CD
1.334 aprobate
denitsoc@gmail.com
154.47.28.183
.

Daca noi nu stim sa avem grija de noi si istoria noastra, cel puti sa remarcam pe cei care dintr-un spirit altruist sar in sprijinul Istoriei Natiei Romane.
Italienii desi mai discreti sunt cu mult mai sinceri in prietenia lor cu o ruda ancestrala, dacat “Sora mai mare- Franta”.
Ei au sensibilitatea cu adevarat latina sa sezizeze adevaratele drame istorice parcurse de romani dncolo de interese comerciale, de politica de cancelarie.
O echipa ca cea a lui Claudio Mutti poate depasi orice pretentie pretioasa a Frantei deja botita si cunoscuta ca curva politica in circuitul diplomatic international.

Collaboratori

“Mihai Eminescu, poetul și scriitorul național prin excelență, un Dante, un Leopardi sau un Carducci român ca faimă și importanță; și nu numai din motive exclusiv culturale, ci și istorico-politice.”
Ei ne apreciaza sincer si dezinteresat si noi le datoram acelasi lucru.
CD
.

O „NOUĂ” ISTORIE A POPORULUI ROMÂN: ÎNCĂ UN ANGAJAMENT FĂRĂ REUSITĂ
– Problemele istoriei poporului roman in cartea lui Castelan
Publicat de site-ul Eurasia -9 mai 2012

Cele patru sute șaizeci și patru de pagini ale eseului „balcanologului” francez Georges Castellan despre Istoria poporului român (Argo, 2011, 26 de euro) sunt un eveniment editorial și cultural de întâmpinat cu bucurie, din 1972, când Editori Riuniti a publicat un volum cu acelasi nume, de data aceasta un colectiv, incluzand istoria romaneasca din zorii dacilor si pana in anul lansarii sale, care in Italia nu parea a fi o lucrare asemanatoare.

Dacă excludem câteva mici studii despre România contemporană[1] și câteva pagini împrăștiate ici și colo despre evenimentele din 1989, astăzi textul lui Castellan, profesor emerit al Universității din Paris III, pare să fie singurul text din limbaj pentru a face față evenimentelor de o mie de ani ale acestui popor frățiș.
Totuși, în ciuda meritului neîndoielnic al profesorului (cunoscut în Franța pentru a fi unul dintre cei mai mari experți în istoria euro-estică și pentru care în Italia au fost deja publicate de aceeași istorie a Albaniei și a albanezilor și o Istorie a Balcanilor). Editura Argo secolul XIV-XX și se anunță o Istorie a Bulgariei), cartea suferă de unele defecte de care trebuie să ne socotim.
Una dintre primele, care poate fi găsită de exemplu derulând „Indexul numelor, locurilor și popoarelor”, este absența lui Mircea Eliade (1907-1986), cel mai cunoscut cărturar din lume și autor a mai multor studii despre România și poporul român, și de Nicolae Densusianu, nume mai puțin cunoscut, dar nu mai puțin important, autor al puternicului text despre Dacia preistorică, piatră de hotar în studiile despre originile românilor.

Absenţe care, deşi textul capitolului I despre «Preistorie şi antichitate. Dacii și provincia romană” este o sursă de informare deloc neglijabilă (vorbim pentru cei care nu au cunoștințe excesive asupra subiectului), ele nu pot fi explicate deloc într-o lucrare compusă de o persoană cunoscută ca expert în probleme similare şi cărora nu le putem găsi nici măcar o justificare obiectivă minimă.
Absența lui Eliade de pe aceste pagini se leagă de o altă dublă absență și anume cea a celor mai importante două mituri ale poporului român, și anume Miorita și Mastro Manole, din care toți românii au băut de secole. Această absență poate fi explicată, ca și cea a lui Densusianu în parte, prin viciul acum înveterat al spiritului modern de a șterge orice referință la mit și de a se limita (în cel mai rău sens al termenului) la o viziune științifică și progresivă a istoriei, care exclude tocmai ceea ce, în schimb, stabilește, chiar dacă doar la nivel psihologic, sufletul unui popor. Lipsa referințelor la Miorita și Maestrul Manole echivalează cu alungarea, de exemplu, dintr-o istorie a Romei, a mitului lui Romulus și Remus și Lupoaica.[2]
Capitolul dedicat Gărzii de Fier reflectă în schimb – deși într-o măsură mai mică decât alți autori despre care scriitorul a discutat în altă parte – prejudecata obișnuită față de această organizare și neînțelegerea substanțială a „fenomenului legionar”, așa cum îl numea filosoful Nae Ionescu, unul dintre cei mai străluciți capete gânditori de la începutul secolului al XX-lea din România (și „părintele spiritual” al intelectualilor „nouei generații”), complet absent și el din textul lui Castellan.[3]

Paginile dedicate Gărzii de Fier sunt reduse la doar șase și poartă titlul de «Fascismul românesc», indicând o neînțelegere destul de profundă, care respinge Legiunea Arhanghelul Mihail din grupul nedefinit al fascismelor europene, când, cel puțin în Italia, a fost pe deplin demonstrat, atât de scriitor, cât și mai ales de Claudio Mutti și Mariano Ambri în studiile lor pe această temă, cum această poziționare, deși la prima vedere poate părea și justificată, se prăbușește sub lentila oricui cunoaște fenomenul. în sine este mediul istoric, politic și cultural, precum și religios, în care s-a dezvoltat.

Că mâna de pagini dedicate fenomenului legionar sunt atât de grăbite și mai presus de toate afectate de prejudecăți derivă din faptul – ceea ce ni se pare a fi mai mult decât sigur – că sursa la care se bazează Castellan este complet nesigură.

Aceasta este cartea compatriotei sale Alexandra Laignel-Lavastine, autoarea unui text intitulat Cioran, Eliade, Ionesco. L’oubli du fascisme: trois intellectuels roumains dans la tourmente du siècle, publicat în Franţa în 2002 şi în Italia în 2008 cu titlul Il fascismo eliminat: Cioran, Eliade, Ionescu. Trei intelectuali români în furtuna secolului, în care toate clișeele năucite pe această temă ies în evidență pe fiecare pagină.

Că sursa lui Castellan este aceasta se poate deduce nu numai din faptul că ambii sunt francezi și că Laignel-Lavastine este unul dintre cei mai cunoscuți „erudiți” pe această temă din Franța, ci mai ales dintr-o frază atribuită lui Corneliu Zelea Codreanu – „La patruzeci și opt de ore după victoria noastră, ne vom alia cu Germania și Italia” – prezent și în versiunea italiană, deși cu o traducere diferită. Ei bine, această propoziție, din câte știm, nu a fost niciodată scrisă sau rostită de Căpitan.

Și, de fapt, nici Laignel-Lavastine, nici Castellan nu citează sursa originală. Pe de altă parte, este și greu ca Castellan cu această observație care se aplică întregii cărți a putut să se bazeze pe surse originale, deoarece, derulând bibliografia din spatele volumului, care nu este extinsă, nu se ajunge. de-a lungul unui titlu chiar și o singură dată la original românesc, autorul a folosit evident doar eseuri în limbi occidentale.[4]

Trecând la ani mai recenți, la pagina 360 suntem șocați să citim că Nicolae Ceaușescu „a plecat pentru o scurtă ședere în Iran, despre care nu știm nimic”. O afirmație cu adevărat incredibilă, în adevăratul sens al termenului, întrucât astăzi știrile despre acea călătorie, care a avut loc în zilele dinaintea căderii regimului, sunt în domeniul public, deși – este obligația noastră să o evidențiem – a existat o încercare pe mai multe fronturi de a minimiza importanța a ceea ce se prezenta ca o adevărată misiune diplomatică care fusese planificată de ceva timp și cu implicații cu adevărat importante. Și aici este surprinzător că un expert în istoria Balcanilor și a României ar trebui să abordeze problema într-un asemenea mod, ceea ce sugerează o superficialitate sau o autocenzură destul de pronunțată[5].

Ambiguă este și următoarea afirmație, conform căreia „răman multe puncte obscure despre acele patru zile care s-au numit „revoluție” dar care, în realitate, au fost „un complot de palat”, organizat de dizidenții nomenclaturii […]” ( p. 361).
În ciuda onestității de a nu stărui în a vorbi, așa cum fac și astăzi mulți „cărturari” și „experti” despre revoluția fără implicații de lovitură de stat, această afirmație și, în general, întreaga parte legată de prăbușirea regimului ceausist nu sunt acceptate diferitele informații. care, de-a lungul anilor, a apărut pentru a corecta versiunea oficială a istoriei.

De exemplu, figura lui Mihail Gorbaciov trece nevătămată prin sita (eșuată) a lui Castellan, care îl reprezintă ca pe un simplu reformator care „s-a străduit să facă sistemul sovietic să evolueze” (p. 357). Până și metodele de înlocuire a șefilor celorlalte state aparținând blocului sovietic apar, sub condeiul lui Castellan, ca ceva pașnic, spontan și firesc, când de fapt se știe contrariul.

Un cuvânt trebuie spus și pentru traducere, de Anna Rita Galeone, care, deși demonstrează o cunoaștere notabilă a limbii franceze, nu pare să aibă habar despre tema pe care o abordează și, cu atât mai puțin, despre limba română. Doar un exemplu: la p. 364 vorbește de «minatoriade», cu referire la masacrele de civili lipsiți de apărare ordonate de Ion Iliescu între 1990 și 1991. Termenul corect este, în română, mineriade (pl. de mineriada, de la mineri, sau mai exact «mineri»), termen care este aproape intraductibil cu excepția cazului în care se reușește cu expresii destul de stângace precum cea de-abia menționată. Această observație ne face însă să-l lăudăm pe Castellan pentru că s-a referit la aceste fapte grave, o rană deschisă și astăzi în România, necunoscută în Occident și despre care abia se începe să se vorbească astăzi[6].

O altă problemă pe care o prezintă această Istorie a poporului român se referă la perioada premergătoare urcării la putere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, adică perioada strict sovietică, ca urmare a instalării tancurilor moscovite pe teritoriul României. Dintre numeroasele exemple de lacune, îl putem cita pe cel referitor la Experimentul Pitești, definit deja de Soljenițîn drept „cea mai groaznică barbarie a lumii contemporane”, despre care s-a scris destul de mult în ultima vreme și mai ales în Franța, a lui Castellan. ţară, de către cărturari români care au emigrat şi nu numai. Dintre toate îl putem aminti pe Virgil Ierunca (născut în România, la Ladesti, 1920.

Alte absente excelente sunt cele ale lui Ion Luca Caragiale (1852-1912) si Ion Creanga (1837-1889) – mentionati o singura data in trecere – care se numara printre cei mai importanti si cititi scriitori romani, si parca dintr-o istorie a italienilor. cu pretenții similare, fără Luigi Pirandello sau Carlo Collodi. Însă cea mai flagrantă absență este aceea a lui De altfel, Eminescu, pe lângă poet, a fost un prolific autor de eseuri și articole apărute în presa vremii și referitoare la probleme politice de importanță fundamentală, în așa fel încât producția sa majoră, prin extensie, este jurnalistică și nu. poetic.
Nu există nici urmă de acei scriitori români care au emigrat în primele decenii ale secolului al XX-lea, ca de exemplu Emil Cioran și mai ales Vintila Horia (1915-1992). Deși primul este citat – atâta tot – într-o propoziție de exergă[9], al doilea nu este niciodată menționat nici măcar întâmplător. Vintila Horia este autorul celebrului “Dieu est nei en exil” – (Dumnezeu s-a născut în exil), publicat în Italia în 1961 la Edizioni del «Borghese») și câștigător al prestigiosului Premiu Goncourt, pe care l-a refuzat apoi din cauza presiunilor politice din cauza „descoperirea” pe care o făcuseră unii intelectuali marxişti francezi cu privire la apropierea sa de fascismul italian şi în general de ideile considerate „fasciste”.

De adăugat că cel care a sugerat juriului Goncourt numele lui Horia pentru premiul I a fost un intelectual despre care cu siguranță nu era suspectat de simpatii fasciste, și anume Jean-Paul Sartre.

Paginile dedicate istoriei secolului al XIX-lea sunt, de asemenea, superficiale, și mai ales celei de a doua jumătate a acesteia, când România a intrat politic în Europa de Vest, fiind implicată în mișcările revoluționare care au dus apoi la așa-numitul Risorgimento în Italia. iar când a pus capăt dominaţiei otomane. Contrar a ceea ce s-ar putea crede, România a jucat un rol important în fenomenul revoluționar din acea epocă și relațiile diplomatice cu țările euro-occidentale, și în special cu Italia lui Cavour, au fost foarte strânse și intense.

Din motive de spațiu am preferat să ne concentrăm criticile pe cele mai cunoscute aspecte ale istoriei României și să nu ne adâncim în întrebări prea specifice sau detaliate: aceasta însă nu înseamnă deloc, dimpotrivă, că multe alte părți ale acestei cărți, și din mai multe puncte de vedere, nu lipsesc cel puțin.

Studiul de față acuză lenea acestor vremuri apatice, prezente chiar și în rândul specialiștilor, care, dimpotrivă, ar trebui în schimb, fie și doar pentru că tratează doar anumite teme, să nu lase nimic sau aproape nimic neîntors.

Lucrarea lui Georges Castellan va fi de folos oamenilor care posteaza, care vor să aibă o strop de istorie a României; dar pentru cei care studiază și cunosc deja mai mult decât superficial obiectul acestei investigații, citirea acestei Istorie a poporului român nu poate fi mai utilă decât ar putea fi o intrare amplă de enciclopedie.

Încă o demonstrație că Italia este încă incapabilă să scrie sau să importe, cu excepții foarte rare și neglijate, studii serioase și complete despre istoria României, care, departe de a fi un subiect ornamental pentru italieni, ar trebui să constituie un punct cheie de investigație, în numele unei culturi care, da, a dispărut din membrii vii ai acestei civilizații europene, dar care cel puțin în cărți ar avea și are dreptul la o existență mai demnă și mai cinstită.

[1] A. Biagini, Istoria României contemporane, Bompiani, Milano, 2004; F. Guida, România, Edizioni Unicopli, 2009 și România Contemporană, în «Rivista della Fondazione Europea Dragan», Edizioni Nagard, Milano, 2003; D. Pommier Vincelli, România de la comunism la democrație. Momente de istorie internațională, Edizioni Nuova Cultura, 2008.
[2] Cu toate acestea, se întâmplă adesea ca savanții moderni să se ocupe de aceste întrebări fără să aibă cea mai mică idee, chiar dacă se limitează la simpla istorie a religiilor, despre ce este cu adevărat mitul. În ambele cazuri ne confruntăm cu o aplatizare intelectuală supinată spre poziții eminamente moderne, care, în ochii noștri, sunt, dintr-un anumit punct de vedere special, complet inutile și, deci, neglijabile.
[3] Printre intelectualii români care nu apar în carte se numără și Constantin Noica (1909-1987), unul dintre cei mai reprezentativi filosofi români și comparabil, ca subiecte abordate și putere de gândire, cu Martin Heidegger.
[4] În raport cu aceasta și cele spuse mai sus despre mit, putem indica o altă absență gravă din textul lui Castellan, și anume cea a lui Vasile Lovinescu, ale cărui texte, în special Dacia hiperboreană, constituie un instrument fundamental, sub aspectul sacrului. istorie dar nu numai, pentru înțelegerea României. Remarcăm din nou că, însă, textele lui Lovinescu au fost traduse și în limba franceză.
[5] Dacă cititorul este interesat să afle mai multe despre această chestiune, am dori să vă trimitem la Postfața noastră, «Noroiul și zăpada. România 1989-2000”, în anexa la volumul de Grigore Cartianu, editat și tradus de noi, intitulat Sfârșitul tragic al lui Ceaușescu. Dying killed like wild beasts (Aliberti editore, 2012), în care veți găsi toate sursele posibile pe această temă.
[6] Încă ne luăm libertatea de a ne referi la postfața menționată mai sus.
[7] În Franța, în 1996, textul său Pitești, laboratoire concentrationnaire (1949-1952) a fost publicat cu o prefață de nimeni altul decât Francois Furet. Un studiu aprofundat asupra problemei pentru cititorul italian poate veni de la D. Fertilio, Musica per lupi. Povestea celui mai teribil act de închisoare din România postbelică, Marsilio, Veneția, 2010 și din Cartea neagră a comunismului european. Crime, teroare, represiune, editat de S. Courtois, Mondadori, Milano, 2007, pp. 295-352.
[8] Monica Lovinescu era înrudită cu amintitul Vasile Lovinescu și cu criticul literar Eugen și cu cunoscutul dramaturg Hori[9] «În Europa, norocul s-a terminat la Viena. După aceea, blestem peste blestem, pentru totdeauna” (De l’inconvénient d’êtrené). Deși Cioran este unul dintre cei mai cunoscuți români din lume și printre cei mai rafinați scriitori de limbă franceză ai secolului XX, el, în opinia noastră, nu reprezintă deloc România și spiritul ei, de aceea alegerea acestei epigrafe. , dacă nu cu faptul că Cioran este un autor larg citit în patria lui Castellan nu este deloc justificat.
*
Trebuie sa apreciem sinceritatea stiintfica cu care critica Claudio Mutti aceasta istorie facuta din buzunar, lasand sa se vada superficialitatea tratarii unei istorii europene in termeni esuati si vanduti intereselor politice.
CD