Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marote din scrierile oficiale Eseu (26)
Prof. univ. dr. Corvin Lupu 09 Martie 2025
Miscarea de rezistenta 6 – 2025
Organizarea mișcării de rezistență împotriva ocupației militare sovietice și a regimului sovietic (6)

În perioada anilor 1948-1955, Mişcarea Naţională de Rezistenţă a efectuat acte de sabotaj, de diversiune şi atentate. Grupurile armate au acţionat în diverse numeroase puncte ale ţării. Împotriva acţiunilor rezistenţei s-au luat măsuri speciale, cu deosebire după anii 1949-1950, când au fost constituite Trupele de Securitate, cu misiuni îndreptate prioritar împotriva partizanilor. Într-un document din iulie 1953, provenit de la Ambasada Republicii Federale Germania din Iugoslavia, se arată că batalioanele speciale de luptă împotriva partizanilor se înmulţesc, iar în şcolile militare se predau cursuri privitoare la lupta împotriva grupelor de partizani. Documentul arată că o serie de luptători din România au trecut în Iugoslavia. În perioada anilor 1952-1953, au trecut graniţa în Iugoslavia un număr estimat la 1.400 de persoane. S-a constituit Uniunea emigranţilor români din Iugoslavia, avându-l în frunte pe militarul Ion Ghinea, unul dintre cei care fugiseră clandestin din România la bordul unui bombardier. Membrii Uniunii proveneau din rândurile rezistenţei din România, din rândul partidelor politice burgheze şi din rândul Gărzii de Fier. Uniunea îşi propunea să lupte împotriva ocupaţiei sovietice a României, pentru introducerea în ţară a unei democraţii autentice şi pentru o republică în limitele frontierelor României Mari. Ion Ghinea preciza în discursurile sale că Uniunea se pronunţă împotriva aducerii României în stare de dependenţă faţă de capitalismul din SUA şi din Marea Britanie, pe care îl dezavua şi menţiona că va lupta împotriva regelui Mihai I, cel care colaborase cu comuniştii şi dăduse lovitura de stat de la 23 august 1944. Autorii documentului arătau că Uniunea emigranţilor români din Iugoslavia este văzută de unii ca fiind un instrument al lui Tito, dar membrii ei nu sunt comunişti. Se remarca interesul serviciilor occidentale de a-i contacta pe membrii Uniunii, datorită faptului că puteau oferi informaţii pertinente şi noi din România.

În afara pregătirii pentru acţiuni armate şi acte de sabotaj, mişcarea de rezistenţă din România s-a manifestat şi prin acte de nesupunere civică, urmare a nemulţumirilor create de politica regimului ocupaţiei militare străine care lovea în toate categoriile sociale. Nesupunerea civică era urmată, în multe cazuri, de fuga în munţi şi contactarea mişcării de rezistenţă. De multe ori însă, cei care s-au retras în munţi din nesupunere civică au refuzat să se ralieze grupurilor de militari şi s-au ascuns până când au fost depistaţi de Securitate şi anihilaţi. Constituirea grupurilor de partizani s-a făcut după criterii conjuncturale. Anii îndelungaţi petrecuţi de unele grupări în munţi, condiţiile foarte grele de viaţă şi de luptă pentru supravieţuire, i-au radicalizat pe luptători. Unii dintre ei erau hotărâţi să-şi ucidă urmăritorii şi apoi să moară ştiind că au reuşit şi ei să ia viaţa la cât mai mulţi duşmani ideologici. În cursul anchetelor, Victor Metea, un luptător din grupul condus de Ion Gavrilă-Ogoranu, a declarat că „…eram hotărât… să trag cu arma în urmăritori. Vorbeam între noi să împuşcăm trei-patru comunişti şi pe urmă vom cădea şi noi şi vom termina cu viaţa”.

O altă categorie de membri ai rezistenţei au constituit-o grupurile de sprijin, care aveau menirea să depoziteze armament în apropierea grupurilor de luptători, să procure hrană şi medicamente, să-i îngrijească pe răniţi şi pe bolnavi, să aducă informaţii, să transmită veşti familiilor luptătorilor etc.

După anul 1955, preocuparea principală a grupurilor de luptători a fost să supravieţuiască şi să se ascundă, într-o aşteptare fără orizont a „venirii americanilor”. În toamna anului 1956, când au avut loc în Ungaria evenimentele îndeobşte numite „revoluţie”, Gheorghe Gheorghiu-Dej a efectuat o vizită în Ungaria, însoţit de Valter Roman (Ernst Neulander). A fost foarte impresionat de evenimente şi a declarat că asemenea momente istorice nu trebuie să se întâmple în România. El considera că ocupația militară sovietică i-a revoltat pe unguri în cea mai mare măsură. Dorinţa sa de a determina retragerea Armatei Roşii din România a devenit şi mai mare.

Pentru a-i putea convinge pe sovietici, pe Hruşciov personal, să-şi retragă armata din România, era necesară lichidarea mişcării de rezistenţă anticomunistă din ţară. În acest scop, s-a intensificat activitatea Securităţii, atât pe linie informativă, cât şi pe linia activităţilor Trupelor de Securitate în câmpul tactic. Ultimele grupuri organizate de luptători au fost capturate în anii 1956-1957. După această dată, au mai fost capturaţi doar membri răzleţi ai mişcării de rezistenţă sau sprijinitori ai acestora. Se poate aprecia că evenimentele din Ungaria, din toamna anului 1956 şi neimplicarea Occidentului în favoarea revoltei populare a maghiarilor, i-a convins pe mulţi luptători români că îşi pun speranţe deşarte în americani. Acesta este şi momentul în care, descurajaţi şi demoralizaţi, ultimii supravieţuitori ai grupului de partizani de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, condus de Ion Gavrilă-Ogăranu, s-au hotărât să fugă în Grecia, ofertaţi şi încurajaţi de agenţi ai Securităţii din Braşov, condusă de colonelul Ştefan Crăciun. Tentativa de a pleca în Grecia a fost o capcană în care au căzut luptătorii, cu excepţia lui Ion Gavrilă-Ogoranu, care a dispărut anterior şi a rămas ascuns. De altfel, grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu este unul dintre cele asupra căruia Securitatea a acţionat prin toate metodele.

Cercetările istoricilor, inclusiv ale cercetătorilor de la C.N.S.A.S., au identificat 19 centre de rezistenţă, distribuite pe întreaga suprafaţă a României. Pentru perioada anilor 1945-1959, au fost identificate 1.196 de grupuri le luptători, fiecare dintre ele cuprinzând între 20 şi 120 de oameni. La început, mişcarea de rezistenţă a fost constituită din militari şi luptători legionari şi germani. Ulterior, s-au raliat şi numeroşi cetăţeni civili şi, după 1947, membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, iar după 1948 şi unii liberali. Aceştia din urmă, au luptat să reziste în clandestinitate, cot la cot cu legionarii.

Serviciile secrete din S.U.A. şi din Marea Britanie au hotărât sprijinirea mişcării de partizani din sfera sovietică de influenţă, în general, inclusiv din România, odată cu ascuţirea contradicţiilor cu U.R.S.S.. În acest sens, în anul 1948 a luat fiinţă Oficiul pentru Coordonare Politică, cu scopul de a organiza operaţiuni clandestine. Acestea constau în propagandă, mită, subversiune, dezinformare, infiltrări de agenţi, sabotaj şi sprijinirea exilaţilor anticomunişti, inclusiv a unor persoane care în timpul războiului au acţionat în Germania şi în statele aliate ei, care erau consideraţi de puterile învingătoare în război ca fiind „criminali”-„naziști”-„fasciști”-„hitleriști”… Interesele politico-informative au făcut ca faptele din trecut ale acestor exilați proscriși în țările lor să fie trecute cu vederea.

De asemenea, în Europa Occidentală, în anii 1948-1949, a luat fiinţă Serviciul Mixt de Informaţii, care avea misiuni de planificare şi de derulare a unor operaţiuni informative. Alături de OPC, acest Serviciu Mixt de Informaţii cuprindea servicii secrete germane, franceze, italiene şi greceşti. Marea Britanie nu s-a raliat acestui serviciu, preferând să acţioneze independent, pentru a-şi proteja structurile. Serviciul Mixt de Informaţii avea importante baze de instrucţie şi antrenament. Şeful OPC a fost Frank Wisner, unul dintre cei mai valoroşi agenţi din istoria CIA. În finalul războiului, el organizase zeci de grupuri de luptători anticomunişti în întregul Est al Europei. Dintre toate acţiunile clandestine executate de americani în Europa de Est, cele din România s-au situat din punct de vedere numeric pe locul al 2-lea, după cele din Albania.

S-a emis şi teza potrivit căreia mişcarea de rezistenţă din România a fost folosită de serviciile din SUA pentru a testa capacitatea de reacţie a URSS şi posibilităţile operative ale Securităţii din România. În ceea ce priveşte rezistenţa anticomunistă românească, în 1948, la New York, a luat fiinţă Comitetul Naţional Român, din care făceau parte membri marcanţi ai exilului românesc, foşti politicieni, diplomaţi, ofiţeri superiori, membri marcanţi ai partidelor politice, ai tuturor grupărilor. Unul dintre principalii iniţiatori ai înființării CNR, încă din timpul războiului, a fost profesorul universitar Mihai Antonescu, fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în timpul regimului Ion Antonescu. În anul 1943, el a transferat în Elveţia suma de 20 de milioane de franci elveţieni, din care doar 10 milioane fuseseră repatriaţi, restul reprezentând fondurile acestui Comitet Naţional Român. Ulterior, după epuizarea sumei respective, comitetul a beneficiat de finanţare din partea guvernului SUA. Comitetul Naţional Român s-a înfiinţat sub patronajul regelui Mihai I şi a avut ca preşedinte pe generalul Nicolae Rădescu, fostul prim-ministru. Denumirea iniţială a fost Comitetul Naţional de Coordonare Românească, denumire care a fost cea agreată şi aprobată de regele Mihai.

Comitetul Naţional Român s-a dorit a fi un guvern românesc în exil, dar el nu a fost recunoscut ca atare de statele occidentale. Comitetul Naţional Român a creat Serviciul de informaţii al românilor din exil, condus de Constantin Vişoianu, care cuprindea o serie de legionari refugiaţi, din subordinea lui Horia Sima şi a lui Traian Bobaru, dar şi câţiva ofiţeri de informaţii profesionişti, care lucraseră în cadrul serviciilor militare româneşti.

După cum am arătat deja, în sprijinul mişcării de rezistenţă anticomunistă, structurile occidentale de informaţii, sub coordonarea SUA, au recrutat, instruit şi paraşutat în România o serie de agenţi diversionişti, arme, muniţie, medicamente, alimente etc. Aceste paraşutări nu au fost îndestulătoare pentru a susţine material şi militar mişcarea de rezistenţă, având mai mult darul de a încuraja partizanii, de a le da încredere şi de a convinge populaţia, care lua cunoştinţă de aceste paraşutări, că americanii îi susţin pe partizani şi, probabil, vor veni, într-o bună zi. Mulţi români au fost convinşi, timp de două decenii, că venirea americanilor este iminentă. Mulţi agenţi paraşutaţi au fost capturaţi de autorităţi, anchetaţi, judecaţi, condamnaţi şi executaţi. Luptătorul anticomunist Ion Gavrilă-Ogoranu susţine în cărțile sale de memorii că toate paraşutările au fost cunoscute de organele Securităţii Române datorită trădării serviciilor secrete britanice. De aceeaşi părere este şi cercetătorul Liviu Vălenaş, care are în vedere faptul că Kim Philby, membru marcant al MI-6, aflat în slujba sovieticilor din anul 1935, putea să informeze Moscova despre aceste operaţiuni de paraşutare. De altfel, privitor la Albania este cunoscut faptul că paraşutările de agenţi anticomunişti au fost cunoscute de sovietici de la Kim Philby.

La 31 octombrie 1953, după un proces, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi un număr de treisprezece paraşutişti. Alţi numeroşi complici au fost condamnaţi la termene lungi de temniţă grea. Acest fapt a descurajat atât eventualii voluntari, cât şi serviciile secrete occidentale. Pe de altă parte, generalul de securitate Neagu Cosma, fost şef al Direcţiei de Contraspionaj din Consiliul Securităţii Statului, care în tinereţe a participat direct la misiunile de capturare a partizanilor paraşutişti, este de părere că sentinţele de condamnare la moarte nu se justifică din punct de vedere juridic, respectiv al legislaţiei acelor timpuri. Paraşutiştii nu au executat misiunile pentru care au fost trimişi în România, în slujba unor puteri străine. Ei nu au făcut decât să se ascundă. Pentru asta nu se impunea şi nu se justifica încadrarea juridică şi condamnarea la moarte, urmată de execuţia imediată, după respingerea cererilor de revizuire a procesului.

În acelaşi timp, entuziasmul românilor din Occident de a intra în slujba mişcării de rezistenţă din România a fost în continuă scădere. Unii dintre cei care au fost paraşutaţi şi şi-au preluat poziţiile în diverse ascunzători, ajungând în contact cu populaţia, au fost dezamăgiţi de ataşamentul scăzut al acesteia faţă de ideea luptei de gherilă împotriva autorităţilor statului român. Iată ce scria agentul paraşutat Gavrilă Pop, fost sublocotenent în armata română, dat afară, ajuns în Occident, recrutat de serviciile occidentale şi paraşutat în România împreună cu agenţii Sabin Mare şi Ilie Rada. Într-o declaraţie dată anchetatorilor săi, Gavrilă Pop spunea: „Am observat până la urmă că poporul nu era cu noi. Am constatat că lucrurile nu sunt aşa cum mi s-a spus în Apus, după cum spun posturile de radio şi după cum scriu ziarele de acolo. Am văzut că poporul nu vrea să ne primească şi că nu ne iubeşte”.

Comitetul Naţional Român a funcţionat până în anul 1975. Pe măsură ce relațiile României cu SUA au devenit mai bune, începând din anul 1960, guvernul american a redus finanțarea lui, iar în 1975, a stopat orice alocare de fonduri. De altfel, după 1970, în cadrul comitetului, au mai activat doar patru membri, cel mai activ fiind Constantin Vişoianu.

– Va urma –