Oaia și lupul

O poveste despre ciobani, sãlbãticiuni şi cîini în vremea vînãtorii, scrisã de un om care s-a retras de 8 ani din lume

Am devenit cioban dintr-o necesitate spiritualã. Mitul care povesteşte originea strãmoşilor mei dezvãluie cum oaia a rãmas singurul animal sfînt, iar strãmoşii mei, nişte oameni nãrozi (nãrod înseamnã om dintr-o bucatã, capabil sã îndure vitregiile vremii şi vremurilor), au fost sortiţi, pe veci, sã fie ciobani la oile lui Dumnezeu. M-am simţit împlinit sufleteşte, dupã o adolescenţã zbuciumatã, abia datoritã oilor şi, prin ele, conştiinţei cã mã reintegrez în rînduiala milenarã a poporului meu. Întîmplãtor, apoi, am ajuns student al Facultãţii de Etnologie. Aşa mi-am însuşit cultura etnicã în mod conştient, lucid, lãsînd sã convieţuiascã în mine cercetãtorul şi obiectul cercetãrii sale. Formaţia ştiinţificã m-a învãţat sã caut, sã analizez, sã dezgrop şi sã desluşesc o lume dispãrutã sau transfiguratã; modul de viaţã mi-a prilejuit bucuria de a-mi însuşi aceastã lume, întocmai cum un şaman invocã şi se lasã posedat de un spirit. De 8 ani, trãiesc permanent în lumea oilor, a cîinilor, a sãlbãticiunilor, a duhurilor şi a ciobanilor adevãraţi. Prin ce vã voi povesti mai departe nu vã voi desluşi un mister; vreau doar sã vã dezvãlui profunzimile sale.
Iatã misterul:
România are cea mai mare populaţie de carnivore mari din Europa, în ciuda existenţei unei economii pastorale de mare anvergurã. Cum au putut supravieţui ciobanii alãturi de lupi, urşi şi rîşi? E o întrebare pe care şi-o pune încã restul Europei, în efortul de a reintegra aceşti prãdãtori într-o lume în care, vreme de sute de ani, nu şi-au mai gãsit locul şi în care nimeni nu vrea sã le mai facã loc. Asta deşi, spre deosebire de România, statele occidentale oferã crescãtorilor de oi despãgubiri de zeci de milioane de euro anual pentru stricãciunile produse de sãlbãticiuni. Astãzi, aceeaşi problemã se ridicã şi la noi, pe fondul unei legi a vînãtorii care, în loc sã protejeze ceva, a declanşat un adevãrat rãzboi pe care pãstorii se vãd nevoiţi sã îl ducã pe douã fronturi: pe de o parte, cu vînãtorii, pe de alta, cu lupii, urşii, rîşii, vulpile, mistreţii şi, mai nou, şacalii. O convieţuire paşnicã de mii de ani a fost periclitatã în mod iresponsabil printr-o şedinţã parlamentarã de cîteva ore. Subiectul a fost dezbãtut în fel şi chip de autoritãţi, oieri, mass-media şi publicul larg, iar dezbaterea e departe de a se fi încheiat. Deschid aici o perspectivã pe care nimeni nu a abordat-o: dimensiunea spiritualã a pãstoritului românesc. Poporul Român şi-a creat un sistem religios aparte, numit de Mircea Eliade creştinism cosmic. Acesta a supravieţuit în comunitãţile tradiţionale de pãstori mai mult decît oriunde şi el reprezintã cheia înţelegerii profunde a subiectului dezbãtut acum.

Sãlbãticiunile au toate rostul lor, rînduit dinainte. Ciobanul nu are voie sã le ucidã decît în condiţii extreme: cînd nu are cu ce se hrãni, în legitimã apãrare, ori cînd ele îşi încalcã propria rînduialã, devenind prea stricãtoare.

Spre deosebire de creştinismul Bisericii, în creştinismul cosmic omul nu se considerã stãpînul creaţiei, ci o parte a ei; Dumnezeu nu i-a încredinţat întreaga lume spre stãpînire, ci spre folosinţã chibzuitã. Nu spre vieţuire, ci spre convieţuire. Sãlbãticiunile din naturã, pãsãri şi animale, sînt semenii omului. Toate au fost, la un moment dat, fiinţe umane, dar au devenit animale în urma încãlcãrii unor tabuuri, în urma unor blesteme, ori prin voinţã divinã. Casa lor este muntele, codrul, cîmpia. Este întocmai mediul în care trãieşte ciobanul. Un mediu imprevizibil, plin de primejdii, populat de sãlbãticiuni, de spirite şi fiinţe mitice, care vegheazã asupra lor, impunînd o lege a naturii cãreia ciobanul trebuie sã i se supunã pentru a fi acceptat. Lupii şi urşii, şerpii, furtunile cu grindinã şi fulgere, pãdurile, pãşunile au zeitãţi, spirite ori fiinţe mitice protectoare, li se consacrã sãrbãtori şi au un cult încãrcat de credinţe şi superstiţii arhaice. Singurul loc în care ciobanul e stãpîn e vatra – vatra casei şi vatra satului. Vatra e spaţiul consacrat vieţii umane; odatã ieşit din el, ciobanul e un intrus. Spre a fi acceptat, el trebuie sã respecte rînduiala naturii, la fel cum un oaspete e binevenit doar dacã respectã regulile din casa gazdei. De pildã, nu are voie sã fluiere ori sã chiuie dupã asfinţit şi i se interzic relaţiile sexuale în afara vetrei satului. Spiritele, fiinţele mitice care populeazã natura îl ajutã pe cioban sã supravieţuiascã în mediul ostil numai şi numai dacã face totul dupã rînduialã; de îndatã ce încalcã rostul, ele devin violente şi rãzbunãtoare. Sãlbãticiunile au toate rostul lor, rînduit dinainte. Ciobanul nu are voie sã le ucidã decît în condiţii extreme: cînd nu are cu ce se hrãni, în legitimã apãrare ori cînd ele îşi încalcã propria rînduialã, devenind prea stricãtoare. Iatã de ce, de cîte ori cineva din stînã se plîngea cã a venit ursul, baciul Nelu lu’ Boboacã din Jieţ spunea: „Fugi, bã, cã n-o venit nici un urs, noi am venit la el!“. Unchiu Culiţã al lu’ Pãtru nici nu se clintea din cojoc. „Lãsaţi-l, bã, striga, c-o ia pe-a lui şi sã duce!“. Dacã nu e închisã în obor, oaia pe care o ia ursul pleacã de bunãvoie. A existat un caz la stîna din Slãvei (Parîng) în care ciobanii au întors aceeaşi oaie de 5 ori din calea ursului şi a luat-o ursul a doua zi, pe pãşune. Dacã ursul sare în obor, nu ia orice oaie: aleargã printre ele pînã dã de cea potrivitã. Ciobanii cred cã ursul o vede roşie. Ursul nu ia decît ce îi e dinainte rînduit de divinitate, cu excepţia cazurilor cînd proprietarul oii o numeşte sã fie a lui. Se crede cã o oaie cãreia îi spui la necaz: „Mînce-te ursul!“, mai bine o tai, cã oricum ţi-o ia.

Pe 1 august, se serbează Macoveiul, sau Ziua Ursului. Ciobanii nu lucrează şi ţin post negru, ca să facă şi ursul la fel tot restul anului cînd vine vorba de oi. În ceea ce priveşte lupul, lucrurile sînt mult mai complexe. Dacă ursul e poreclit „Nărodul“, pentru că vine la oi făţiş, cu puterea, lupul este temut şi asemănat cu strigoiul. „Bă, îmi spunea Unchiu Culiţă, cine i-o zîs lup, nu i-o zîs degeaba! Ăsta n-are covercă, nu mîncă iarbă şi trece-ntr-o noapte 7 hotare“. Niciodată nu eşti destul de precaut cînd vine vorba de lupi. Lupii sînt cîinii lui Sînpetru, divinitate care îi ţine în lanţ şi îi asmute împotriva dracilor. Deci lupii nu sînt consideraţi malefici. Lor li se consacră numeroase zile de sărbătoare: Gădineţii de toamnă (3 zile înainte şi 3 zile după Lăsata Secului), Gădineţii de iarnă (3 zile la sfîrşitul lunii ianuarie) şi Gădinetele sau Sînpetru hăl şchiop, în 16 ianuarie. Sînpetru împarte prada lupilor la Gădineţii de toamnă. Dacă în cursul anului lupul găseşte o pradă care nu i-a fost rînduită, i se încleştează gura. Unul din lupi e şchiop şi nu ajunge decît o lună mai tîrziu la locul de întîlnire a haitei. El, prin urmare, nu mai are prada rînduită şi poate ucide orice, chiar şi pe oamenii care nu îi serbează ziua. De aceea el este cel mai temut. Lupii prea agresivi, care ies din tipare, sînt consideraţi pricolici. Aceştia sînt oameni născuţi cu blestem, care se dau de 3 ori peste cap şi se preschimbă în lupi (sau cîini). Ei sînt provocatori pentru ciobani tocmai pentru a-i determina să-i lovească, fiindcă blestemul lor se ridică numai prin curgere de sînge. Atunci devin pe loc oameni şi mulţumesc celor care îi scapă de blestem. „Treceam cu oile pe la Ocoliş, povesteşte Tuşa Anuţa. Un cioban beut o drăcuit un cîne. Atunci m-o întrebat un bătrîn la o poartă: Muiere, ori cum daţi cînii la Rău? Să crezi ce îţi spun, c-am fost pricolici şi 7 ani am umblat cu lupii, da la tîrla unde or fost cînii nedaţi la Rău nu puteam intra, că ne săgeta la inimă lătratu lor. Lupu îşi ştie numele şi să teme de el“, spune aceeaşi Tuşa Anuţa lu’ Liţă. „Dacă apuci să strîgi la el Lupu!, stă-n loc şi să uită, ş-atunci apucă cînii să-i taie calea“. E singura ocazie cînd ai voie să-i pronunţi numele. În rest, îl numeşti gadină, joavină, lighioană. „Dacă-i pomeni numele altucînd, iacă şi lupu-n oi”. De aici proverbul „Vorbeşti de lup şi lupul la uşă“. În afara sărbătorilor consacrate, mai există o serie de practici ori tabuuri care sînt respectate cu sfinţenie: să legi gura foarfecilor de Gădineţi (să fie legată gura lupului peste an), să posteşti lunea (să postească şi lupii restul săptămînii), să nu baţi cîinele cu mătura (că-l mîncă lupul), să nu vorbeşti de el la masă (că-l pofteşti), să nu-l pomeneşti după asfinţit (că umblă noaptea), să nu încerci să-l omori dacă nu ţi-a dat motiv să-l consideri pricolici (că se răzbună) etc. Dacă respecţi toate aceste lucruri nu ai de ce să te temi.

Oile sînt animalele lui Dumnezeu. Ca să-l ajute pe cioban să i le păzească, Dumnezeu i-a dat cîinii. Cîine ciobănesc nu poate fi orice cîine. El e ales din naştere, la fel cum omul e ales din naştere să fie strigoi, şoloimonar, vraci ori şaman. Are vocaţie, am putea spune, deşi e mai mult decît atît.

Cîini ciobăneşti ies unul, cel mult doi într-un cuib, sau poate nici unul. Ei se aleg de mici dintre ceilalţi: sînt singuratici, retraşi, precauţi, neîncrezători. Între fraţii lor, par fricoşi. Dar ei, de fapt, sînt mai mult decît cîini, sînt darul lui Dumnezeu pentru ciobani, spirite încarnate să protejeze ciobanul şi turma. Dacă n-ajung la oi, aceşti cîini vor fi „rataţi“. Toate se iartă omului, numai lovirea ori uciderea unui asemenea cîine nu se iartă în veci. Cînd ciobanul alege căţelul, vine Dracul şi îi ia ochii, să aleagă unul mare, sociabil, frumos. Astfel, rîvna Diavolului de a-i lua lui Dumnezeu oile e mult mai uşoară. Iată de ce, din cîţi cîini sînt pe la stîni, puţini sînt ciobăneşti. Alegerea căţelului e urmată de alegerea numelui potrivit. Cîinele primeşte nume de viteaz legendar, ca şi cum acel erou s-ar reîncarna în el: Oltu, Mureş, Iancu, Gruia, Novac, Mantu etc. Aceşti cîini, la rîndul lor, devin legendă, şi duc numele mai departe. Urmează iniţierea, deloc uşoară pentru căţel. Luat de la căţea, e dus la turmă, unde i se taie coada şi puţin dintr-o ureche (dacă urechile îi sînt pleoştite). E semn bun cînd cîinele trece prin ritual puţin afectat; căţelul care se ascunde şi se vaită mult e de lăsat la curte. Apoi, cu căţelul în braţe, ciobanul dă roată oilor de 3 ori, prefigurînd activitatea şi sarcina lui de acum înainte, după care i se dă să mănînce lapte de oaie. Va fi hrana lui principală pînă către vîrsta de 6-8 luni, răstimp în care trebuie să-şi dovedească vrednicia. Dacă va fi pe măsura aşteptărilor, va avea parte de hrană la fel ca şi ciobanul: mămăligă cu brînză, jintiţă, lapte, pîine, ciorbă. În caz contrar, e trecut la vălăul cu zăr. Oricum, dacă toate etapele sînt respectate strict, nu ar trebui să fie cazul. Un cîine ciobănesc la 6-8 luni deja e străjelnic, mînă pe urma de lup şi dă roată ursului. Apar frecvent cazuri în care cîinii ciobăneşti sînt specializaţi: buni doar de urs sau buni doar de lup.

Ciobănescul adevărat e fratele ciobanului. Cu el, ciobanul împarte totul: hrana, necazurile, bucuriile. De multe ori, în transhumanţă ori pe munte, Tuşa Anuţa păstra mîncarea şi o drămuia la cîini. A stat o dată nemîncată 5 zile, numai cu apă îndulcită, şi mîncarea i-a dat-o lui Ciontu. „Io-s om şi pricep, da el cum amaru lui să priceapă că n-am ce îi da?”

Toate problemele care se dezbat acum au drept cauză tocmai desacralizarea. Ciobanii despre care vă vorbeam mai sus sînt astăzi tot mai rari, deşi credinţele lor strămoşeşti încă sub-vieţuiesc în subconştientul crescătorilor de oi, sau în inconştientul colectiv al vechilor comunităţi de păstori. Cu vînătorii se petrece acelaşi lucru. Vînătoarea era rituală. Acum e sport şi afacere, după cum şi ciobănia e un moft, o simplă sursă de venit sau o afacere profitabilă. Un întreg edificiu spiritual s-a prăbuşit şi acum îi vedem ruinele. Sacrul e praf printre dărîmături.

Coborînd în profan, sintetizez: Între oameni şi prădători stau cîinii ciobăneşti adevăraţi. Fără cîini ciobăneşti buni şi suficienţi (orice cioban cu capul pe umeri ştie de cîţi are nevoie în funcţie de teren şi prădători, iar nu de numărul de oi), ciobanul e nevoit să-şi apere avutul în alt mod. Iar cel mai la îndemînă şi mai eficient mod e uciderea prădătorilor. Dacă dispar prădătorii, se produce un dezechilibru care va afecta întreagul ecosistem.

Viitorul faunei sălbatice din România depinde, deci, de existenţa cîinilor ciobăneşti. Existenţa cîinilor ciobăneşti adevăraţi depinde de ciobani. Iar ciobanii trebuie să ţină cîinii frumoşi acasă, cîinii agresivi în lanţ, altfel îşi bat joc de oi. Oile au nevoie de cîini utili.

Închei cu o poveste tristă, spusă mie zilele trecute de baciul Culiţă al lu’ Prună: „Hăl mai bun cîne de l-am avut la viaţa mea o fost Tibor. Eram cu oile la ţară, pe la Luncoiu, ş-o nins. Venisără vînătorii şi îi pusăsără lu Tibor jujeu, lua-i-ar dracu cu jujeu cu tot… Cum s-o muiat zăpada, s-o lipit pe jujeu şi s-o făcut un bulgăre mare. Cum era coastă, i s-o tot învîrtit pînă l-o sugrumat lanţu jujăului. Aşe l-am găsît, mort, pe burtă, cu labele pe bulgăr”.

Sfîrşit

MARCU JURA, cioban publicat în Revista Romania Mare numerele 1324 şi 1325 din 8 ianuarie, respectiv 15 ianuarie 2016.

Pe internet este disponibila pe saitul revistei (excelent în noua sa forma):
http://romaniamare.info/o-pove…
şi
http://romaniamare.info/o-pove…

less