Bună ziua, mult stimată redacție a revistei LITERATURA ȘI ARTA!

Vă trimit acest text în semn de amintire și profundă recunoștință regretatului maestru Nicolae DABIJA, inclusiv pentru dragostea manifestată constant față de tot ce se referea la valorile din trecutul Basarabiei noastre. FIE-I AMINTIREA NETRECĂTOARE!

Cu respect și cele mai frumoase urări, Domniilor Voastre și cititorilor revistei noastre,

Nicolae Cojocaru Duesseldorf 7 februarie 2022

ODĂ (în proză) CÂNEPII

I. Cânepa, e o plantă de la un timp nu numai ajunsă în dizgrație, ci și interzisă, și hulită. Dar nu din vina ei, ci a omului. La asta s-a ajuns nu numai pentru că progresul științific și industrial a oferit omului alte textile în locul celor din cânepă, care l-au slujit multe milenii. Căci cânepa putea fi cultivată în continuare pentru folosirea ei în multe scopuri industriale, dar și alimentare (pentru ulei din semințele ei ș. a.). Putea, dacă din neștiință sau și din alte cauze, calitățile ei nu ar fi fost confundate cu acele însușiri ale unor extrase din canabis și din marijuană, care, folosite cum dorește fiecare, sânt foarte periculoase pentru om. E vorba de drogurile atât de răspândite de mai mult timp și care aduc foarte mari daune sănătății psihice a celor ce le consumă.

Cu ocazia scrierii prezentelor rânduri m-am dumerit, cât de cât, în acest domeniu, inclusiv citind în internet un text foarte interesant cu titlul: „Ce este cânepa, marijuana și canabisul? Ghidul complet pentru înțelegerea canabisului” (text anonim, provenit din Elveția). Simplu vorbind, adevărul despre cânepă, conform sursei numite, este acesta: și cânepa, și marijuana provin din canabis (cânepa indiană) și au ceva în comun cu acesta. Însă cânepa nu conține substanțe din care se fac drogurile.

Dar omul, odată scăpat de nevoia de a folosi calitățile cânepii – acelea care pe parcursul mileniilor l-au ajutat să-și satisfacă multe necesități existențiale primare –, omul deci nu a știut să apere cânepa contra învinuirilor neîntemeiate cum că ar fi sursă de droguri, și să continue cultivarea ei întru multiple foloase practice. Asta s-a început din interesul producătorilor de petrol de a lichida concurența din partea uleiului din semințe de cânepă și doar mai apoi – și pentru a ușura contracararea cultivării canabisului și a marijuanei, dată fiind asemănarea exterioară a acestora cu planta de cânepă, care se cultiva în Europa și care a fost interzisă și abandonată.

Însă în memoria oamenilor mai în vârstă cânepa noastră rămâne cu marele ei rol în viața de mai înainte, pentru care îi suntem profund recunoscători. Și e bine, indubitabil, ca și generațiile tinere să cunoască cât de cât acest rol. Inclusiv în scopul de a le ajuta să-și imagineze / să modeleze mai bine în conștiința lor, cum se trăia cândva. Informația în cauză este, așadar, parte a memoriei noastre istorice privitoare la cultura materială din trecut și ea trebuie ocrotită.

În 2009 prezentasem unui ziar un text pe această temă, dar nu a fost publicat, iar din computator s-a întâmplat că mi-a dispărut. Tema însă nu m-a mai părăsit și încerc să o expun iarăși.

II. Majoritatea familiilor sătești se străduiau ca periodic (în măsura necesităților) să cultive și o parcelă (vreo 2-3 ari) de cânepă. Se făcea, de regulă, în preajma casei, pe un teren îngrășat și mai afânat, înțărcuit cumva, ca orătăniile sau niște patrupezi să nu pătrundă pe acel teren. Sămânța se obținea în sezonul precedent – de la plantele de cânepă, crescute cu destul spațiu în jur, pe ogoarele de păpușoi. Aceste plante de cânepă se numesc hlăndani (regionalism). Din coaja lor se putea împleti sfori rezistente, dar și cele cu ce se mânau animalele: (puhă=biciușcă, bici și harapnic. Adică un bici mai mare, având coada scurtă și la capăt pleasnă care să pocnească. Putea fi împletit rotund sau în muchii, în partea de sus fiind din patru sau din opt vițe, împletite și ele.)

Prin aruncarea semințelor cu mâna cânepa se seamănă la mică adâncime (de unde necesitatea de a supraveghea la început ca păsările să nu prea culeagă semănătura). Dar și des, ca plantele de cânepă să crească înalte, drepte și fără crengi / noduri. Însă, din această cauză, tulpinile lor sânt cam gingașe și pot fi ușor pătulite și încâlcite (să ne amintim de prăpădul pe care îl făcuse în cânepa vecinilor Nică a lui Ștefan a Pietrei, alias băiatul Ion Creangă, atunci când, descoperit la „furat” cireșe – din pomul care se afla în ea –, stăpâna cireșelor alerga după el, ca să-l „netezească”).

După maturizare / înflorire, cânepa se smulge, se face legături groase ceva mai mult decât poți cuprinde cu ambele palme și se lasă să se slăjească bine. După care, cu rădăcinile scuturate de țarnă, se pune în apă curgătoare la topit. Pentru asta într-un pârâu se bat câțiva pari, mai sus de ei instalându-se cânepa de-a curmezișul pârâului, iar peste ea se așează ceva greutăți, ca legăturile să fie puțin scufundate. Topitul e o chestie foarte serioasă, cerând atenție, ca la o eventuală ploaie și viitură apa să nu ia cu sine maldurele de cânepă (ceea ce se și întâmpla uneori). Totodată, topitul trebuie oprit la timp, ca să nu putrezească coaja tulpinilor de cânepă – materia pentru care ea și se cultivă. Plantele se spală în acea apă curgătoare, eliberându-se complet de frunze și de stratul verzui și lunecos de pe coaja lor. Apoi cânepa se lasă la uscat bine, gospodinele începând să o prelucreze nu rareori abia după ce se termină lucrările de câmp sau chiar primăvara devreme.

III. Etapele prelucrării de mai departe a cânepii întru obținerea materialului care urmează a fi tors sânt: bătutul, melițatul, pieptănatul și răgilatul.

După topire plantele de cânepă au coaja mult înălbită, iar bățul – fragil, el frângându-se prin bătaie – pe un trunchi, dar și (sau apoi și) cu ajutorul bătătorului, procedeu în care bucățile de bețe (puzderia) se desprind de la coaja fostelor plante și cad. Bătătorul e un dispozitiv primitiv, făcut dintr-o bucată de drug cu diametrul de vreo 20-30 cm, instalat pe patru picioare, la înălțimea cingătorii. În drug se dăltuiește un uluc în formă de trapeză, cu latura / gaura mai mică înspre pământ. La un capăt se fixează cu un cui un mâner – o altă bucată de lemn (de asemenea, tare), cioplită astfel ca între ea și pereții ulucului-trapeză să fie câte vreo 2 cm de spațiu gol. Mănunchiul de cânepă se pune perpendicular pe uluc și se apasă / lovește cu mânerul descris, ca bețele cânepii să se frângă. Asta se face consecutiv pe toată lungimea fostelor plante de cânepă, după care mănunchiul se scutură de puzderie, acțiunea repetându-se de mai multe ori.

Următoarea operație e prelucrarea cu ajutorul meliței, asemănătoare cu bătătorul, doar că are spațiul liber dintre pereții ulucului-trapeză și mâner mai mic. Asta face ca în procesul melițării să cadă aproape toată puzderia. Dar și ca, atunci când totalitatea de coji ale mănunchiului de cânepă rămasă după separarea puzderiei e trasă pe sub mânerul meliței adâncit câtva în ulucul ei, panglicile mai late ale cojilor de cânepă să se desfacă în fibre mai înguste (iar rezultatul / succesul depinde mult de calitatea topitului). Apoi atingerea acestor două scopuri e continuată prin pieptănat – prelucrarea cu niște piepteni, ai căror „dinți” sânt cuie de metal bine ascuțite și lungi de vreo 10-12 cm, instalate pe o bucată patrunghiulară de scândură cu mâner. Pieptănatul are și menirea de a separa fibrele scurte și noduroase (feștila) de fibrele lungi, care vor constitui fuiorul. Această separare e continuată prin răgilat (ragila e tot un pieptene, dar are cuiele ceva mai subțiri și instalate mai dens, la mijlocul unei scânduri cam de 1 m lungime, fuiorul trăgându-se repetat prin aceste cuie). Ceea ce separă din fuior ragila se numește câlți, ei având o ceva altă destinație decât feștila.

Apoi vine torsul; înmuierea și înălbirea celor toarse (aceste scopuri realizându-se prin zolire, după care respectivele fire devin mai albe și moi – indiferent că sunt de tort sau mai groase, din câlți). Iar, după caz, urma vopsitul. Și doar după toate acestea se putea purcede la urzit și țesut, pânzele obținute mai având nevoie de înmuiere = micșorarea gradului de asprime și înălbire suplimentară, care se obțineau prin zolire, geruire și ghilire.

Cele spuse despre cânepă se referă deplin și la cultivarea și prelucrarea inului (precum a descris-o on Creangă în textul său NUL ȘI CĂMEȘA), cu specificarea că lungimea plantelor de in e cam de cel mult jumătate din cea a cânepii. În multe gospodării țărănești periodic se semăna și un „petec” de in, pentru unele trebuințe țesăturile din firele lui prețuindu-se mai mult ca cele din cânepă. Cine a văzut odată chiar și o mică parcelă de in, cu florile lui albăstrii, poate rămâne pentru toată viața cu o impresie plăcută de neuitat.)

IV. Descrierea detaliată a tuturor acțiunilor necesare pentru obținerea din cânepă a unor produse finite de calitate pentru mine ar fi o plăcere. (Le cunosc relativ bine din viața de acasă, inclusiv pentru că, fiind cel mai mic în familie, a trebuit să-i fiu mamei de ajutor la multe din aceste lucrări și mi le amintesc cu multă duioșie. Știu ce înseamnă cuvinte ca: rășchiere, jighiuță, motovelnic, urzire, dar și cele referitoare la stative ș.a.m.d.) Însă asta ar cere mult spațiu. De aceea, în continuare voi puncta doar unele crâmpeie.

Din fuior se torcea firul / ața subțire și trainică numită tort, ea servind pentru urzeală la toate felurile de țesături din cânepă (evident, până la apariția posibilității de a procura și folosi în acest scop și ața de bumbac). Dar și pentru bătătură (firele puse de-a curmezișul pânzei), dacă se țesea pânză tort în tort. Pânza de tort se folosea pentru lenjerie de corp, dar i la confecționarea plapumelor. Firele / torsul din câlți putea fi și mai subțire, când se folosea ca bătătură pentru ștergare, dar și mai gros – la țesutul pentru zolnice (ștergare mai groase, de învelit ceea ce nu trebuia să se răcească repede – de regulă, mămăliga – sau ca ceva să nu se înăsprească – mălaiul / pâinea –, mai ales la lucrările de câmp). Din țesătura cu bătătură de câlți se făceau și ițari – pantaloni țărănești înguști. Se folosea (de regulă, vopsită) și pentru veretcuțe (așternuturi pe lavițe și pe cuptor, dar și pe jos / podea), ca și pentru traiste și desagi. Din feștilă se torcea fir gros pentru bătătură la acea țesătură din care se coseau saci și veretce (regionalism). Veretca se cosea din mai multe fâșii de pânză de sac și servea, mai ales, la unele lucrări de la treierat, dar și la uscarea boabelor de grâu și alte cereale, inclusiv când ele trebuiau spălate, pentru a le separa de țărână și resturle de buruieni, dacă după treierat se întâmpla să le conțină. Din torsul de feștilă se făceau și diferite sfori, ca și, bineînțeles, funii: mai subțiri – frânghiuțe (pentru uscarea rufelor, priponitul puilor de animale etc.) și frânghii (de grosime diferită, ele fiind de mare necesitate în gospodăria țăranului). Iar puzderia servea la aprins focul. Astfel din cânepă nimic nu se pierdea.

Noi, băiețimea de cândva, din câlți ne făceam dopuri=„gloanțe” pentru puștile noastre făcute primăvara din lemn de soc. Nu cred că astăzi e mare numărul de băieți care știu ce este o astfel de pușcă (și regret că nu am spațiu pentru a o descrie). Iar din firele de feștilă se împleteau și niște ciupici de casă (cărora li se zicea rusește „tufle”, adică ghete). Dar cu taban gros, ele puteau servi și ca un fel de încălțări pentru afară, pe vreme cu ger sec. După război am fost aduși de către „eliberatori” într-o așa stare materială încât – nu-mi mai amintesc bine în care iarnă anume – a trebuit să merg la școală și în astfel de încălțări. Și nu vă grăbiți să râdeți de mine de atunci în ele, ba și cu năframa neagră a mamei în jurul gâtului, căci „tuflele” mele erau mult mai ecologice (precum ne exprimăm azi) comparativ cu niște opinci din piele neprelucrată de porc sau alte animale, purtate de unii colegi de clasă și de la care în timpul lecțiilor aerul devenea foarte neplăcut. Au fost și astea în Basarabia noastră…

Pe vremuri din sămânța de hlăndan sătenii făceau și ulei. Îmi povestea una din surorile mele (n. în 1919), că în tinerețea ei flăcăii și domnișoarele uneori prăjeau o mică cantitate de aceste semințe, le frecau în marcoteț și după câteva înghițituri din acea băutură (numită popular lapte de buhai) se simțeau cam neobișnuit. Dar asta nu a fost o practică frecventă. (În familia noastră uneori se coceau azime presărate cu semințe de hlăndan și erau foarte gustoase.) Oamenii foloseau cânepa pentru nevoile vitale. Și fără ea existența lor ar fi fost nu numai că mult mai problematică, ci uneori și imposibilă.

V. Am scris cele de mai sus, bineînțeles, nu pentru că aș agita ca oamenii să revină la țesăturile din cânepă, deși, ca obiecte de artizanat, ele sunt foarte atrăgătoare pentru turiști, deci, pot fi și avantajoase pentru cei care le-ar produce. Am scris, ca să nu se uite cum a fost cândva, chiar și în timpurile pe care unii dintre viețuitorii de azi le-am apucat într-o măsură sau alata. Dar și pentru a spune explicit că greutățile vieții săteanului nostru de atunci depindeau în mică măsură de faptul că el purta rufe din pânză tort în tort, acestea cam pozându-i pielea, precum s-a exprimat public, cu sarcasm și subtext antiromânesc, un bătrân scriitor basarabean, ceea ce m-a și făcut atunci (în 2009) să scriu textul pe tema cânepii. Iar bunele gospodine prelucrau acea pânză atât de minuțios încât lenjeria de corp făcută din ea nu prea deranja. Totodată, nici alergie nu cauza. Așa că pentru rosăturile de atunci pe corpurile unora nu cânepa și nici acea pânză erau de vină, ci reaua gospodărire.

Iarna, când, după spălare – cu zolire și geruire – lenjeria se aducea de afară, în casă era un miros foarte plăcut. Probabil, îi plăcuse mult și unui văr de-al mamei mele, când, spre un chindii de la sfârșitul iernii foarte geroase a lui 1947, el, un burlac înfometat, a intrat pe la noi, eu (pe al 12-lea an) fiind singur acasă. Tocmai adusesem rufele de afară, precum îmi zisese mama, iar din șleau s-a auzit chemarea unui bărbat din alt sat: „HAI la VAR!!!”. La care acea rudă mi-a zis: „Ian duti șî vedz cât îi kilogramu di var…”. M-am priceput că voise să se facă cu niște rufe din cele de pe pat. Doar că eu i-am răspuns: „Dacă îți trebuie var, du-te tu și află!”. Am fost lăudat de ai mei, iar în unele cazuri potrivite acel dialog cu varul în familie se repeta.

În anii din urmă mai multe state au permis ori discută în vederea permiterii cultivării în anumite proporții a canabisului și a marijuanei pentru necesitățile medicale. Căci folosite sub control medical, unele substanțe din aceste plante au însușirea de liniștire a efectelor cauzate de dureri, fără a fi nocive pentru creier. E de așteptat, că se va reveni și la cultivarea cânepii, reparându-se astfel regretabila greșeală care a fost comisă față de această plantă nevinovată, MARE PRIETENĂ aproape că DINTOTDEAUNA A OMULUI. (Despre multiplele beneficii, inclusiv cele ecologice, pe care le poate aduce cultivarea cânepii în condițiile actuale există multă informație în Internet.)

Nicolae COJOCARU, dr. în filosofie 19-20 februarie 2021