Ofensiva contra ideei naţionale

Războiul mondial deslănţuit la 1914 a fost incontestabil o formidabilă înfrângere a internaţionalismului. De unde proletarii din toată lumea orbiţi de lozincele marxiste trebuiau să refuze plecarea în războiu, apărarea patriei şi a existenţei naţionale şi prin răsvrătire să întroneze — nu pacea ci cârmuirea Socialistă-internaţională în frunte cu reprezentanţii rassei superioare a lui Isaac Blumchen. Sentimentul naţional abia înăbuşit prin învrăjbirea claselor sociale a isbucnit cu putere elementară distrugând în câteva clipe întregul rezultat al unei munci asidue de câteva decenii. Ideea naţională stăpână de a lungul veacului XIX peste destinele Europei, ideea naţională ce trecuse din victorie în victorie prin desrobirea naţiunilor încătuşate sub stăpâniri străine biruise asupra unui nou duşman, care prin deslăntuirea luptei de clasă o ameninţa cu extirpare.

Duşmanul nu s’a dat învins. Rasboiul prelungit cu slăbirea resortului moral în sufletul mulţimii, cu cortegiul de mizerii şi suferinţe inerente unei răfueli mondiale a creiat o desorientare generală, o slăbire a rezistenţei morale şi materiale din sânul fieşţecărei naţiuni, deci o prielnică situaţiune pentru reuşita unei îndrăsneţe lovituri. Bolşevismul revoluţionar intră în scenă. Dupăce înlătură cu o cruzime barbară tot ce-i stă în cale în Rusia şi pune stăpânire pe vastul imperiu al unui popor inert şi incapabil de a mai reacţiona, armatele roşii mânate de mercenarii chinezi ai tovarăşilor Lenin—Trotzki bat la porţile Europei precedaţi de misionarii propagandişti încărcaţi cu aurul imperiului şi a tezaurului român.

Bolşevismul s’a lovit însă de zidul de neînvins alcătuit din Polonia şi România şi campionii internaţionalei a Ill-a şi-au văzut din nou speranţele năruite: iubirea de neam nu putea fi ştearsă din sufletele popoarelor abia eliberate.

Ar fi să ne amăgim pe noi înşine, dacă am admite că de astădată biruinţa a fost complectă şi definitivă. Bolşevismul a rămas stăpân pe Rusia şi mereu la dispoziţia unei puteri oculte, mereu în serviciul combaterii şi exterminării ideei naţionale.

Rasa ce visează imperiul universal, ce doreşte stăpânirea asupra tuturor popoarelor prin desfiinţarea conştiinţei şi demnităţii naţionale este mult mai dârză, mult mai perseverentă, dispune de mijloace mult mai formidabile, decât să-şi plece capul în faţa unui insucces vremelnic.

Diriguitorii luptei contra ideei naţionale şi-au dat repede seama, că momentul nu a fost prielnic, terenul nu era îndeajuns pregătit si mijloacele întrebuinţate nu erau destul de puternice. Lămuriţi odată asupra cauzelor eşecului, nu au întârziat o clipă să ia măsurile cuvenite Măestria cu care se lucrează, taina ce învălueşte pregătirile cu greu ne îngădue să pătrundem tot, ceeace se petrece în jurul nostru. Trei sunt însă armele principale, ce se desprind tot mai clar în faţa cercetătorului neobosit, armele ce vor pregăti terenul şi vor încerca să smulgă victoria: liga naţiunilor, curentul de aşa zisă democratizare şi bolşevismul rusesc.

Liga Naţiunilor în mentalitatea maselor seduse este încoronarea păcii prin facerea imposibilă a răsboaielor viitoare. In realitate liga naţiunilor este negaţiunea deşi deghizată însă complectă a independenţei naţionale, negaţiunea suveranităţii naţionale. Liga Naţiunilor se amestecă şi se va amesteca şi pe viitor în toate chestiunile interne, va „ocroti” în numele umanităţii toate elementele minoritare iredentiste şi subversive, va alimenta toate curentele de dezagregare socială, va încerca să împace toate statele naţionale încetul cu ideea unei solidarităţi internaţionale peste interesele vitale naţionale — mărunte — în sfârşit va face toate eforturile să ia forma de supra-Stat având în subordine toate statele naţionale din Europa şi alte continente.

Ca să aibă pe toate statele naţionale la discreţia sa, Liga naţiunilor incearcă sâ obţină desarmarea generală. Cum nu ar fi simpatică maselor desarmarea, când se cere în numele umanităţii: nu vor mai fi vărsări de sânge, nu vor mai fi măceluri îngrozitoare, nu vor mai fi câmpii devastate de tranşee şi pâlnii de obuze. Toate diferendele se vor tranşa la masa verde în faţa unor înalţi arbitri, o nouă eră a păcii, a umanităţii începe, era ce va fi binecuvântată de nepoţii şi strănepoţii noştri. Iar când ideea desarmării generale prinde tot mai adânci rădăcini, când imnuri de slavă se înalţă pe coloanele tuturor ziarelor umanitare şi democratice, nimeni, aproape nimeni nu se mai întreabă, ce va fi soarta statelor naţionale din Europa desarmate de Liga naţiunilor în faţa bolşevismului rusesc inarmat până în dinţi?

Iar Liga Naţiunilor impinsă de diriguitorii oculţi ai luptei ce se dă, va merge înainte fără şovăială pentru a ne lipsi într’o bună zi complect de orice mijloc material de apărare.

Valul democraţiei complectează admirabil opera. Adevărata democraţie este un bun nestimat al omenirii, în faţa căruia ne plecăm capetele; adevărata democraţie este cea mai înaltă formă de guvernare. Cât de departe este însă aceasta democraţie de pseudo-democraţia zilelor noastre, de democraţia de tarabă ce cucereşte tot mai mult teren. Democraţia pusă în practică în mod cinstit ar trebui să potenţeze conştiinţa de sine şi demnitatea de popor; democraţia zilelor noastre adoarme această conştiinţă şi demnitate. Ideea naţională sub regim democratic ar trebui să fie singura călăuză în îndreptarea cărărilor viitorului, democraţia de tarabă îi dă însă zilnic asalturi furioase. Orice exces de zel al unui „naţionalist” este anacronism, reacţiune, barbarie şi greu păcat contra umanităţii, toate mărşăveniile şi crimele agenţilor de disolutiune naţională şi socială sunt fapte scuzabile ale unor fanatici idealişti. In faţa asasinatelor şi bombelor se practică complotul tăcerii. Astfel zi de zi se ţese o pânză deasă înaintea ochilor mulţimei şi mulţimea desorientată nu mai poate deosebi binele de rău, adevărul de minciună.

Intelectualii fără conştiinţă se vând, cei neprihăniţi sunt recrutaţi prin linguşiri şi excitarea vanităţii, ideologii se prind în mrejele propriilor lor formule. Şi astfel ideologul de bună credinţă dl Herriot, când sufere cea mai înjositoare înfrângere in faţa finanţei internaţionale la Londra, întră în Paris ca triumfător slăvit de mulţimea indusă în eroare de falşa doctrină a umanitarismului internaţional.

O constatare se impune: pseudo-democraţia lucrează pe capete la dezarmarea sufletească a naţiunilor.

Iar când Liga naţiunilor ne va fi smuls armele din mâini, când democraţia interesată va fi zăpăcit complect noroadele gonind din suflete iubirea de neam şi ţară, dacă va mai fi nevoie, opera o va desăvârşi armata roşie.

Dl Const. Bacalbaşa se plângea în „Adevărul” de incoherenţa politicei englezeşti de dupâ răsboi, care la Geneva pune la cale desarmarea lumii, iar prin tratatul anglo-rus procură mijloacele materiale pentru politica agresivă a Sovietelor. Incoherenţa este evidentă din punct de vedere al intereselor naţionale englezeşti, însă fapta în sine esta cea mai firească şi logică urmare a unei politici oculte nemărturisite, care merge cu paşi grăbiţi spre o apropiată realizare. Capitalismul finanţând comunismul agresiv cu binecuvântarea pacifistului Macdonald, o stranie împerechere; exclusă fără anumite dedesupturi. Totuşi lumea adormită de dulcegele promisiuni ale păcii eterne nu se alarmează, nici nu se emoţionează. Cei interesaţi veghiază, ca să se treacă repede la ordinea zilei peste acest „fapt divers”.

Ofensiva a inceput, ea se dă cu inverşunare şi poate nu este departe ziua, când se va incerca lovitura decisivă, lovitura de graţie. Ce va fi rezultatul, Dumnezeu numai îl ştie! Noi însă ne ridicăm glasul şi avem credinţa că el nu va răsuna în pustiu. Să ne facem datoria fără preget şi să contribuim cu toate puterile noastre ca asaltul să se izbească de o naţiune românească bine înarmată şi însufleţită de cel mai curat patriotism şi spirit de jertfă!

Dr. Valeriu Pop

(Material preluat din revista Acțiunea Românească, anul I, nr 1 din 1 noemvrie 1924)