O lume aproape perfectă

Andrei se trezi înviorat, cu muzica Rapsodiei Dimineții susurându-i în urechi. O nouă zi perfectă, în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Se întinse voluptuos, apoi coborî din pat direct în papucii inteligenți care i se plasaseră ascultători sub picioare. Transmise mental Irinei, rețeaua neuronală a casei, comanda pentru cafea. O dorea cu aromă de scorțișoară în dimineața asta. De tărie 5 spre 6, căci dorea un plus de energie pentru sarcinile pe care le avea de îndeplinit. Trecuse de 45 de ani și începuse să resimtă declinul vârstei, în ciuda sănătății de fier de care se bucura, la fel ca de altfel toți ceilalți membrii ai societății.

În timp ce zăcea în cabina de duș metamorfică, lăsându-se masat și spălat de polipii mângâietori ai acesteia, reglă cu o comandă mentală intensitatea masajului de pe ”reconfortant” pe ”revigorant” și polipii deveniră un pic mai fermi, masajul încălzindu-i mușchii abia treziți din odihna nopții. Avea să fie o zi excelentă, ca toate celelalte de altfel. Deschise cu un gând interfața neuronală a Meta-netului, iar sistemul intuitiv, adaptat preocupărilor sale, îi servi o rafală de sugestii interesante de accesat. Ceva muzică barocă din secolul XVI, compusă de unul dintre noii artiști din federația galactică, un octupian înnebunit după creațiile preclasicismului pământean, o nouă starletă porno cu niște orgasme incredibile și ceva artă vizual-tactilă din civilizația xifoidă, o specie marină extraterestră care conviețuia cu oamenii de câteva milenii, dar cu care nu luaseră contactul decât după Marea Resetare, deoarece trăiau doar pe fundul marilor oceane.

O alertă îi întrerupse imersiunea în Meta-net. Sistemul îl anunța că urma să i se nască o Progenitură. Instinctiv se izolă de Rețea însă știa că nu o poate face prea mult sau prea des, înainte ca absența să îi fie observată. Trebuia să ia cât mai repede o hotărâre. Rememoră rapid evenimentele. Era doar un copil pe vremea când Umanitatea experimentase întâlnirea cu pandemia de covid-19. Urmaseră apoi marele război dintre Est și Vest, apoi noua pandemie. Supraviețuitorii fuseseră inoculați aproape toți cu Panacex, vaccinul revoluționar, care rezolvase toate problemele Umanității.

Panacex era un sistem de inteligență artificială auto-asamblant, care își construia rețeaua în corpul gazdei, oferindu-i beneficiile Conexiunii. Era răspunsul Științei la haosul și entropia naturii umane, auto-distructive prin definiție. Panacex era servitorul tăcut care îți asculta gândurile și îți transforma dorințele în realitate, transformându-te într-un zeu al tehnologiei moderne.

Epoca în care oamenii se zgâiau în ecrane pentru a se conecta la internet era de domeniul copilăriei. Prin Panacex erai instantaneu oriunde în Meta-net, imersat total cu toate simțurile sau doar parțial, dacă asta doreai. Conștiința umană se dezvolta exponențial în zeci de dimensiuni virtuale, încă din faza embrionară, în uterele artificiale care preluaseră povara maternității, eliberând femeile de acest mecanism primitiv al reproducerii. Puteai cunoaște orice, comunica cu oricine, puteai fi oriunde, fără să fii nevoit să te deplasezi.

Viața în corpul fizic devenise doar un suport necesar pentru imensa bogăție virtuală al Metaversului. Munca cetățenilor Pământului devenise și unica lor îndatorire: aceea de a rămâne conectați la propria lume, până când Știința urma să găsească modalitatea de a transfera integral conștiința în Metavers. De aceea, munca de zi cu zi a oamenilor se limita la activități fizice, menite să mențină în formă corpul fizic, o cochilie tot mai mică și mai primitivă pentru explozia de impresii și cunoaștere oferită de Metavers.

 Te răneai ? Panacex îți vindeca instantaneu corpul de orice boală sau leziune, prin nanoboții săi. Din păcate, nu putea opri moartea și îmbătrânirea.

De aceea, se nășteau generații noi de Cetățeni. Numărul cetățenilor fusese limitat la cinci sute de milioane, opinia generală fiind aceea că la moartea unui Cetățean, Statul dădea naștere unei noi Progenituri. Însă Andrei descoperise că nu era chiar așa. Fire iscoditoare, aflase că în mod ciudat, cei cărora li se aduceau pe lume Progenituri, mureau la scurtă vreme după aceea, din diverse cauze ”naturale”, pe care Panacex nu le putuse prevedea sau vindeca.

Andrei știuse că acest moment va veni și se pregătise. Știa că sistemul nu permitea existența bătrânilor, deoarece doar noile generații accelerau progresul spre singularitatea tehnologică atât de dorită de unii: saltul umanității în Metavers, desprinderea de dimensiunea materială 3D. Însă el își dorea să supraviețuiască, să cunoască ce este bătrânețea.

Își împachetă trusa de supraviețuire pregătită din timp, comandă cu un gând o mașină municipală și porni spre periferia Megalopolisului. În scurt timp apărură mesajele de avertizare mentală și chiar vizuală: se apropia de marginea acoperirii rețelei. Într-un final, mașina refuză să mai înainteze iar el coborî sprinten din ea. Ascunsese de ceva timp acolo o bicicletă. O încălecă și începu să pedaleze stângaci, învățând să își mențină echilibrul. Știa că mai avea doar câteva ore la dispoziție pentru a se îndepărta suficient de Rețea, de a tăia total comunicarea Panacex-ului său cu Metaversul. Pe măsură ce semnalul rețelei se pierdea, o stare de panică agonizantă îl cuprinse. Panacexul îi comanda, îl implora să se întoarcă în confortul Rețelei. Rezistă cu greu imboldului de a se întoarce. Acasă nu îl aștepta decât moartea iar el știa asta. De multe ori chiar se întrebase, în scurtele perioade de ecranare pe care și le permisese, departe de ochiul atotvăzător al Rețelei, cum avea să fie: un atac cerebral ? Poate un infarct major ? Sau un accident stupid de muncă ? Nu fusese chiar atât de curios încât să rămână să afle.

Pedalând, se îndrepta spre zona zero-semnal, o porțiune în care semnalul 5G nu ajungea datorită distorsiunilor provocate de vechile mașini de bruiaj puse în funcțiune de ultimii oameni liberi. Spera să fie bine primit însă știa că îi va fi greu. Auzise de augumentați uciși, de sisteme Panacex virusate, care transmiseseră viruși mortali augumentaților ce încercaseră să fugă de brațul cel lung al Rețelei.

Noaptea se lăsa încet, când el ajunse la primele semne de activitate umană. Mâine avea să întâmpine o nouă zi, într-o lume aproape perfectă.