O gramatică – două gramatici

(substantiv feminin)

 

     

 

 

                   Habemus grammaticam! În sfârşit, mult-aşteptata şi mult-anunţata Gramatică a Academiei Române a apărut. Alături de DOOM, această lucrare a fost cerută cu insistenţă de profesorii de română, de studenţi, de cercetătorii în domeniu etc. În  şcoala românească se simţea nevoia unui astfel de studiu normativ asupra  limbii noastre. Aşadar, apariţia Gramaticii limbii române este o întreprindere salutară şi de salutat!

Precedenta ediţie datează din anul 1966, când mulţi dintre profesorii de română de astăzi nici nu se născuseră… În acest răstimp, limba, ca un fenomen în mişcare, în transformare, s-a dezvoltat, s-a repliat, s-a aşezat în altfel de structuri decât cele recomandate de specialişti. Aşadar, iată că după 40 de ani, informaţiile despre limba noastră cea de toate zilele au fost urmărite şi sistematizate de o nouă echipă de cercetători. Am folosit impropriu termenul de cercetători; corect ar fi fost  cercetătoare, întrucât colectivul care a lucrat la actuala ediţie a Gramaticii este alcătuit în exclusivitate din femei. De la coordonator, referenţi ştiinţifici, comisie de revizie, colectiv tehnic şi până la realizatorul copertei, toate prenumele sunt feminine.  Singurele substantive proprii masculine din pagina colaboratorilor  sunt Iorgu Iordan şi Al. Rosetti nume păstrate – încă! – în titulatura Institutului de Lingvistică al Academiei Române.

Gramatica limbii române este o lucrare monumentală şi la propriu şi la figurat, ba chiar şi la preţ. Se poate constata de către oricine că volumul de muncă a fost enorm, de aceea sentimentul nostru de recunoştinţă este firesc faţă de cele care şi-au sacrificat timpul, energia şi alte interese pentru a aduce la lumina tiparului noua Gramatică.  Dovada muncii titanice o dau diferitele tipuri de clasificări, unghiurile de abordare, interpretările semantice şi stilistice etc. Este, clar, o lucrare de specialitate. Este, la fel de clar, un instrument de lucru numai în mâna unui avizat. De aceea, un părinte serios şi cu bune intenţii, care ar vrea să-şi ajute copilul la lecţii, nu se prea poate descurca. Chiar şi profesorii de română vor întâmpina (măcar la început) unele dificultăţi.  Fără să fiu un specialist în domeniu, încerc să formulez o părere după  un prim contact cu  Gramatica  limbii române.

Deschizând paginile acestei lucrări rămâi de-a dreptul şocat de avalanşa de termeni ştiinţifici cu care operează autoarele. Te simţi pierdut într-un labirint  de concepte total noi, te umileşte ideea că (aproape) tot ce-ai învăţat până acum face cât o ceapă degerată, te descurajează gândul că – în anii până la pensie – trebuie să te pui la punct cu o altă bază de date şi să resetezi informaţiile stocate deja în memoria-ţi, din ce în ce mai uzată…

Voi exemplifica doar prin câteva idei desprinse din volumul I – Cuvântul – şi anume, din capitolul Substantivul.

Spre exemplu, după categoria gramaticală a numărului, substantivul poate exprima distincţia semantică dintre unitate (un exemplar) şi pluritate (mai multe exemplare). Pornind de aici, autoarele clasifică substantivele în numărabile sau discrete şi nonnumărabile (greoaie alăturare de consoane! n.n.) sau nondiscrete. Nu pot să nu mă întreb cum se justifică atribuirea adjectivului discret unei categorii de substantive care au forme şi de singular şi de plural, în timp ce restul sunt nondiscrete?!  Este adevărat că, potrivit DEX-ului, obiectele discrete sunt cele care nu atrag atenţia, care nu şochează. Dar un substantiv, să zicem curaj, care are forme doar pentru singular, nu-l şochează pe vorbitor decât atunci când conştientizează că substantivul folosit de el nu are forme de plural. Or, în actul comunicării, în vorbire, locutorul nu „scanează” cuvântul folosit, nu-i construieşte în gând paradigma pentru a fi şocat de lipsa de discreţie a acelui cuvânt. Este clar că autoarele Gramaticii au folosit termenul discret cu o altă conotaţie.

Să revenim însă la „cestiune”. Deci, substantivele care au fie numai formă de singular – singularia tantum: sânge, curaj – fie numai formă de plural – pluralia tantum: câlţi, ochelari – nu mai sunt denumite substantive defective ci substantive nonnumărabile sau nondiscrete. Termenul defectiv este folosit doar în sintagma substantive cu flexiune defectivă de singular sau de plural. Din nou trebuie să apelăm la DEX, pentru a afla că defectiv este un termen care se referă numai la părţile de vorbire flexibile şi înseamnă nefolosit la toate formele flexionare. Deci,  construcţia propusă,  substantive cu flexiune defectivă, este pleonastică (??).

Un alt aspect, legat tot de categoria numărului substantivelor este conceptul substantive masive, exemplificat prin termeni ca fasole, lapte câlţi. Alte substantive tind să intre într-un proces de masificare. De ce substantive masive? Probabil, ne ajută DEX-ul, fiindcă adjectivul masiv înseamnă care este (sau pare să fie) compact, des, plin, dens; cu masă mare; solid; voluminos, mare; impresionant; în mare cantitate, amplu. Pentru un profesor cu harul limbii române, sau cu preocupări lingvistice/etimologice, va fi relativ uşor de înţeles că termenul masiv are legătură directă cu termenul masă, provenit din franţuzescul masse, însemnând o îngrămădire de elemente (de aceeaşi natură sau diferite), care alcătuiesc împreună un singur corp. În lumina acestor explicaţii, se poate deduce că fasole, lapte, câlţi se referă la nişte îngrămădiri de elemente de acelaşi fel. Autoarele dau o explicaţie bună, coerentă şi clară: daca peste lapte pui lapte, obţii tot lapte. Dacă peste fasole pui fasole, rezultă fasole.  Şi totuşi… Dacă la o oră de gramatică, predând numărul substantivelor, profesorul ar spune elevilor că lup, elefant, buserică sunt substantive discrete, iar lapte, fasole şi câlţi sunt substantive masive, ce asocieri se vor produce, oare, în mintea copiilor? Probabil că unii vor repeta, în gând, replica unui deja celebru personaj al Amintirilor din copilărie: gramatica, cumplit meşteşug…

Noutăţile legate de clasa substantivelor sunt multe şi complexe. Să mai amintim, doar cu titlu de enumerare, structuri precum: extensiunea şi intensiunea substantivului; arhigenul, aflat în subordinea genului; determinanţii adjuncţi şi determinanţii integratori; articolul definit/nedefinit; trecerea la clasa pronumelor a grupurilor al, a, ai ale, respectiv cel, cea, cei, cele, denumite pronume semiindependente.

Fiecare subcapitol, fiecare paragraf şi alineat al noii Gramatici trebuie studiat cu mare atenţie, fiindcă informaţiile au puterea de a-l bulversa pe cititorul grăbit. Îţi trebuie timp, mult timp pentru a te scutura de buimăceala primei lecturi: când vor apărea noile manuale, care să respecte normele Gramaticii? cât de „actual” mai este DOOM-ul?

Habemus Grammaticam! Autoarele au adus pe lume un enfant prodige de care trebuie să aibă grijă, ca să fie bine integrat şi să se acomodeze cu societatea, o societate cam refractară la nou (la astfel de nou!). Este, aşadar, imperios necesar ca, la nivelul catedrelor de română, al cercurilor metodice (sau, de ce nu? la C.C.D.) să se constituie grupuri de lucru în care să se prezinte şi să se discute noua lucrare normativă, apărută sub egida Academiei Române. Profesorii, indiferent de vârstă, trebuie să reînţeleagă limba română şi formele ei de manifestare în sensul ideilor lui Ferdinand de Saussure şi Roman Jacobson, raportându-se mereu la conceptele de referent/referenţialitate, emiţător, receptor, mesaj, conotaţie/denotaţie, semantică şi polisemie şi multe, foarte multe alte concepte, întrucât limba nu e o materie amorfă pe care să o poţi integra în paradigme, ci este un fenomen în continuă transformare. Cu cât vom înţelege mai repede acest adevăr, cu atât mai bine pentru noi şi pentru elevii noşti! Aşadar, profesori de română, la treabă! Puneţi mâna pe Gramatică!

                                                 Mariana Cheroiu (martie 2006)

*

Nota Redacției – Publicăm acest text meritoriu al doamnei profesoare MARIANA CHEROIU. Deși colaborăm spornic de ani de zile, abia deunăzi am aflat de existența acestui text prezentat la o sesiune de comunicări a profesorilor de liceu. Un text de respingere a eșuatei gramatici academice. O respingere făcută cu un simț al umorului care le-a lipsit autoarelor Gramaticii, altfel nu-ți poți explica lipsa lor de măsură în abuzul de termeni noi, pretins științifici, adica exacți, cu care este împănată Gramatica, sute de pagini imposibil de citit, de înțeles, de reținut. Cine răspunde pentru această mostră de impostură, care a costat ani de muncă în zadar, prostește orientați de o lipsă totală de vocație lingvistică, filologică?

Firește, Gramatica Academiei are un responsabil. Nu trebuie să-i ocolim numele, deși cu asemenea operă se face de ocară: numita GABRIELA PANĂ DINDELEGAN. Numele eșecului, din păcate!

Felicitări colegei noastre MARIANA CHEROIU, autoarea unei serii de exerciții pentru școlari care i-au adus o faimă binemeritată.