Ce subiect, ce poveste…

D.D. Rujan
16:31 (acum 12 minute)
către eu
Samuraiul din Mehedinți
  Povestea opincii românești, arborată pe Parlamentul Ungariei.
102 ani de la prima cucerire a Budapestei de catre Armia Romana !
 
Generalul Marcel Olteanu, născut la 4 mai 1872 în Craiova și decedat în 1943 la București, este cel care a lăsat scris, ca prim martor ocular,
 povestea opincii românești, arborată pe Parlamentul Ungariei. În 1919, în perioada august-noiembrie, generalul Marcel Olteanu ,zis si 
Huszarul Negru a fost Guvernatorul Militar al Budapestei, după ce CAPITALA  maghiara a fost ocupată , cu victime minime in populatie
 si fara distrugeri civile , de catre armata română.
A fost decorat pe 17 septembrie 1920, cu Ordinul Militar Mihai Viteazul clasa a-III-a, pentru bravură. După război a devenit general în rezervă
al Corpului I Armată. A scris lucrările: “Huzarul Negru” si  “Carte ostășească, ostașilor români ”, apărută în editura Institutului de Arte grafice C. Steflea, București 1915 , „Deprinderi tactice pentru ofițerii de toate armele” (1910) și „Manevra de aripă” (1912), „Din amintirile unui luptător”, Editura Cartea
Românescă, 1926 – București,  ultima fiind un volum de memorii cu operațiunile militare ale anului 1919 ,din Maramureș pana la  cucerirea Budapestei, capitala  Ungariei bolșevice  a lui Bela Kun.
Opinca …de deasupra Parlamentului !
 … Și  au intrat trupele noastre în Budapesta , la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar, prin Ordin a protejat cu toata grija, dupa ce a fost pus sub pază speciala a unui pluton de vânători de munte.
 Șeful Gărzii de la intrarea principala era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, un negricios uscat și foarte vioi la minte. Cand 
deasupra Palatului a văzut Iordan cum inca fâlfâia în vânt flamura ungurească, roșu-verde-alb , a privit-o lung…Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, doar era Parlamentul lor, dar nici nu i-a plăcut…
Dându-și capela pe ceafă și scarpinindu-se după ureche și-a zis: “O să dau jos steagul unguresc și să pun fanionul de la companie?… Asta ar ști și madama
 de la popotă domnilor ofițeri, s-o facă… Dar am să chibzuiesc în așa fel că să rămână de pomină și să fie și talpa României , răzbunată…”
Zis și făcut. Chemându-l pe căprarul Bivolaru, s-au suit cu abilitate sus ,între … norii Budapestei și au coborât de-acolo steagul în lungul sforii,drept la jumătatea steajerului.Era … Semnul infrangerii ! Apoi , luând o opincă … răsuflată a căprarului, s-a urcat in varf ca un pui de urs veritabil și  a pus-o drept… căciulă  tocmai în capul steajerului, lăsându-i nojițele sa atârne-n vânt. Și așa a fâlfait multă vreme pe cerul Budapestei , steagul lor maghiar, dar cu opincă românească  pusa deasupra lui…
.,, Cine oare să fi făcut această tragică glumă pentru mandria ungureasca?, îmi zice tovarășul meu de preumblare prin Capitala lor , domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem  în metropolă maghiară; și exprimandu-si  durerea , îmi arată cu mâna  priveliștea originală și neașteptată, care oprea în drum și întorcea capetele tuturor tristilor trecători … Era cel mai caracteristic și ironic simbol al îngrozitoarei realități  privind catastrofala prăbușire a
horthy-smului  un regim politic   asasin, orgolios și despotic, ajuns la randu-le sub călcâiul celor  pe grumazul carora isi ținusera genunchiul de fier
  atât amar de vreme; si pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui . Dar  de care, totuși ,o viață-ntreagă s-au temut…pe buna dreptate!
,,Cine oare să fi … dat vântului și să fi ilustrat cu atâta mandrie , dar atat de umilitor – dezastrul iremediabil al ”regatului Sfântului Ștefan?”, Mi s-o fi parut sau chiar astfel parca mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în lacrimi ,întrebând parca cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea;
cum de a fost posibila atata umilintza?
Apoi se întoarse cu privirea spre mine, și deși nu mai zicea nimic, am înțeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simțire.
,,Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanță de înduioșare și, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe șeful gărzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse ” vănătorul de munte ”  cel îndesat, încordându-se și făcând cu capul un gest spre cheiul Dunării.
– Cum îl cheamă?
– Don’ sergent Iordan.
– Dar tu știi cine a dat ordin de s-a … aciuat opinca aceea tocmai deasupra steagului unguresc? Lovitură pentru dl.Ferency!
– Da, domnule general, chiar don’ Sergent Iordan a dat ordin azi dimineață și tot dânsul a și executat  ordinul… Acum stă de un ceas acolo să vadă
 cam ce-o să zică lumea ungureasca și tot spre cer se uită că să îndemne și pe alții…
Mă-ntorc puțîn spre stânga și nu departe zăresc un sergent și un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele ispravii lor ; Chiar era o  ilustrație  magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervați  și … asa , de sanchi , priveau in sus, la opinca impertinență, Si pe fețele lor
  asprite de viforul vremilor se ” lămurea ” cea mai desăvîrșită satisfacție. Păreau niște inspirați și niște draci geniali…Parca intreagă oastea românească,si chiar întreagă nație mi s-au părut că se oglindesc în privirea  aceștor doi ”zdrențăroși,” sublimi chiar prin gradul de perfecțiune a gandului,
la care poate ajunge inteligentza si umorul subtire al unor  …zdreanțe de Olahi!
De-aș fi fost singur , i-aș fi privit ceasuri întregi, fără să mă satur… Și – poate,chiar i-aș fi luat de gât și i-aș fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie și, prezentand domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet:
 – Acesta este glumețul, care probabil fără vreo intenție răutăcioasă, desigur, și cu toată naivitatea unui poznaș, te-a făcut pe dumneata să suferi…”
Și domnul Ferency, scăldîndu-și ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: ,,Dacă din sufletul și mintea unui simplu țăran că acesta s-a desprins o asemenea idee poznasă, atunci nu mă mir că sunteți aici…”
În după-amiază aceleiași zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simțeam dator față de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în față durerii domnului Ferency, nu i-am putut da . L-am chemat, i-am imbratisat – era nedespărțit de Bivolaru -, si mi-au povestit cum de i-a dat în gând și cum au înfăptuit aceasta ispravă .formidabila! Le-am lăudat cu drag …ideea  și mi-am plimbat mâna mult pe față lui suptă și radioasă  I-am dat cu jena si un pachet de țigări regale. Și nu știu cum, m-am pomenit că vroiam  sa-l iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine .  Asa imi facea tata pe vremuri…
Dupa ce l-am imbratisat, cu cât îl priveam, cu atît mai mult fortza privirii  lor punea stăpânire pe firea mea. Era cumva mai mic de statură,
fața îi era smeadă și foarte pârlită de soare și vânt; în fundul capului sclipeau niște ochi  căprui și scăpărători. Avea dinți  albi și frumoși,
și peste buza arsă de frigurile  ostenelilor de razboi , abia mijea o mustață roșcovană – Ce mai , un adevarat vulpoi de Mehedinți.Purta capela pe sprânceană,
 iar în ce privește îmbrăcămintea , părea înfășurat cu totul într-un… covor de petice cusute ingenios , căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanța
unor odăjdii de samurai japonez . O crestătura adâncă îi stăpânea inca obrazul stâng și altă mai lată se lasa pe gât, sub urechea dreapta; iar
mai în sus de mână, pe antebrațul stâng, se zarea o cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate și scurt: “Peste tot, domnule general”. Și desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rana
 de schijă, abia vindecată, la pulpă dreapta; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în
lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva șuvițe de pânză aspra  ce alcătuiau cămășă lui Bivolaru.
Și era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că ești crestat că un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…”
Și iarăși cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpați, la Rășinari, la Olt, la Siret, la Oituz și chiar pe Tisa în aprilie, Că eu, domnule general, 
am fost poate în patruzeci de atacuri mari și, în adevăr, eu sunt ca un răboj al isprăvilor regimentului nostru… Pe mine sunt crestate toate : de la 1916
încoace… și nu mă las invins nici mort!…”
– Ei, și acum îți pare bine că făcuram România Mare și că esti sef de gardă,aici , tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinți, tocmai aci la Budapesta? 
Și el, încordându-se și privindu-mă soldățeste drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos și cu mândrie:
,,E lucru mare,ce reusiram , domnule General… Dar… am auzitără că mai e pana la  Viena!…”
Acestui nebun frumos , dar în toate mințile, acestui prototip al ” zdrențelor noastre   eroice ”, ironizate de unguri , dar glorioase inca de la 1917,  își
da seama perfect până unde se pot întinde interesele patriei adevarate: România Mare !! Nu-i intra totuși în cap că parca numai pentru ce vedea s-a ostenit el și atâția altii care au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteză a neamului său, elegant la simțire și la gândire, fără să o exprime, înțelegea
totuși numai una: “faima și duhul românesc cât mai departe, Si peste toate ,România-Mare, o Românie fără hotare retezate”.

General Marcel Olteanu, zis si ,,Huszarul Negru”, 1926