Octavian Goga,

0 sectă nouă care ne-a năpădit în timpul din urmă: procurorii umanităţii…

Extras din Țară Noastră, 1925, nr.6. p. 1537-1539

Dela război încoace a apărut aici pe orizont acest special proto- tip al occidentalului care vine să controleze aşezarea noastră de stat

Recrutat de obicei diiî ţările aliate, având în păşirea lui ceva din îndrăzneala legitimată prin intimitatea relaţiilor de ieri, noul oaspe descinde la Bucureşti cu prerogative necunoscute în România ,de odinioară. El vine să se informeze, să ne facă întrebări, să fixeze răspunderi sau să împartă sfaturi. Eticheta subt care se prezintă difere din caz în caz: sau invocă Liga Naţiunilor, sau Liga drepturilor omului, sau Asociaţia mondială a adventiştilor dela Chicago. In toate împrejurările eminentul ambasador are aierele unui sever judecător de instrucţie, care anchetează şi înseamnă în carnet, rămânând ca verdictul să şi-1 socotească la urmă, după-ce va fi reintegrat la masa lui de scris.

Totdeauna ilustrul voiajor ne vorbeşte în numele umanităţii şi-al principiilor de dreptate imanentă. Câteodată îl interesează starea minorităţilor, alteori manifestă preferinţe pentru regimul cultelor sau pentru problema Basarabiei. E o întreagă falangă de asemeni cercetători gravi cari îşi trimit cartea de vizită miniştrilor în cei şapte ani din urmă. Oficialitatea noastră i-a primit pe toţi cu acel exces de europeism pe care politeţa orientală îl plasează în raporturile cu lumea civilizată. Au fost acoperiţi de onoruri, dela icre negre până la discursuri grandilocvente s’au împărtăşit de toate bunătăţile. Rezultatul se ştie: după două luni dela plecarea din ţară ne-am pomenit cu o conferinţă la Paris sau cu un raport într’o gazetă din New-York în care oaspele ne ia foarte de sus şi dă soluţii sumare străinătăţii, asupra chestiunilor de existenţă din România…

Cunoaştem deci tipul şi procedeele. Şi unul şl altul, spunând adevărul, ne-au cam plictisit. La urma urmei, prietenie în dreapta, alianţă în stânga, toate bune, vechea noastră idolatrie pentru Apus rămâne neştirbită, dar acest sentiment de epitropie pulverizat în nenumăraţi controlori e cel puţin desagreabil. Dincolo de toate clauzele tratatelor noastre internaţionale, e conştiinţa normală pe care-o avem că suntem stăpâni la noi acasă şi o elementară demnitate nu ne îngăduie să fim priviţi ca o ţară minoră asupra căreia se pot repezi toţi diletanţii cu sugestiile lor improvizate.(s.n.)

In definitiv pot să fie la mijloc intenţii bune, dar grămada de emisari care vine să ni le propage nu e maniera cea mai delicată de-a cere ascultare… Acum’ de-o vreme încoace lucrurile s’au complicat şi mai mult Domnii care ne cer ospitalitatea sunt pe faţă reprezentanţii unor idei ostile nouă. Ei nu mai vin în calitate de prieteni, ci de adversari ireductibili. Credinţele li se cunosc; şi din momentul în care coboară din Simplon până ‘la urmă sunt accentuate la venirea lor în ţară. Ei apar ca emisarii unor curente destructive şi se grăbesc să le înteţească pe-un sol unde n’au avut încă un răsunet puternic.

Iată cazul celor trei procurori comunişti, sosiţi pe rând la Bucureşti din ordinul Moscovei: d. d. Guernut, Torres şi Barbusse. Câteşi trei au avut aceeaşi conduită. Adepţi declaraţi ai lui Lenin s’au crezut îndreptăţiţi să facă investigaţii aici. Atitudinea Jor n’a fost a unor observatori obiectivi. Politeţa cu care au fost primiţi au escamotat-o, ca să-şi permită agitaţii subversive şi să ia contactul cu elemente îndrumate de-aceiaş doctrină. Cei doi dintâi întorşi la Paris s’au achitat de programul ini- ţial şi ne-au înjurat deabinele. AI treilea s’a prezentat şi el Ia Chişinău cu o suită de bolşevici să influinţeze judecata în procesul rebelilor dela Tatar-Bunar. Rezultatul s’a văzut. Guvernul şi-a aplicat vechea reţetă moştenită: recepţie, bufet, discurs, etc.

Opinia publică însă a reacţionat. Sensaţia de protestare a mulţimei s’a transformat în revoltă şi distinsul romancier, d. Henry Barbusse, a avut o muzică neplăcută în faţa hotelului „Athenee Palace* .. . Ce e de zis aici ? Vorbe simple, vorbe pe cât de potolite pe-alât de categorice. Ne-am săturat de aceşti advocaţi ai umanităţii. Pe cât de mult suntem dispuşi să examinăm în mod abstract toate formulele intelectuale pe care evoluţia omenirii le răscoleşte de pretutindeni, pe atât de intratabili suntem intra muros. Aici judecăm noi, hotărâm noi. Libertatea de acţiune ne-am răscumpărat-o, slavă Domnului, destul de scump. Nu vrem s’o părăsim nici un moment. Iată sentimentul obştesc de care trebuie să ţie seama ori-clne trece de vama Curtici.

Cât despre voiajorii idealului moscovit, ori-câte romane ar avea la activul lor, ei se isbesc aici de conştiinţa militantă a unui popor întreg. Ideia naţională e la noi supremul rezon al vieţii de stat şi în acelaş timp digul de fier care opreşte barbaria asiatică în revărsarea ei. Suntem perfect legitimaţi cu rostul nostru şi ori-ce altă interpretare ne e inoportună. Cine vine să violenteze această stare sufletească, astăzi când încă miroase a mort după optsute de mii de cadavre răsleţlte dea- lungul ţării pentru triumful unei idei, ia atitudinea unui inconştient rătăcit într’o casă mortuară cu pălăria pe cap şi cu ţigara în gură. Acest oaspe nepoftit, iertaţi-ne domnule Barbusse, nu are nici pietatea pentru durerea altora, nici îndeajuns intuiţia interesului, cum s’ar zice de pielea proprie. Una din cele două lipsuri îl va pedepsi negreşit…

OCTAVIAN GOGA