of the gospel, exchanging it for practical positive thinking without gospel transformation. That’s synscretism.
To be clear, I am not saying all Boomer or seeker churches are this way, and I am not trying to paint the movement with a broad brush. But there is a contingency of churches that have emphasized trying harder and being a better person over the gospel of grace. „Living a good life as a good person,” particularly under your own power, is not the gospel Jesus announced.
It is actually quite the opposite, and it has created a gospel that dilutes dependency on Christ and denies His lordship. It is syncretistic.
Likewise, some in emerging contexts (or the emerging church of a few years ago) have contextualized the gospel by softening difficult theological truths, which also changes the gospel—it’s syncretism.
Danger on Both Sides
So there is this danger in walking the fine line of contextualization where error awaits on either side—obscurantism on the one and syncretism on the other. If you don’t care about contextualization, you end up obscuring the gospel (obsurantism). If you engage in contextualization too much, you end up losing the gospel (syncretism).
Both errors are dangerous as each leads to a false gospel. The difficulty is that when you are more afraid of one, which most churches are, you almost always fall into the other.
Don’t miss that.
Each error is dangerous and fearing one more than the other often leads a church directly into the one that is less feared.
Some churches are so afraid of syncretism (though they tend to use the term „compromise” rather than the technical term) that they push back against any change from the tradition they’ve known. They define syncretism as changing musical styles, getting a tattoo, or having different hair length.
On the other hand, there are those who are so upset with the established church that they run away from it and everything connected to it, including some parts of the gospel. They fear irrelevance to the point they bend and shape the gospel to fit nicely within the culture. In the process, the true gospel is lost and a syncretic version of it emerges.
The challenge we face, then, is charting the course down the middle. Context matters. A lot. Just as important, though, is avoiding the pitfalls that lie to the left and the right.
Read more about how to do that in the „contextualization” catagory mentioned earlier, and read last week’s post on obscurantism for more on that pitfall.
Nick daca nu cunosti ortodoxia nu este nicio problema insa cand arunci asa cu mizerie atunci poate deveni o problema. Despre ioconoclasm si cultul icoanelor vezi tu ca Mantuitorul inca din timpul vietii ne- a transmis chipul pe naframa,pe mandylion trimis regelui Abgar al Edessei si apoi pe giulgiul de la Torino,giulgiu care a ajuns in Occident dupa 1204.Ortodoxia a luptat intotdeauna impotriva monofizitilor, gnosticilor, bogomililor etc.. asa ca acuzatia ta e rautacioasa.
ortodoxia fiind leacul, ei nu-i trebuie leac.
de leacul ortodoxiei insa, au trebuinta oamenii sarmani, apasati de jugul greu al pacatelor.
de leacul pacii ortodoxiei au trebuinta popoarele incrincenate in razboaie si conflicte sangeroase.
in acest sens ortodoxia a salvat, salveaza si va salva suflete si popoare pina la sfarsitul veacurilor.
in acest sens ortodoxia salveaza popoare daca intelegem cu adevarat ca mantuirea sufletelor nu se face prin izolare, solitari…ci in contact si iubire fata de lume, inclusiv contactul profund, spiritualizat, prin simfonia bizantina : statul crestin lupta prin institutia imperiala si bisericeasca, pentru binele comun al poporului. lupta in comun pentru salvarea sufletului, pentru imparatia Cerurilor, pretuind mai mult pe aceasta din urma decat pe cea lumeasca, exemplu de intelepciune, cumpatare, dragoste, mila, blandete, infranare de la poftele viciile si pacatele pe care statul laic de azi, le ridica la rang de norme de viata, politica de stat….pentru ca, unde, in ce religie, la care din popoare, civilizatii, intalnim o astfel de invatatura…..?
toata istoria bizantului reprezinta un exemplu de intelepciune si daruire pentru Dumnezeu, de la sf. Imparat Constantin cel Mare si sf. Elena mama sa, la imparati bizantini, care avand toata bogatia lumii la picioare, toata cinstea omeneasca, le-au socotit ca nimic pe linga bogatia si imparatia Cereasca : de la Sf. Imparateasa Pulheria si Sf. imparat Marcian traind ca fratii, la manastirea Studion care a adapostit de-a lungul istoriei bizantine nu mai putin de trei imparati bizantini care au socotit de nimic bogatia, aurul, cinstea lumeasca(DESERTACIUNEA IN CARE NE-A ARUNCAT STATUL LAIC, ATEU, APOSTAT, IUDEOMASON OCCIDENTAL) si s-au facut calugari, pina la imparatul Ioan al 6-lea Cantacuzino calugarit cu numele de Ioasaf in sf Munte Athos la manastirea Vatoped, si in sfarsit pina la influenta bizantului dupa bizant, mostenire lasata popoarelor ortodoxe, de la cnezii sarbi, fratii Neemania, sf. Simeon si Sava calugariti la manastirea Vatoped din sf Munte Athos, ctitori ai manastiri Hilandar, la cneazul rus Vasile al 3-lea calugarit sub numele de Varlaam, sau la voievozi ai Tarilor Române : Vlad al 4-lea Calugarul, sau Alexandru Lapusneanul….exemple in care vedem puterea crestinismului de schimbare si salvare a sufletului, a poporului, a statului….in care din religii popoare….mai intalnim o astfel de alegere….?cand in toata istoria pagana si chiar a occidentului „civilizat”, vedem cum mai marii zilei se lupta in a castiga lucruri desarte, trecatoare, inmultind pacatul, viciul, razboiul si varsarea de sange…
da…. este adevarat….biserica fiind de partea poporului dintodeauna, acum ce va face cand statul pe care l-a avut partener in simfonia bizantina, a tradat poporul crestin, il lasa prada lupilor ?
ce va face Biserica, cand acum are de-a face cu un stat anticrestin, laic, un stat copiat la indigo dupa cel de acum 2000 de ani in care Biserica a suferit trei sute de ani de mucenicie?ce va face cu un stat anticrestin care lupta impotriva salvarii poporului, impotriva salvarii sufletului din iad, impunand norme de viata anticrestine : pacate, vicii, imoralitate, lacomie….?
ce va face Biserica acum, in haosul multiculturalismului babilonic occidental, pentru a nu dezbina poporul, pentru a pastra traditia, cultura si valorile crestine, si a feri poporul de coltii lupilor imbracati in blana de oaie….?
CE VOM FACE NOI, POPORUL, TURMA, NE VOM LASA INSELATI DE LUP, SI VOM NESOCOTI INVATATURA SFANTA A MAICII NEAMULUI NOSTRU ? NU! CU SIGURANTA NU VOM FACE ASTA NU NE VOM LASA INSELATI, ADORMITI, ZAPACITI, DE….”VALORILE” OCCIDENTULUI, SI VOM PASTRA BISERICA, ORTODOXIA, ASA CUM NE-A LASAT-O MOSTENIRE INAINTASII NOSTRI !!!
BUNUL DUMNEZEU SA NE AJUTE !
Pierderea nemuririi prin crestinism/religii
O sa schimb putin subiectul , deoarece vreau sa scot in evidenta adevaratul motiv pentru care trebuie evitata orice religie sau dogma care promite salvare sau ofera ‘salvatori’ intru salvarea sufletelor.
Principala problema in orice religie , este ca ea atrofiaza Vointa celui care i
se supune , printr-un set de promisiuni prin care se afirma ca daca acel individ va urma religia , salvatorul si dogma ei ‘data de dumnezeu’ ii va
fi salvat sufletul si il va face sa experimenteze acea nemurire paradisiaca.
Adevarul este ca toate aceste promisuni SUNT ILUZII. Nimeni nu iti poate
garanta salvarea sufletului sau plasarea lui in sfera nemuririi. In principal ,
ceea ce aduce laolalta atatia oameni intru supunerea fata de o religie ESTE
FRICA. Frica de viata de dincolo , viata pe care foarte putini au habar sa o descrie si … si mai putini au experimentato inainte de a muri.
Am sa incerc sa fiu cat mai concis , pentru a se intelege usor ceea ce vreau sa zic.
In momentul in care te astepti ca cineva sa te salveze , practic iti atrofiezi
Vointa de a te salva singur. Diferenta dintre o spiritualitate sanatoasa si o
spiritualitate falsa , sta in ceea ce se cere de la un individ. In cazul
spiritualitatii false (religiile) , ceea ce se cere de la supus (pentru ca nu
are nici o autoritate spirituala recunoscuta) este urmarea totala (fara sansa
de a se indoi) a doctrinei si aceea ce impune ea. Urmarea ritualurilor (magie
neagra) cu strictete si cedarea energiei/atentiei spirituale acelei dogme ,
corpului teocratic si corpului energetic (deitati de tot felul).
Majoritatea cred ca daca respecta banalitatile ‘sfintei scripturi’ si daca cred
in acel messiah iluzoriu numit Isus , vor fi salvati si nemurirea lor va fi
asigurata … in ceruri … undeva pe langa tronul mosului cu barba alba si a
ingerilor sai cantatori la harpa. Nu iau in deradere efortul spiritual pe care
il depun anumiti preoti crestini … deoarece saracii … au potential spiritual mare , numai ca si-l canalizeaza spre o credinta banala si iluzorie.
Ei reusesc anumite performante spirituale , nu datorita credintei si dogmei in
care slujesc , ci datorita puterii lor intrinseci date de acea parte dumnezeiasca numita Scanteie Divina/Spirit/Sine Superior si efortului lor de a se fortifica in energie/suflet.
Cel mai usor pentru a evidentia … metaforic si energetic ceea ce se intampla dupa moarte … este intelegerea perspectivei vrajitorilor Mexicului Antic. Daca ar avea doar ei perspectiva asta , nu ar fi nici un motiv de incredere
in ea … dar exact aceeasi perspectiva apare la multe culturi … si
spiritualitatea sec. XX-XXI incepe sa o inteleaga prin prisma stiintei.
„Puterea care guverneaza destinul tuturor fiintelor vii este denumita
Vultur , nu pentru ca este un vultur , sau pentru ca are ceva de-a face cu un vultur , ci pentru ca apare unui (clar)vazator ca un vultur incomensurabil , negru ca taciunele , stand drept , asa cum sta un vultur , inaltimea lui atingand infinitul. Cand privitorul contempla negreala care este Vulturul, patru izbucniri de lumina vie dezvaluie cum este Vulturul. Prima lumina , care este ca un fulger , il ajuta pe acesta sa perceapa contururile Vulturului. Exista pete de alb , care arata ca ghearele si penele unui vultur. A doua stralucire de lumina dezvaluie negreala falfaitoare , generatoare de vant , care arata ca aripile unui vultur.
Cu a treia izbucnire de lumina , vazatorul priveste un ochi patrunzator,
inuman. Iar a patra si ultima lumina vie dezvaluie ceea ce face Vulturul. Vulturul devoreaza constiinta tuturor fiintelor care erau vii cu o clipa inainte pe acest pamant , au murit si acum zboara spre ciocul Vulturului, ca un flux neincetat de licurici , sa-si intalneasca proprietarul , ratiunea lor de a fi definit viata. Vulturul desface aceste mici flame , le aplatizeaza, asa cum desface un tabacar pielea , si apoi le consuma , deoarece constiinta este hrana Vulturului. Vulturul , acea putere care guverneaza destinele tuturor fiintelor vii , reflecta egal si in acelasi timp acele fiinte vii. De aceea , omul nu are nici o posibilitate de a se ruga Vulturului , de a ii cere favoruri , de a spera la mila lui.
Partea umana a Vulturului este prea nesemnificativa pentru a misca intregul.
Un vazator isi poate da seama ce doreste Vulturul numai din actiunile sale.
Vulturul , desi nemiscat de situatia vreunei fiinte vii , a daruit un cadou
fiecareia dintre ele. In felul sau propriu si corect , oricare dintre ele , daca asa doreste , are puterea de a pastra flama constiintei , puterea de a se opune chemarii de a muri si de a fi consumata. Fiecare fiinta vie a fost daruita cu puterea , daca o doreste, de a cauta o deschidere spre libertate si de a trece prin ea. Este evident pentru vazatorul care vede acea deschidere si pentru creaturile care trec prin ea ca Vulturul a daruit acest cadou pentru a perpetua constiinta. Urmeaza apoi o organizare specifica vrajitorilor mexicului antic , prin care se formeaza grupuri de suflete care sa gaseasca acele ‘poteci ocolitoare’ si diferite aspecte energetice a acestui proces al salvarii auto-impuse.
Ideea este ca , din perspectiva lor , exista dupa moarte o forta energetica care pur si simplu devoreaza constiinta umana. Dar nu luati aceasta explicatie ca un lucru brutal , demn de o fiinta cu totul malefica. Este vorba
despre o realitate energetica ce tine de faptul ca energia noastra , constiinta
noastra , este creata in scopul experimentarii diverselor posibilitati umane
pentru ca apoi , aceste experimentari si stocari de ‘informatii/experienta” sa fie reintoarse la sursa , pentru a se extinde campul universal de constiinta si intelegere a ei.
Dar planul total , este ca noi , sa transcendem moartea cu constiinta noastra
si sa experimentam constant toate posibilitatile care ne sunt accesibile ,
pentru ca in final dupa un timp ‘etern’ sa aducem Sursei noastre , cadoul
satisfactiei existentei individuale. Ceea ce patesc oamenii este PREMATUR , si total determinat de forta teocratica care tine oamenii in robie spirituala.
Este destul de greu de vorbit despre astfel de aspecte , deoarece un post nu este nici cum suficient pentru a indica macar aceasta realitate corect , apoi experimentarea si intelegerea ei prin vedere/clarviziune. Pentru a
simplifica (sau poate complica) si completa aceasta perspectiva , fac apel la
cunoasterea si intelegerea maestrilor Tao-isti , care si ei in felul lor , percepeau o aceasi realitate. In viziunea lor , exista 3 tipuri de energie prin
care se formeaza tot ceea ce exista , in esenta ele fiind un singur tip , numit
Wu Chi (supremul necunoscut). Energia Yang (polul pozitiv) , energia Yin(polul negativ) si energia Yuan(axa neutra pe/prin care primele 2 tipuri de
energie/Chi ‘danseaza’ , se condenseaza si se volatilizeaza).
In corpul uman , aceste energii formeaza un ax prin care se definitiveaza
proprietatea de a exista. Energia sexuala (radacina de combustie a realitatii umane) numita Jing/Ching , se transforma prin experimentare in
energia mentala/intuitionala numita Shen. Intreaga existenta a unui om tine de acest proces continuu de transformare a energiei Jing/Ching in energie Shen. In functie de calitatea si cantitatea de energie transformata , se determina gradul de constiinta si putere a individului.
„Punctul central al ‘alchimiei interne’ Tao-iste , este formarea unu corp de
energie/chi numit corp Yang solid , cat timp omul mai este in viata. Acest
lucru nu trebuie confundat cu experientele iesirii din corp sau din timpul
somnului , exagerat de raspandite ca dogme in Vest. Acelea sunt metode tipice corpului Yin , foarte fascinante , insa , din nefericire , corpul energetic Yin nu poate supravietui dupa moarte.”
Corpul Yin este corpul sufletesc format natural … numit suflet embrionar.
Acest corp trebuie hranit , crescut , educat si antrenat pentru a creste
complet. Odata ce acest nivel este atins , se da nastere unui al doilea stagiu
al sufletului cu adevarat nemuritor , numit corp Yang.
In momentul in care cineva nu reuseste sa isi eleveze si intareasca sufletul
din punct de vedere energetic , va experimenta dupa momentul mortii , o lansare intr-un spatiu energetic care este atat de intens si rapid , incat pur si
simplu ii va dizolva fibra cu fibra chi-ul/energia corpului Yin … si il va
reintoarce in Sursa Wu Chi. Aceasta sursa Wu Chi este asemenea cu ceea ce eu numesc Vidul Suprem , deoarece nu poate fi delimitata , inteleasa si
experimentata in mod individual (ca parte constienta). Este atat de puternica
si intensa incat pur si simplu te dizolva individual , iar energia proprie
devine energia unversala.
Se poate evita acest lucru prin extinderea constiintei dincolo de corpul fizic
inainte de moartea sa. Aceasta face posibila conturarea unei stabilitati a
constiintei suficiente pentru a explora acea intensitate energetica , fara a fi
supusa dizolvarii. Aceasta ‘extindere a constiintei’ este numita in Tao-ism , corpul Yang. Pentru asta , trebuie sa invatam sa acumulam si sa rafinam forta vitala (energia sexuala Ching + sursele exterioare de Chi – Natura si Cerul) pentru a forma o ‘sfera/cocoon’ de Chi , astfel incat sa nu se mai disperseze atunci cand suntem pe cale sa parasim aceasta lume.
Ca paranteza pentru cei curiosi de ceea ce urmaresc Tao-istii …
„Multi maestrii care au atins acest nivel al corpului nemuritor au fost
capabili sa transforme materia in imaterialitate si sa o transfere in corpul
spiritual. In momentul mortii , ei au fost capabili sa-si transfere constiinta
, energia si elementele fizice ale corpului si sa le ia sus cu ei , in corpul
spiritual , desi nici macar acest nivel nu este inca adevaratul corp nemuritor.
In acest proces , corpul lor fizic s-a miscsorat efectiv; e posibil sa fi
cantarit doua treimi din greutatea obisnuita dupa ce a survenit moartea fizica.
Aceasta inseamna ca isi transformasera cu succes mare parte din fiinta lor
materiala intr-o stare imateriala , pastrandu-si deplina constienta.” „Cand
toate elementele materiale ale corpului sunt transformate in Chi subtil, ceea
ce ramane se numeste Corpul Curcubeu. Cand un maestru de acest nivel paraseste aceasta lume , nu mai ramane nimic din corpul fizic decat unghiile si parul.”
„Nivelul cel mai inalt de evolutie spirituala pe Pamant , este transformarea
corpului fizic in corp nemuritor si puterea de a parasi aceasta lume sau de a
ne reintoarce la ea , la Vointa. Este nevoie de 80 pana la cateva sute de ani
pentru a incheia aceste practici si a transforma toate elementele materiale ale corpului in imaterialitate.” Acelasi lucru urmareau sa il realizeze si
vrajitorii Mexicului antic , prin activarea tuturor filamentelor luminoase ale
cocoonului uman , deschiderea portii spre cealalta lume si pasirea in ea cu tot cu corpul fizic.
Desigur, nu este necesara obtinerea acestui nivel pentru a iti salva constiinta de la dizolvarea sau devorarea ei (in functie de perspectiva). Este suficient sa depui efort fizic , rational , intuitional si spiritual pentru a iti
intelege fiinta si a o simti cat de mult se poate (se poate simti fiecare fibra
de energie din fiintele noastre).
Personal, am experimentat acum ceva ani aceasta ‘dizolvare/dispersare/devorare’ a constiintei in urma catorva experiente ce m-au plasat in acea parte a realitatii. Pur si simplu … imi pierdeam simtul Eu-lui si ma cufundam
tot mai mult … la viteze ametitoare , intr-un flux extrem de rapid si intens
de energie fara forma … avand diferite culori si particularitati. Apoi, am
realizat de ce nu puteam sa imi mentin constiinta/simtul Eu-lui personal …
printr-o alta serie de experiente in care am inteles si simtit … ca singura
realitate adevarata este Esenta eu-ului personal din care emana acea stabilitate ce nu tine de campul constiintei uman.
Deci… ideea este ca pentru ca oamenii sa poata sa primeasca salvarea dupa moarte , singura cale ESTE EFORTUL PROPRIU. Doar prin efortul personal de a patrunde misterele vietii concomitent cu simtirea Sinelui … se
poate obtine acea stabilitate capabila de a rezista la presiunile energetice de dincolo. Din acest motiv , orice religie care vine si zice ca urmand niste
invataturi banale si asteptand intampinarea de catre sfinti sau de catre un
salvator , ve-ti gasi salvarea … ESTE O RELIGIE E MINCIUNII SI DIRECTIONARII OMULUI SPRE AUTO-DISTRUGERE.
Doar uitati-va in jurul vostru si observati nivelul actual al inteligentei si
energiei oamenilor normali , simpli ‘enoriasi’ ai crestinismului. EI NU AU NICI
CEA MAI MICA SANSA SA EXISTE DUPA MOARTE … poate doar in taramuri
superficiale … astrale … bardo style … in care realitatea este propria
materializare … prin care se determina o anumita rezonanta (iadrai)
… si asta tot in functie de puterea acumulata de-alungul vietii pamantesti
… daca este sa ne luam si dupa alte perspective.
NICI UN SUFLET/SALVATOR nu poate face asta pentru nimeni. TOTUL TINE DE LIBERUL ARBITRU de a alege intre crearea/conturarea unui Suflet adevarat, stabil care sa reziste in cealalta realitate … … si propria distrugere prin trairea iluziei ca cineva te va salva sau ca un set foarte banal de informatii te vor ajuta sa intelegi cum sa faci asta. Crestinismul paralizeaza aceasta intelegere a nemuririi sufletului , si majoritatea celor care adera la
el … sunt cauze pierdute din perspectiva noastra , pamanteana , chiar daca
ele isi indeplinesc functia de generatoare ale experientei infinitului.
TRAGETI SINGURI CONCLUZIILE!
Pana la urma Dumnezeu a dotat fiinta umana cu liber arbitru si cu un set de legi/porunci, recunoscute ca atare de toate religiile monoteiste si din care purced sistemele juridice actuale. Indiferent ca vrei sa-ti cauti mantuirea intr-o religie sau alta, ca spui ceva sau nu spui nimic, ca faci sau nu faci, nimeni nu-l poate minti pe Dumnezeu. Tot ce spui aici, LD, este exercitiu stilistic si nimic mai mult. Exista o vorba: „Ia ce vrei, zise Dumnezeu. Ia si plateste!” Caci plata exista, chiar daca noi suntem sau nu constienti de ea.
Porunci…care se puteau reduce la doua din p.d.v. gramatical.
La fel de bine, poti sa faci si 100.
In NT sunt doar doua porunci, zece sunt in VT
Da de ce nu sint si aplicate ? Pentru ca putini cred in ele !
daca vreti sa intelegeti cu adevarat ce inseamna sufletul, meditati asupra puterii de jertfa in crestinism, meditati asupra asumarii sf Crucii in crestinism, meditati asupra puterii de iertare a dusmanilor in crestinsm, meditati asupra definitiei dragostei in crestinsm……si cu siguranta veti cunoaste salvarea sufletului care vine prin crestinism, iesind din paralizia ratacirilor…..Doamne ajuta ! si ne izbaveste de cel rau !
Teoria ca teoria dar practica te omoara .O religie canibala nu poate apropia omul de Dumnezeu iar crestinismul desi in primii ani dupa Isus a inceput vegetarian a decazut canibal sub Shaul/Pavel .Deci acum traim o forma de crestinism decazuta ,sincretizata cu elemente pagine …demonice …tot asa si la evrei.
Am tras concluzia! Esti ratacit printre cuvinte, scuza-mi „impolitetea”pentru efortul depus si timpul alocat. Dar, dupa un inceput care mi-a atras atentia a urmat o „lipsa coerenta de logica” si un amalgam de concepte „din tot si din toate”,dar anticrestine incat ideea ta, repet interesanta la inceput, s-a diluat treptat ca sa ajungi la Liberul Arbitru si sa mai critici odata crestinismul, care culmea ii ofera Liberul Arbitru omului,adica el are puterea de a alege. Crestinismul nu este islam sa te oblige, tocmai asta e mare diferenta la care se adauga si imaginea ioconoclasta pe care nu o gasesti nici in iudaism si nici in islamism.
Poate reiei ideea intr-un mod mai simplu si pe scurt.
Biserica garanteaza mintuirea celor care platesc taxe clerului parazit si statului parazit aka Cezar ! He ,he ,he ! Escrocherii evreiesti !
Nu ai inteles pilda Cezarului, poate ti- o explica akritas.
VIDUL SUPREM, MANANCA-TI-L!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
EL NU TINE DE STRUCTURA MILENARA A EUROPEANULUI!!!!!!!!!!!!!
EUROPEANUL ARE SUFLETUL PLIN DE BOGATII !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
CRESTINISMUL SALVEAZA ABSOLUTURILE!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
NICIUN DEMON NU-L POATE DEMOLA DIN CAUZA ASTA: FIE CA ESTI MISTIC SAU DOAR FILOZOF CRESTIN!
ADICA DACA CHESTIONEZI TOATE DOGMELE BISERICII CRESTINE! – TOT CRESTIN RAMAI CA FOND UMAN SI CA ASIMILARE A NORMELOR MORALE SI COMPORTAMENTALE CE DEFINESC UN OM FRUMOS!
FIE CA CREZI SAU NU IN LUMEA DE APOI!
SAU „UNE BELLE AME”, cum isi definea FRANTA IDEALUL UMAN DIN SECOLELE EI CELE MAI RELIGIOASE SI MAI CREATOARE DE CULTURA CU ADEVARAT EUROPEANA.
RELATIVISMUL TINE, PRINTRE ALTELE, SI DE VIZIUNEA IUDAICA – EINSTEIN E DOAR UN EXEMPLU.
STUDIAZA BINE si THELEMA LA IUDEI !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
SI VEI PRICEPE DEOSEBIREA DINTRE SPIRITUL CRESTINILOR SI SPIRITUL IUDAIC!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
FARA SA DENIGRAM PE NIMENI!!!!!!!!!!!!!!!!!AICI DISCUTAM ABORDARI FILOZOFICE, nimic altceva.
Insa relativismul extrem nu este impartasit de prea multi evrei.
CEL MAI CLAR EXEMPLU DE RELATIVISM dus ad absurdum(deci ne- impartasit de multi evrei, care prefera, ca si noi, natura asa cum este ea data noua – am numerosi prieteni evrei care resping aceasta forma de relativism extrem) ESTE IDEEA INDUSA AZI IN EDUCATIE CA UN COPIL TREBUIE LASAT IN PACE SA-SI ALEAGA SINGUR SEXUL IN TIMP CE-L OBLIGI SA PRIVEASCA TOT FELUL DE PERVERSITATI!
CE VREI RELATIVIZARE MAI MARE A NATURII UMANE!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
CE NU INTELEG EU AICI E DECE AMESTECI LEGIONARII CU VULTURII SATANICI AI FRANCMASONERIEI, ASEMANATORI PASARII PHOENIX, CARE SE REINTRUPEAZA DIN PROPRIA-I CENUSA, SAU NE CONFRUNTI SI CU ALTI MONSTRI, FEL DE FEL!
TU CATI BANI INCASEZI PENTRU LATURILE ASTEA – in fapt o ciulama de simboluri religioase din varii surse – CE NI LE DESERTI IN CAP?????????????????????????????????????????,
Radu-Mami-Radule, iaca o sa deconspir sursa veniturilor mele pentru timpul acordat site-ului prof. Coja. EL este Zalmoxes, cel ce a intrat in Pamant pentru ca Cerul Ii era limitat. Chibzuiste la Facerea Taramului Pamant. Cu siguranta si tu ai putea sa-i fii urmas. Nu-i asa?
D’aia getii isi trimiteau sagetile in cer atunci cand vroiau sa-i trimita mesaje lui Zalmoxis!??????????????
Maaaai, dar multa religie comparata mai stii, nenicutule cel plin de ifose!
Cam sufla vantul la getodaci !
Nu stii nimic de iudaism asa ca lasa- o mai moale.Iudaismul inseamna lupta impotriva tuturor si daca mai pui ca Israel s- a luptat si cu D- zeu ai varianta hard
LD ANTICAP, imaginea postata ti se potriveste tocmai tie. You must unlearn what you have learned ! Adica prostiile New Age. Nu exista in civilizatia chineza conceptul de energie sexuala ca si concept de sine statator. Hieroglifa Jing sau cum ii spui tu Jing/Ching se traduce prin Esenta (caimac, ceea ce coaguleaza). Hieroglifa 精 Jing este compusa din 3 radicali, cel din stanga, care inseamna orez, cel din dreapta sus, care semnifica de importanta principala si cel din dreapta jos, care semnifica corpul ceresc Luna, dar si corpul omenesc.
Exista in schimb conceptul de energie a vietii, care arde ca o flacara in Poarta Vietii, MingMen, situata intre cei doi rinichi. Oamenii ard, in viata, energia vietii, precum niste lumanari, unii cu viteza mai mare, altii cu viteza mai mica. Se spune ca omul este predestinat sa traiasca 3 miliarde de batai de inima si in general cei care ard mai repede, mor tot asa de repede. Dar nu este obligatoriu sa fie asa, pentru ca Esenta este mostenita la nastere, este mostenirea genetica data de parinti si dimensiunile lumanarilor variaza. Cei care ard mai repede au toate poftele mai mari, nu numai cele sexuale, ci si cele alimentare si ale viciilor.
Civilizatia chineza pune accentul pe ideea ca omul se naste cu o cantitate limitata de Esenta, pe care o risipeste de-a lungul vietii, prin ejaculare, in cazul barbatilor, sau prin nasterea copiilor, in cazul femeilor. De aceea daoistii spun ca daca un barbat are la varsta de 40 de ani acelasi ritm de viata sexuala ca la 20 de ani, acesta ajunge repede in mormant. Daoismul promoveaza ABSTINENTA sexuala dupa varsta de 40 de ani sau inainte de aceasta varsta daca nu exista suficienta Esenta, manifestata prin slabiciune si dureri de cap dupa actul sexual. Cei care isi incep viata sexuala mai repede au rezultate mai slabe la invatatura.
Ideea este ca, pentru ca oamenii sa poata sa primeasca salvarea dupa moarte , singura cale ESTE PRONIA DIVINA. ”Providența divină sau pronia dumnezeiască este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent față de întreaga creație și în mod special față de om. Ea este manifestarea iubirii lui Dumnezeu față de lume.” Omul este prea mic si ignorant, viata este prea fragila pentru ca omul sa poata supravietui in trufie si fara Dumnezeu. Imi pare rau sa-ti spun, dar in prezent pronia divina se manifesta prin eliminarea din cadrul Creatiei a celor care gandesc ca tine.
Modul tau de gandire ”ESTE O RELIGIE A MINCIUNII SI DIRECTIONARII OMULUI SPRE AUTO-DISTRUGERE.” Nu este vorba despre niciun fel de filosofie, ci este viata, este realitatea. Iti recomand sa aloci o ora din viata ta si sa urmaresti prezentarea situatiei actuale facuta de catre profesionisti care nu sunt religiosi, poate sunt chiar anti-religiosi, sau erau inainte sa vada si sa inteleaga adevarul.
Iarna demografica :
Demographic Winter – the decline of the human family
https://www.youtube.com/watch?v=lZeyYIsGdAA