Ion Coja: ”Opera de colonizare în Dacia a fost de o intensitate fără egal în tot imperiul roman!”
De ce a venit Roma – stăpâna Lumii – să cucerească Dacia Felix !?
În legătură cu romanitatea românească, a apărut, mai aproape de zilele noastre, ideea că românii or fi vorbind ei, aşa cum pretind, o limbă romanică, dar asta nu demonstrează şi romanitatea lor etnică, biologică, rasială.
Adică românii nu sunt decât urmaşii unor daci sau traci romanizaţi, care au învăţat deci latineşte, şi-au abandonat propria limbă şi au devenit civis romanus numai cu numele, nu şi cu fiinţa, cea de neschimbat! [Cf. Arpad Balogh, Histoire démithifiée (sic!) de la Roumanie,]Paris, 1979: “il ne peut s’agir que d’une continuité linguistique et non raciale“…
Trebuie spus însă că autorii care susţin asemenea teză, maghiari sau nu, nu sunt cu toţii mânaţi de aceleaşi sentimente antiromâneşti.
În mare, ei pun în acelaşi fel problema romanităţii şi la ceilalţi romanici, la celelalte limbi romanice, imaginând procesul romanizării provinciilor în termeni asemănători pentru întreagă Romania.
Aceşti termeni sunt net diferiţi de ceea ce îşi închipuiau primii cercetători ai romanităţii, naivi care crezuseră nestrămutat într-un exod de colonişti romani, purtători în lume ai latinităţii.
O asemenea desfăşurare a evenimentelor se consideră azi că intră în contradicţie cu datele istorice şi îndeosebi cu o logică elementară, care se îndoieşte de capacitatea italicilor de a susţine răspândirea limbii latine printr-o expansiune demografică pe măsură.
Cu atât mai puţin ar fi avut această capacitate populaţia din Latium, o mână de oameni în comparaţie cu cei care, la începutul secolului al II-lea al erei noastre, erau cuprinşi între hotarele Imperiului Roman şi vorbeau, de bine de rău, latineşte.
Pe scurt, răspândirea limbii latine “nu a rezultat din deplasarea masivă a unor populaţii romane în provincii, ci din învăţarea de către provinciali a limbii latine” (I. Fischer, Latina dunăreană, Bucureşti, 1985, p. 14).
Acelaşi autor, exprimând un consens azi unanim printre romanişti, precizează că “pe urmele administraţiei şi armatei romane, limba latină s-a răspândit în noile provincii.
Populaţiile cucerite au adoptat-o, ca a doua limbă mai întâi, şi, într-o a doua fază (care n-a mai cuprins întreg teritoriul imperiului) i-au acordat rolul principal în comunicare, părăsindu-şi, încetul cu încetul, limba originară, devenită pentru o bucată de vreme mijloc de înţelegere al unor comunităţi restrânse (locale sau familiale)”.
![CACIULA DACICA]](https://i2.wp.com/infobrasov.net/wp-content/uploads/2016/01/CACIULA-DACICA.jpg)
Încă mai categoric şi mai tranşant este I.I. Russu, considerând că “româna este rezultatul transplantării limbii latine rustice în gura unor populaţii provinciale ce vorbiseră un idiom indo-european unitar”.
“În sfârşit – adaugă acelaşi cu referinţă la procesul romanizării în general – se poate imagina că membrii diverselor triburi ale aceleiaşi provincii, ale căror graiuri puteau fi puternic diferenţiate, foloseau cu precădere latina pentru a se înţelege între ei.”
Întâmplări moderne ar fi de natură să ne dea o idee mai clară asupra procesului de romanizare.
Se trimite astfel la o observaţie făcută de Antoine Meillet, în timpul primul război mondial, asupra comportamentului lingvistic al unor prizonieri germani în Franţa: întrucât aceştia nu vorbeau germana literară, ci numai graiul dialectal de acasă, se aflau în situaţia de a nu se putea înţelege între ei vorbind nemţeşte.
Paradoxul situaţiei îl constituie faptul că, după o şedere de câteva luni în lagărul de prizonieri, aceşti soldaţi germani au învăţat ceva franţuzeşte, ajungând să se înţeleagă între ei mai bine în franceză decât în… germană!
Noi înşine avem cunoştinţă de o altă analogie, propusă de unul dintre cei mai respectabili romanişti, Iorgu Iordan, după care, în provincii, latina s-ar fi aflat în situaţia în care engleza şi franceza continuă să funcţioneze şi azi ca limbi oficiale şi de circulaţie propriu-zisă în fostele colonii, deci după încetarea administraţiei engleze ori franceze şi fără sprijinul unor anglo ori franco-foni nativi, deoarece în conglomeratul de limbi tribale dintre care nici una nu reuşeşte să se impună faţă de celelalte, singura limbă în care aceste triburi se pot înţelege între ele este limba fostei administraţii coloniale.
Deci aşa ar sta lucrurile şi pentru Dacia antică, unde coloniştii veniţi “ex toto orbe romano”, fiecare vorbind o altă limbă maternă, împreună cu autohtonii care nici ei nu vorbeau latineşte, s-au putut înţelege între ei vorbind o limbă care nu aparţinea nici unora propriu-zis: limba latină, care a funcţionat aşadar în provinciile Imperiului roman ca limbă “a tuturor şi a nimănui” propriu-zis.
Acest scenariu poate să pară convingător, dar pentru noi el intră în contradicţie cu alte afirmaţii ale celor ce cred în el.
Astfel, nu mai departe I. Fischer, adăugând că “limba latină a autohtonilor s-a perfecţionat permanent, abandonându-se treptat deprinderile provinciale de pronunţare (“accentul”), “greşelile” gramaticale provenite din bilingvism, folosirea “incorectă” a cuvintelor şi chiar unele cuvinte provinciale (evident nu cele denumind realităţi strict locale)” ne atrage atenţia, involuntar, asupra unei lacune generale: nu ni se spune cum anume s-a perfecţionat această limbă a autohtonilor, care a fost suportul material (uman, instituţional sau de altă natură) al normei literare, al modelului de limbă latină după care s-au “perfecţionat” autohtonii şi ceilalţi, veniţi din alte provincii.
La fel cum nici I.I. Russu nu ne lămureşte ce ar putea, practic, să însemne “transplantarea” limbii latine în “gura” populaţiei autohtone: cum şi, mai ales, prin cine s-a făcut această transplantare?
Cu un accent mai mare pus fie pe elementul autohton, fie pe imigraţia din toate colţurile imperiului, ceea ce e comun în ultima vreme tuturor scenariilor imaginate cu privire la romanizarea provinciilor, şi în special a Daciei, este convingerea că la acest proces a participat un număr extrem de mic, neglijabil, de latinofoni autentici, italici sau romani propriu-zişi.
Care este adevărul? Greu de reconstituit apartenenţa etnică a celor ce au participat la colonizarea Daciei, când informaţia explicită se rezumă la două-trei vorbe aruncate de Eutropius, cuvinte care nici pe departe nu au fost concepute astfel încât să poată răspunde clar la întrebările, nenumărate, pe care istoriografia modernă şi le pune în legătură cu evenimentele relatate de obscurul și expeditivul cronicar antic!
Dacă ne punem în mod serios problema apartenenţei etnice a celor ce au colonizat Dacia, atunci, înainte de orice, avem a ne lămuri câteva chestiuni preliminare, hotărîtoare în formularea unui răspuns concordant cu datele certe, certificabile ale problemei: realitatea lingvistică, aspectul limbii române ca descendentă a latinei. Este singura realitate certă de la care putem porni!
Astfel, ar fi să ne întrebăm mai întâi în ce măsură cauzele şi motivaţiile războaielor dacice, susţinute de Traian, se regăsesc în evenimentele ce au urmat încheierii acestor războaie. Anume, ce a urmat?
În principal trei mari evenimente, “întâmplări”: deposedarea Daciei de fabulosul ei tezaur, transformarea Daciei în provincie romană şi colonizarea ei cu cives romani.
Ne putem întreba în ce măsură aceste evenimente reprezintă un scop urmărit de imperialitatea romană?
Aşadar, în legătură cu ceea ce ne interesează pe noi, în ce măsură colonizarea Daciei a constituit un obiectiv politic, unul din motivele care au determinat Roma să se angajeze în războaiele cu dacii?
Fireşte, îi vom lăsa în primul rând pe istorici să răspundă la această întrebare. Noi ne vom mărgini să vedem în ce fel răspunsurile posibile s-ar lega de chestiunea pusă mai sus în discuţie.
Aşadar, dacă vom constata că romanii, pornind războiul cu dacii, au avut în vedere viitoarea provincie Dacia ca un spaţiu propice unei masive colonizări, asta ce va putea să însemne altceva decât interesul roman de a rezolva astfel, prin colonizarea Daciei, o problemă demografică internă, un excedent de populaţie ivit.
Ivit unde? Aceasta este întrebarea cheie! Căci de acolo de unde s-a ivit această problemă demografică, acest excedent demografic, e de bănuit că au provenit cei mai mulți din mulțimea – magnas copias – de coloniști aduși în Dacia!
Dacă vom ajunge la concluzia că romanii au făcut un scop din colonizarea Daciei, că vor fi avut de rezolvat astfel o problemă demografică, apoi cel mai probabil e că această problemă se ivise în metropolă, afecta metropola cât de cât, Italia și, cel mai probabil, Roma.
Aşadar, dacă e să vedem în evenimentele ce s-au succedat în Dacia, începând cu angajarea Romei în război şi sfârşind cu masiva colonizare a Daciei, dacă e să vedem în acestea realizarea punct cu punct a unei strategii social-politice a Romei, dacă e să constatăm că nu a fost rodul întâmplării, ci al unui scop bine urmărit, că aducerea unui mare număr de cetăţeni romani în Dacia a fost unul din motivele propriu-zise ale războaielor dacice, atunci, în ordinea logică a lucrurilor, ar fi că în felul acesta Roma a încercat să rezolve o problemă socială, aceea a unui excedent demografic, iar că o asemenea problemă putea să determine politica Romei, angajarea sa în acţiuni militare, numai în măsura în care această chestiune afecta propriu-zis metropola.
E greu de imaginat – în ipoteza de mai sus – să fi pornit Traian la război în Dacia, nu pentru imensele ei rezerve de aur,ci pentru a… rezolva un excedent demografic apărut în nordul Africii, bunăoară!…
A existat o asemenea problemă la Roma în epoca premergătoare acţiunii militare împotriva Daciei?
Ar trebui să lăsăm istoricilor să dea un răspuns competent acestor întrebări, nutrind speranţa că ele le vor fi stârnit interesul. După cunoştinţele noastre, n-ar fi exclus să se ajungă la o concluzie pozitivă faţă de întrebarea ce ne-o punem.
Anume că unul dintre țelurile războaielor dacice a fost si să ofere o soluție unei probleme demografice majore. Emitem această ipoteză pe temeiul următoarelor considerente:
Devenind „stăpâna lumii”, a lumii mediteraneene în orice caz, Roma a dobândit controlul unor surse de aprovizionare impresionante.
Grâul din Siria, vestit încă din antichitate, cum vestit este și azi, ajungea la Roma la un preț care curând a făcut ineficientă exploatarea agricolă de acasă, din sudul Italiei îndeosebi.
Latifundiile deținute de romani nu mai erau rentabile. S-a ajuns la situația că tot mai mulți dintre marii proprietari au renunțat la agricultură și și-au permis luxul de a lăsa nelucrat pământul, transformându-l astfel în teren de vânătoare! (sic!)
Fenomenul este cunoscut datorită lui Pliniu cel Bătrân, care a criticat și a deplâns acest comportament iresponsabil al latifundiarilor: “latifundiile au dus la pieirea Italiei” (latifundia perdiderunt Italiam)…
Ca urmare, mulți țărani din Italia nu au mai avut din ce să-și câștige existența! Nu au murit de foame, deoarece aveau cetățenie romană! Detaliu esențial!
Erau fiecare civis romanus, ceea ce le asigura o asistență socială din partea Romei, a statului roman, care se obligase prin lege să-și întrețină cetățenii în asemenea situații! Efectul a fost o afluență tot mai mare de italici la Roma!…
Despre această suprapopulare a Romei avem mai multe dovezi, cea mai spectaculoasă fiind cea rămasă de la poetul Horatius.
Într-una din poeziile sale satirice, Horațiu își îndeamnă concetățenii romani ca atunci când pleacă de acasă să fie precauți și să bată în poartă!(!)
Deci nu când intră, ci când părăsesc incinta să bată în poartă!…
Altminteri, exista riscul ca poarta casei, care se deschidea spre exterior, deschizând-o, să lovească pe unul dintre cei care sprijineau zidurile Romei din lipsă de vreo ocupație. Iar indivizii în cauză erau cunoscuți de toată lumea ce scandal făceau când cineva îi deranja în felul acesta!
Soluția imaginată de poet: bateți în poartă când vreți să ieșiți din casă…
Erau pline ulițele Romei de astfel de indivizi care aglomeraseră Roma în ultimii ani, se plânge poetul, cu 150 de ani înainte de războaiele din Dacia!… Timp în care este de crezut că suprapopularea Romei a crescut, nu a scăzut!…
Sunt mai multe consemnări ale faptului că după cucerirea Daciei a urmat o colonizare intensă, cu un mare număr de cives romani.
Pentru ca numărul lor să fie cât mai mare s-a lansat formula „magică” Dacia Felix!… Colonizarea Daciei va fi fost, în principiu, deschisă tuturor, ex toto orbe romano!
În fapt, avem motive să credem că numărul cel mai mare de coloniști au venit din Italia, din Sudul Italiei mai ales!
În acest sens pledează în primul rând calitatea limbii române, care se dovedește că are la bază o limbă latină ai cărei purtători o vorbeau perfect!
O vorbeau impecabil pentru că le era limba maternă!
Dovezile arheologice susțin și ele că în Dacia opera de colonizare a fost de o intensitate fără egal în tot imperiul roman!
De ce numai Dacia a fost prezentată cu acest atribut, Dacia Felix?
De ce nu ne-a rămas o Galia Felix sau o Hispania Felix?
Pentru că, foarte probabil, aceste provincii nu au fost ținta unei colonizări intensive, ci romanizarea s-a produs în alt fel, cu alte mijloace și într-un răstimp incomparabil mai mare!
În cercetarea vastului și complexului fenomen numit romanizare, trebuie să avem în vedere și detaliul semnalat mai sus: statutul de civis romanus!… Era teribil de atrăgător!
De dragul acestui statut făcea, merita să înveți limba unor cuceritori atât de corecți, de generoși, care îți ofereau posibilitatea de a deveni egalul lor!
Opera de colonizare efectuată de romani, precum se ştie, a fost, spre deosebire de cea a grecilor, susţinută în primul rând prin agricultori, deseori soldaţi-agricultori.
Cucerirea Daciei, a fabuloasei Dacii, nu oferea oare o soluţie şi pentru aceşti ţărani sud-italici, a căror rusticitate o regăsim atât de bine conservată în caracterul rustic, ţărănesc al latinei de la baza limbii române?
Lăsăm pe alţii, mai pricepuţi, să dea un răspuns acestor întrebări şi mai ales în chestiunea originii celor ce au colonizat Dacia, aducând aici limba latină şi implantând-o pentru totdeauna.
Ceea ce noi ne-am pricepe propriu-zis să facem ar fi să vedem ce răspuns ne sugerează situaţia lingvistică în care ne aflăm.
Să vedem deci care ar fi realitatea, astăzi pipăibilă, de care se cuvine să ţină seama istoricii atunci când, studiind chestiunea propusă, vor avea de ales între mai multe ipoteze.
Căci, fireşte, o ipoteză a istoricului, care nu rimează cu realitatea lingvistică, nu face nici două parale!
Aşadar, ne spune oare limba română ceva despre originea celor ce au colonizat Dacia?
Cercetările pe care le-am făcut ne-au permis să răspundem indirect întrebării de mai sus. Căci am ajuns la concluzia că limba latină adusă în Dacia a fost de o calitate excepțională.
Româna a moștenit din latină o sumedenie de elemente lingvistice de mare subtilitate expresivă, care nu puteau fi cunoscute decât de vorbitori nativi ai limbii latine, cives romani a căror limbă maternă era limba latină! (Vezi textele publicate pe site-ul Ion Coja.ro în legătură cu limba maternă a celor care au adus latina în Dacia!).
Această concluzie rimează numai cu originea italică a latinofonilor veniți în Dacia.
Veniți din Italia, din sudul Italiei cel mai probabil, iar nu ex toto orbe romano!
În final ne punem pentru prima oară și următoarea întrebare: Nu cumva faptul că în sudul Italiei a existat un puternic substrat tracic a determinat o mai bună și mai trainică osmoză între noii veniți și autotonii geto-daci?!
Dar de această ipoteză ne vom ocupa mai îndeaproape cu altă ocazie!
Nota autorului
Publicăm acest text, în care din nou ne punem mari nădejdi: să-i tempereze pe contestatarii, plătiți sau voluntari, ai romanității noastre. Iar pe specialiștii de bună credință să-i orienteze spre abordarea frontală a întrebării: cât sunt de latini vorbitorii limbilor neo-latine.
În rândurile de mai jos propun un criteriu: Limba latină de la baza fiecărei limbi romanice în ce măsură a fost limba maternă a latinofoRilor, a celor care a răsădit limba latină în provinciile imperiului roman.
După un asemenea calcul, limba română „stă” foarte bine: a fost neîntrerupt limba maternă a celor care au vorbit-o în Dacia. Această concluzia rezultă din analiza lingvistică direcționată să identifice caracteristicile păstrate de folosirea neîntreruptă ca limbă maternă a unui idiom. În cazul de față, idiomul latin!
Ne arogăm meritul de a fi introdus în discuție această întrebare: ce caractristici ale limbii latine păstrate în limbile romanice ar putea dovedi că latina a fost limba maternă a celor care au transplantat-o în toate colțurile imperiului? ( Ion Coja în https://www.infobrasov.net)
Dle Prof.Ion Coja, va rog sa nu mai folositi adresa mea de email!.
Nu v-am folosit niciodată adresa. Probabil că v-ați abonat singur. Dezabonați-vă! Dar nu cu ajutorul meu. N-am timp și nici nu mă pricep.
Gotii au fost geti…o spune chiar Iordanes.Victor Grigor pune mana pe carte!
Domnule Moisescu,gotii au fost geti numai in mintea unor carturari dornici de-a construi o identitate glorioasa neamului barbar din care faceau parte. Dumneavoastra, care n-ati aflat acest lucru ( din lipsa de cultura) aveti mare nevoie sa puneti mana pe carte, pe carte nu pe maculatura dacista.
Geto-dacii aveau Legile Belagine…pt cai care nu cunosc. Un istoric suedez sustine argumentat ca primele legi suedeze au fost inspirate din Legile Belagine.
Nu există nici un text păstrat din legile Belagine. Există texte moderne care încearcă să de impună atenției publicului cu pretenția că reproduc textul belagin. Istoricul suedez este un scriitor care fantazează pe subiecte istorice. Deci textele respective sunt scornite. Niște scorneli onorabile, după părerea mea, care ridică prestigiul popular al geto-dacilor. Nu-i nimic rău în asta. Dacii merită tot respectul nostru.
Daci ne-au numit romanii. Stramosii nostrii au fost getii. A se studia traducerile placutelor de la Sinaia. O scorneala este teoria latinitatii noastre care face din ciobani profesori de latina…Va rog sa ma dezabonati. Ma plictisiti cu teoria falsa a latinitatii si a dacilor. Istoria noastra este multimilenara si nu incepe cu Dacia si cu latinzarea unui popor urias. Voi macedonenii sunteti stupizi cu ac.teorie pe care doriti sa o imuneti fara nicio logica. Dta. vad ca desfiintezi si istorici din alte tari….Ai reusit sa ma plictisesti. Ultima postare.
De verificat:
„Homer ne înfăţişează populaţiile pelasge din părţile de nord ale Traciei, misii, sciţii şi abii drept cei mai drepţi oameni de pe suprafaţa pământului (Homer, „Iliada”, XIII. v. 6). Şi Strabon („Geogr. I.” VII. 3. 8-9) confirmă, zicând că grecii care au trăit înaintea lui au considerat pe sciţi la fel ca şi Homer şi la fel şi Pliniu (IV. 26. 11). Apoi Platon (sec. V-IV î.Hr.) menţionează legea sciţilor „o ton Schiton nomos” care conţinea instrucţiuni militare. Clearchus din Solos ne spune că sciţii au fost primii care s-au folosit de legi comune. Ştim forte bine că şi Herodot a spus despre geţi că sunt cei mai drepţi dintre traci (Herodot, lib. IV. 93). Nu vom relua toate argumentele lui Densuşianu, dar va trebui să reamintim sursele care fac referire directă la numele de vlah, sub oricare din variante. Regele get Aetas avea la curtea lui nişte „stâlpi ai soarelui” pe care erau scrise legile divine (Valerius Flacus, Argonautice). Platon scrie şi el că „în regatul lui Aethas, care domnise peste hiperboreeni din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă” („Critias”, II, 259). Redactarea acestor legi este mult mai veche, ţinând cont de faptul că turdulii sau turditanii din Penisulele Italică şi Iberică, care s-au desprins din timpuri „obscure” din Transilvania, aveau, cum spune Strabon („Geogr.” 1, III, 1.) „un codice de legi vechi de 6000 de ani, după mărturisirea lor”.[1] Legile acestea au fost date lui Zamolxe de către zeiţa Hestia, atestată documentar la 2500 î.Hr. Aceasta conducea regatul matriarhal al pelasgilor „ce avea la bază cel mai vechi cod de legi scrise din lumea antică, cod cunoscut sub numele de Belagine sau Legile frumoase.[2]
Iamblichos, matematician şi filozof grec, ce a murit pe la anul 330 spune că religia geţilor sau cultul lui Zamolxe era practicat cu mare cinstire şi de către goţi. (Viaţa lui Pitagora ). Iar asta înainte de pretinsa creştinare a lor prin arianism făcută de Wulfila pe la anii 341-348. Mai scrie că Zamolxis, după ce „i-a convins că sufletul este nemuritor” a „scris legile” pentru geţi, după care să-şi rânduiască viaţa de neam scoborâtor din zei. De „regulile lui Zamolxis” aminteşte şi Agathias Scolasticul, sec al VI-lea. Teopomp afirmă că geţii îşi învăţau legile pe de rost, aşa trecând de la o generaţie la alta.[3]
Scriitorii antici, ca: Iosif Flavius, Horaţiu, Criton, Clement din Alexandria, Strabon, Jambique şi Iordanes ne spun că geto-dacii cultivau valorile şi regulile morale, stabileau norme de drept şi aveau concepţii proprii juridice și politice.[4] Ovidiu scrie şi el că, „în dispreţul legilor, autohtonii îşi fac singuri dreptate, folosind răzbunarea sângelui ca în orânduirea gentilică”. Iordanes aminteşte de vechea colecţie de legi în limba getă din Dacia, „Leges Bellagines”, care încă mai exista în formă scrisă, la mijlocul secolului al VI-lea. Gotul/getul Iordanes vorbeşte de Deceneu care „i-a făcut (pe geţi, n.n.) să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi ele se păstrează până astăzi, sub denumirea de belagines”.
În documentele conciliului de la Sardica (Sofia) în anul 343, găsim printre episcopii din Dacia Aureliană participanţi pe „Athenodorus a Dacia de Blacena”. Şi Dionisie Exiguul, Dacul cel Smerit (465-545) „a avut în bibliotecă Belaginele”.[5]
În prefaţa veche a lucrării „Capitularia” a lui Dagobert se spune că legile barbare, numite Lex Ripuaria, Lex Alamannorum şi Lex Baiuvariorum au fost compilate, în vremea regelui got Teodoric (secolul al V-lea) şi a succesorilor acestuia, din legile antice, „legibus antiquis”.[6] Schzupfer spune că „Lex Romana Utinensis” (p. 85, I. 6. 2), datând din secolele VI-VII, au fost copiate, la început, nu în latină, ci într-o limbă barbară. Bethman crede că această lege îşi are originea la Istria.[7] Concluzia o trage tot Densuşianu (D.P. p. 906): „Idioma în care e scrisă are particularităţi caractersitice limbii vorbite în Carpaţi şi Marea Neagră. Chiar şi principiile fundamentale ale legii se întemeiază pe Lex Antiqua Valachorum”.[8]
Ulterior aceste legi au fost cunoscute cu numele mai sus amintit, „Lex antiqua Valachorum”, peste tot în spaţiul tracic unde au trăit urmaşii acestora, după cum vorbesc numeroase documente istorice.
Teodoric cel Mare și neamul său de geți/goți a dus cu sine în Italia obiceiuile și rânduielile strămoșilor. Fiind descălecător de neam şi ţară, pentru bună rânduială a dat un „Codex Theodorici”, lucrare scrisă cu mare grijă după Leges bellagines strămoşeşti a bunei viețuiri în armonie cu Dumnezeu și natura pentru a nu se pierde și pentru a le împărtăși și altor neamuri.[9]
Într-un document din anul 615 intitulat Libbelus dotalis Morgingeba (Registru de avere al lui Morgingeba), căpetenia vizigotă scrie că statul lor era întemeiat după „…ordinis ut Getici est et Morgingeba uetusti” (Rânduieli cum erau la Geţi şi de altfel la Morgingeba). Fără doar și poate onorabilul vizigot se referea la faimoasele legi bellagine, păstrate cu grijă și duse de vizigoți în Spania. Vizigoţii au primit titluri nobiliare „…Insigni merito et Geticae de stirpe Senatus” (Distins prin merite militare şi cu drepturi senatoriale Getice), cum a făcut Constantin cel Mare care a înnobilat mulţime de cavaleri barbari ce s-au dovedit vrednici a mânui armele.[10]
Episcopul iudeo-creştin Iordanes, lăudând cunoştinţele şi morala geţilor a scris că aceştia îndeplineau în viaţa lor rânduielile leges belagines, pe care le mai numeşte şi legi frumoase: Deceneu „i-a făcut să trăiască după poruncile legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele de belagines”, cam tot aşa scrie şi manuscrisul esen privind originea cerească a legilor ce le guvernau soarta. Tot Iordanes în „Getica” ne mai spune că goţii au luat legile belagine de guvernare de la geţi. Peste 1200 de ani şi Carolus Lundius ne spune acelaşi lucru, că legile de guvernare ale goţilor şi suevilor vechi, strămoşii scandinavilor au fost copiate după legile marelui înţelept Zamolxe.
Istoricul Paul Jovius, născut pe la finele secolului al XV-lea a aflat despre acest vechi codice de legi ale românilor, căci el a fost foarte surprins de caracterul arhaic al acestor legi pe care el le considera a fi doar vechi legi romane.[11]
Olaus Magnus relatează că a văzut cu ochii lui în Italia, la Perusia un volum de legi gotice/getice, scris cu caractere gotice şi că, în ciuda vechimii acestui manuscris literar-juridic, căci se scurseseră mulţi ani de la acea perioadă când goţii locuiseră Italia, era bine conservat. Despre aceste legi spunea că erau încă în vigoare printre sueţi şi goţi. Pasajul a apărut într-un manuscris al unui oarecare Johannes Scitul.[12]
Scriitorul suedez Anderas Bureus (Descr. Sueon. Polit.) scrie despre legile goţilor/geţilor: „Că vechimea legilor noastre vestgotice s-ar cuveni a fi socotită din perioada în care goţii au plecat de aici sau puţin după aceea, este departe de orice dubiu, căci ne stă mărturie prezenţa goţilor în Grecia şi Tracia unde se stabiliseră”.[13]
Tot Lundius aminteşte că Conringius a susţinut că primii care au s-au folosit de legi scrise au fost danii, danezii, locuitorii Daciei de Vest.[14] Că vorbim de aceleaşi legi bellagine ne lămureşte mai jos[15]: „Cu câtă claritate ni-l înfăţişează Jornandes (Iordanes) pe Deceneu ca filozof (care la Strabon – lib. VII, 16 şi XVI – este numit Dekaineo). Cum trăiau concetăţenii lui prin legi făcute de el, care scrise fiind s-au numit până astăzi Bellagine”. Că erau mai vechi decât Deceneu, aflăm mai departe[16]: „Troienii, care de fapt nu sunt alteceva decît strămoşii Goţilor / Geţilor, după cum reiese din legile sacre scrise, care erau comune (troienilor şi geţilor)”.[17]
Să admitem că teritoriul cucerit de romani a fost înțesat de coloniști latini și a influențat limba autohtonilor dar asta s-a întâmplat pev14% din teritoriul Daciei . Cum se face că ceilalți daci care nu au fost cuceriți de romani au adoptat limba dușmanilor ????? Pentru că se știe că dacii liberi și atacat continuu teritoriul ocupat de romani facsndu i pe români să se retragă din Dacia .
Nu atacurile dacilor liberi i-au facut pe romani sa paraseasca Dacia, ci atacurile gotilor. Ocupatia gota a dus chiar la consolidarea limbii latine ca limba franca in zona. Chiar si slavii, asezati in Campia Dunarii mai tarziu, au invatat latina care era limba populatiei bastinase si limba utilizata in acesta regiune a Imperiului de Rasarit . Exemplul cu falsul general Chilbudios este edificator in acest sens. Romanitatea orientala si-a avut centrul de iradiere tocmai in valea Dunarii , de la Singidunum pana in delta. Durata stapanirii romane a fost aici de sase secole! Cine compara Britania cu Dacia face o mare eroare: Dunarea nu este Marea Manecii…Romanitatea si-a mutat centrul de greutate, dupa invazia avaro-slava, la nordul fluviului, pe teritoriile parasite de slavii porniti sa prade spre sud. Densitatea locuirii pe linia Dunariii este probata de existenta numeroaselor centre urbane insirate din 30 in 30 de km de-alungul fluviului .Romanitatea s-a impus in spatiul de la est si nord de Carpati tocmai prin expansiunea sau deplasarea acestui nucleu de populatie urbana. Avem elemente lingvistice suficiente care probeaza aceasta ruralizare rapida si fortata. Termenii: PUNTE, CARARE, SAT, PAMANT,TURMA, poate si verbul A UMBLA sunt , prin noua semnificatie dobandita, dovezi clare ale existentei unui asemenea fenomen.
În prima jumătate a secolului al II-lea d.Hr. carpii încep să reprezinte o forță importantă în zonă şi atacurile organizate împotriva Imperiului Roman, singuri sau în alianță cu sarmații sau goții, sunt de o forță rar întâlnită, mai ales pe vremea împăratului Filip Arabul, după cum apreciază Ion Ioniță. Multe tezaure conținând monede romane stau mărturie a faptului că Imperiul plătea sume importante carpilor pentru a-și asigura liniștea din partea acestora. Putem enumera, printre altele, tezaurele descoperite în zona de confluență a Siretului cu Moldova (care datează din vremea lui Marcus Aurelius și Commodus) și cele găsite pe Valea Bistriței (cunoscute odată cu domnia lui Antoninus Pius).
Izvoarele istorice atestă că acest neam dacic, carpii, au reprezentat multă vreme „motorul” alianțelor anti-romane din zonă. Strategia militară a carpilor nu a fost doar una ofensivă, împotriva romanilor, ci și una defensivă, după cum arată, de pildă, valul Stoicani – Ploscuţeni ridicat din inițiativa acestora, pentru a reprezenta o piedică în calea avansării legiunilor imperiale.
În secolele III – IV d.Hr., carpii, singuri sau împreună cu aliații lor, au continuat să fie un adevărat pericol pentru romani. După înfrângerile suferite de frații lor costoboci, carpii nu erau doar cei mai puternici dintre dacii liberi, ci și unii dintre cei mai periculoși dușmani ai Imperiului Roman la Dunărea de Jos (Iordanes, Getica, XVI, 91). Expediții militare de anvergură mai mică sau mai mare, organizate de carpi sunt confirmate de izvoarele latine în anii 214, 238, 245 – 247, 272, 295 – 297, 302, 303, 306 – 311 şi 315 – 318, ultima având loc, potrivit lui Zosimos, în anul 381 (Zosimos, IV, 34), când atacurile lor sunt stopate cu greu de împăratul Theodosius I.
Este important de precizat că, după retragerea administrației romane din provincia Dacia romană, o parte dintre carpi a pătruns pe teritoriul acestei provincii, după cum s-a concluzionat în urma cercetărilor efectuate la Stolniceni (Râmnicu Vâlcea) și Sopteriu (Bistrița-Năsăud), element care a reprezentat o infuzie proaspătă de sânge dac în fosta de acum provincie romană.
Istoricul si arheologul Ion Ionita isi intituleaza lucrarea_”Istoria si arheologia migratiilor germanice din Europa Centrala si de Est”. In cadrul acestei migratii carpii au un rol secundar. Drept consecinta Dacia se va numi Gotia , nu Carpia.
Ion Ionita isi intituleaza lucrarea:”Istoria si arheologia migratiilor germanice in Europa Centrala si de Est”In acest context, carpii au fost niste aliati cu un rol secundar. Nu pericolul carpic i-a determinat pe romani sa abandoneze provincia Dacia, ci, evident, valul germanic. nu intamplator Dacia va fi numita in secolul IV_ Gotia iar ni Carpia.
Parerile armatei de diletanti antilatinisti nu mai deranjeaza azi pe nimeni. Ceea ce intriga pe cei ce poseda o cultura lingvistica peste medie , fara indoiala, este atitudinea unor lingvisti cu carte.Cel mai socant exemplu este cel al domnului Mihai Vinereanu. De ce este socant? Pentru ca, in pofida cunostintelor sale in domeniu, demersul sau nu este unul care respecta cele trei cerinte elementare ale oricarei cercetari de tip stiintific: obligatia de a fi COMPLETA, PERFECTA si , mai ales, FARA IDEI PRECONCEPUTE. Am sa va dau un singur exemplu, dintre foarte multe altele, de abordare nestiintifica cules din cartea intitulata ORIGINEA TRACO-DACA A LIMBII ROM^NE, publicata la Editura Pontos din Chisinau:” Acest fenomen (gu>z) apare si la forma maramuresana a verbului A VENI care este A Z^NI, unde labio-velara PIE* gu( IE* guem_ a veni) apare in aceasta zona a tarii cu siflanta z: PIE* guem „a veni” > traco-dac* geni> rom. (dial) z^ani. Aceasta forma putea fi mai raspandita in vechime decat azi.” Obligatia elementara a oricarui cercetator este observarea directa a fenomenului despre care se pronunta. Daca acest lucru nu este posibil, se impune studierea in totaltate si cu mare atentie a lucrarilor care au avut ca obiect cercetarea acelui fenomen. Face domnul Vinereanu asa ceva? Nu! Ori daca face, acest lucru nu se simte de loc…Era suficent ca Domnia Sa sa rasfoiasca lucrarea lui Tache Papahagi „Grai si folclor maramuresan”, ca sa constate ca pronuntia cu Z a multor cuvinte in acest subdialect se datoreaza alterarii sunetului V. Astfel, aici se pronunta: ziu, zie, zina,zitsa,zipt, inzita, a potcozi, a plezi, a lozi in loc de : viu, vie, vina, vitsa, vipt, invita, potcovi etc. In plus, acest fenomen nu este foarte vechi, el neregasindu-se decat foarte rar in vorbirea celor mai in varsta ( care in loc de z pronuntau d'( d’iu,d’ie,potcod’i, lod’i, pled’i).Cu alte cuvinte, datorita acestei atitudini constante si perseverente de ignorare a aspectelor care nu concorda cu ipoteza originii traco-dace a limbii rom^ne, demersul sau nu se poate numi stiinta, ci doar_ ideologie. Adeptii operei domnului Vinereanu sunt, aidoma dansului, orbiti de ceea ce vor ei sa vada incat nu pot accepta ceea ce este in realitate.
Teoria latinitatii este de un fals incomensurabil. In Italia romana se vorbea limba prisca, adica limba straveche a getilor, de aceea nu au existat translatori intre daci si romani, Limba latina era o limba cultica-derivata din limba sacerdotilor geti, si era folosita numai in administratie si mediul cultural. Anglia a fost cucerita 400 de ani si nu se vorbeste o limba asa-zis latina in UK. Ac.teorie falsa face din ciobani profesori de latina(asta chiar este o gogmanie). Romanii si latinii se trageau din Carpati de aceea dialectele din Italia sunt o forma alterata a limbii romane…friulana, transalpina, napoletana, etc, Aromanii, pe care ii admir, se indarjesc cu ac.teorie a latinitatii si vor sa arate ca ei au fost primii latinizati. Mai sa fie!
Privind „acest excedent demografic”, daca a si fost, el nu putea proveni decat dintr-o zona a imperiului in care se traia cel mai bine; acesta este primul impuls logic! Apoi lucrurile se complica, intrucat in unele tari asiatice sau Sud -America nu exista conditii de trai peste media europeana si aceste tari sunt foarte numeroase! Posibil si din cauze religioase sau educationale, stiut fiind faptul ca cei saraci si neinstruiti fac multi copii.
Tot logic este ca populatia Romei, beneficiind de „asistenta sociala” nici sa nu-si mai fi dorit sa mai munceasca, daca tot primea „paine si circ”! Precum unii din concetatenii nostri mai mult sau mai putin tuciurii! Iar daca asistenta se acorda pe numarul de membri ai familiei se subintelege ca se inmulteau nu gluma! Imperiul, intrat intr-o criza ec-fi, este posibil ca si ei, cetatenii saraciti, sa-si fi dorit migrarea, mai ales cu statut special.
Cat despre agricultorii din Sud, saraciti sub nivelul cu care erau obisnuiti este logic sa fi dorit a pleca sprea alte zari, cu pamanturi roditoare, cu statut preferential, aparati de cateva legiuni si o administratie favorabila, cu statutul de catatean roman in caruta! Iar titulatura de Dacia Felix, clar ca-i ademenea prin manipulare!
In plus, Roma considera, cum este si normal, ca o aparare cu razboaie duse cat mai departe de capitala le asigura mai bine Pacea, plus ca, la nevoie, Imperiul aveau ragazul necesar sa-si regrupeze legiunile pentru a-si concentra forta militara in locul si la momentul potrivit!
in fapt este vorba despre o migratie a fortei de munca, in cautarea acelui Mai Bine, ajutat de statul roman!
*Oare daca am pune in locul statutului de Cetatean al Romei pe cel de Cetatean European, ce ar iesi? Desigur, conditiile sunt ceva diferite, dar in esenta, romanasii nostri formeaza azi mari comunitati prin ESP, ITA, FRA, UK si DEU, ducand cu ei limba, cultura si religia ortodoxa! Efectele nu le putem percepe in 10-20 de ani, dar ele vor fi!
**Domnule profesor,
stiu cel putin o persoana, conflictuala si vulgara, care va ataca pe alte site-uri, incercand sa maculeze, cel putin din rautate si suficienta, teoria expusa de dumneavoastra.
Iulian , incearca sa inveti sistemul civil- juridic roman care se aplica dupa invazia si cucerirea unui teritoriu si apoi vei intelege ca Romanii aveau metode social-lingvistice juridice de de-naturalizare a triburilor cucerite pentru a le putea subiectiviza Romei . Romanii aveau fixul asta ca totul trebuie sa fie Lege , adica cu Consimntamintul ( obtinut prin inselaciune ) celor sub jugati . Un dac nu putea fi nici de-posedat de teritoriu si nici supus platii taxelor si impozitelor cuceritorilor Romani , dar un Roman Civis putea fi taxat intrucit era re-legat /sub lege intr-un Contract Social de servitudine .
Ion , este un Agent fidel al Romei / Vaticanului si misiunea lui este sa de-naturalize nativii daco-valahi si sa propage frauda istorico- social – contractuala de Romanizare a nativilor ,care implica politica de des-posedare a nativilor de teritoriile lor naturale si subiectivizarea lor Romei .
Ion este mercenar papistas , nu degeaba s-a dus la Vatican si i-a pupat laba Papei . Acum ce sa zica , aoleo ce prostie am facut ? Nu , ca se darima toata cariera de Romanist , ci o tot tine pe de-naturalizarea nativilor daco valahi .
Cu intelectruci vinduti Romei , care se sforteaza sa dez-radacineze si sa dez-mosteneasca indivizii nativii , ne mai miram de ce poporul este debusolat si bezmetic .
Simple prezumtii , fantezii ale lui Ion . Portul , horele si sirbele taranilor nostrii , nativii tarii , ne spun alta istorie . Nu avem nici o picatura de sange latin ci sintem descendenti din triburile daco – valahilor .Fratii nostri etnici sunt albanezii si yugo-slavii .
De ce nu dansam tarantele , ci jucam sirbe ?
O perspectiva avocateasca:
Deci legionarii romani se casatoresc cu bastinasele tinere si se formeaza limba si poporul Roman.
Insa mai degraba femeile i-ar invata pe legionari limba lor, daca/geta/traka, iar copii fara indoilala vor vorbi limba MATERNA, limba mamei lor.
Desigur ca au fost si exceptii in istorie cand lucrurile au diferit un pic.
Cand Senatul Roman a fost sa aleaga limba oficiala a Imperiului Roman a fost simplu, nu dupa majoritatea celor care vorbesc un anumit dialect, ci limba pe care o vorbesc oamenii politici ai imperiului la Roma, pe care au invatat-o de la doicile aduse la Roma din Latium, deci Latina.
In cazul Daciei nu se punea problema ca vre-o familie a unui veteran sa-si permita sa aduca vre-o doica din Latium.
Mai jos este si parerea altora mai specialist ca mine.
Limba romanilor[din Roma] a fost latina, pe care Virgil (15 octombrie 70 î.Hr. – 21 septembrie 19 î.Hr.) o subliniază ca sursă de unitate și tradiție romană. Până în timpul lui Alexandru Severus (a domnit 222-235), certificatele de naștere și testamentele cetățenilor romani trebuiau scrise în latină. Latina a fost limba instanțelor de judecată din Occident și partial a armatei din întregul Imperiu, dar nu a fost impusă oficial popoarelor aduse sub dominație romană.
Această politică contrastează cu cea a lui Alexandru cel Mare Macedon, care a impus greaca în întregul său imperiu ca limbă oficială. Ca o consecință a cuceririlor lui Alexandru, greaca koine a devenit limba comună în jurul Mediteranei de Est și în Asia Mică. „Frontiera lingvistică” care împarte Vestul Latin și Estul Greciei a trecut prin peninsula Balcanică.
Romanii care au primit o educație de elită au studiat greaca ca limbă literară, iar majoritatea bărbaților din clasele de conducere puteau vorbi greaca. Împărații Julio-Claudiani au încurajat standarde înalte de latină corectă (Latinitas), o mișcare lingvistică identificată în termeni moderni ca latină clasică, și au favorizat latina pentru desfășurarea afacerilor oficiale.
Claudius a încercat să limiteze utilizarea limbii grecești și, ocazional, a revocat cetățenia celor ce nu vorbeau latina, dar în Senat s-a servit de bilingvismul său în comunicarea cu ambasadorii vorbitori de limbă greacă. Suetonius îl citează ca referindu-se la „cele două limbi ale noastre”.
În imperiul estic, legile și documentele oficiale au fost traduse în mod regulat în limba greacă din latină. Interpenetrarea zilnică a celor două limbi este indicată de inscripții bilingve, care uneori chiar se schimbă înainte și înapoi între greacă și latină.
Printre alte reforme, împăratul Dioclețian (a domnit între 284 și 305) a încercat să reînnoiască autoritatea latină, iar expresia greacă hē kratousa dialektos atestă statutul continuu de latină ca „limbă a puterii”. La începutul secolului al VI-lea, împăratul Justinian s-a angajat într-un efort quixotic de a reafirma statutul de latină ca limbă de drept, chiar dacă în timpul său latina nu mai
Trimiterile la interpreți indică utilizarea continuă a limbilor locale, altele decât greaca și latina, în special în Egipt, unde a predominat limba copta și în medii militare de-a lungul Rinului și DUNĂRII.
Juriștii romani manifestă, de asemenea, o preocupare pentru limbile locale, cum ar fi Punic, Galic și Aramaic, asigurând înțelegerea și aplicarea corectă a legilor și jurămintelor. În provincia Africa, Libico-Berber și Punic au fost folosite în inscripții și legende pe monede în timpul lui Tiberius (secolul I d.Hr.). Inscripțiile Libico-Berber și Punic apar pe clădirile publice în secolul al II-lea, unele bilingve cu latină.- Miles, Richard (2000) „Comunicarea culturii, identității și puterii”, pp. 58–60.
În Siria, soldații palmyreni au folosit chiar dialectul aramaic pentru inscripții, într-o excepție izbitoare de la regula conform căreia latina era limba armatei.- Adams, J. N. (2003). „‘Romanitas’ și limba latină”. Trimestrialul clasic. 53 (1): 184–205.doi:10.1093/cq/53.1.184
Arhiva Babatha de la Marea Moarta este un exemplu sugestiv de multilingvism în Imperiu. Aceste papirusuri, numite după o femeie evreică din provincia Arabia și datând din 93 până în 132 d.Hr., folosesc în mare parte aramaică, limba locală, scrisă în caractere grecești cu influențe semitice și latine; o petiție adresată guvernatorului roman, cu toate acestea, a fost scrisă în limba greacă. – Rochette, Bruno (2012). „Politici lingvistice în Republica Romană și Imperiu”. Un companion pentru limba latină. pp. 549–563. doi:10.1002/97814443397.ch30. ISBN 978-1-4443-4339-7.
Dominația limbii latine în rândul elitei alfabetizate poate ascunde continuitatea limbilor vorbite, deoarece toate culturile din imperiul roman au fost predominant orale. – Miles, Richard (2000) „Comunicarea cultura, identitatea, și puterea,” în care se confruntă cu putere: cultură, identitate și putere în Imperiul Roman. Routledge. pp. 58–60.
În Occident, latina, denumită în forma sa vorbită latină vulgară, a înlocuit treptat limbile celtice și italice care erau legate de aceasta printr-o origine indo-europeană comună.
Prin natura sa, latina vulgară a variat foarte mult în funcție de regiune și de perioada de timp, deși pot fi văzute mai multe diviziuni majore. Dialectele latine vulgare au început să se îndepărteze în mod semnificativ de latina clasică în secolul al III-lea în perioada clasică a Imperiului Roman.
Aspectele comunele în sintaxă și vocabular au facilitat adoptarea limbii latine. – Stefan Zimmer, „Indo-European”, în Celtic Culture: A Historical Encyclopedia (ABC- Clio, 2006), p. 961
După descentralizarea puterii politice în antichitatea târzie, latina s-a dezvoltat local în ramuri care au devenit limbi romanice, cum ar fi spaniola, occitana, portugheza, franceza, italiana, catalana și româna, și un număr mare de limbi și dialecte minore. Astăzi, mai mult de 900 de milioane de oameni sunt vorbitori nativi de limbi romanice în întreaga lume. – Sala, Marius; Posner, Rebecca. „Limbi romanice”. Britannica. Britannica. [actualizare 11 februarie 2020. Până la începutul secolului 21, aproximativ 920 de milioane de oameni au revendicat o limbă romanică ca limbă maternă.]
Limbile romanice toate au evoluat impreuna cu limba latină vulgară de care au fost puternic influentate, ele nu provin din limba latină clasică, ci multe dintre ele, originar, provin ca si latina dintr-o limba Proto Indo Europeana.
Ca limbă internațională de învățare și literatură, latina însăși a continuat ca un mediu activ de exprimare a diplomației și a evoluțiilor intelectuale identificate cu umanismul renascentist până în secolul al XVII-lea, precum și pentru lege și Biserica Romano-Catolică până în prezent. – Jensen, Kristian (1996) „Reforma umanistă a predării latine și latine”, în The Cambridge Companion to Renaissance Humanism. Cambridge University Press. pp. 63–64.