O analiză convingătoare: „Românitatea este abandonată de politica românească de stat”.

Prof. univ.dr. Radu Baltasiu: ”Românitatea este abandonată de politica românească de stat”

 

 

 

 

Geopolitica este politica practicată cu conștiința geografiei.

Geopolitica este o știință a acțiunii vectorizării politice a unui spațiu, intern (propria țară) sau extern (interesele externe ale țării).

Ea revine în sarcina elitelor care au rostul de activa (vectoriza) un spațiu, prin intermediul resurselor, în special a celor simbolice așa încât acesta să fie utilizat sau servit cum se cuvine, scrie directorul Centrului European de Studii în probleme Etnice al Academiei Române, prof univ.dr, Radu Baltasiu, preluat de Romanian Global News.

 

Foto: prof. univ.dr. Radu Baltasiu

 

În plan intern, mobilizarea resurselor se face pentru a utiliza cât mai aproape de potențial un spațiu în beneficiul societății (al națiunii).

În termeni economici, o geopolitică eficientă înseamnă că societatea se află pe curba maximei posibilități productive: făcută cu grija de a fructifica cât mai mult potențialul fără a limita alte posibilități. În plan extern, geopolitica are în vedere spațiul de proximitate, al vecinilor mai îndepărtați, al intereselor de peste mări, așa încât acesta să servească cât mai bine

.

Sunt situații în care România trebuie să servească, nu numai să se servească.

Este cazul comunităților istorice, care constituie un halou extraordinar, aproape unic în Europa, România fiind înconjurată de o mare de consângeni, de câteva milioane de persoane, de a căror evoluție s-a dezinteresat cu succes în ultimii 30 de ani, fără a socoti comunismul.

Geopolitica interesului național întemeiată pe consângeni a fost formulată la noi de Golopenția:

„Națiunea nu se confundă cu unitatea net conturată, cuprinsă între granițele statului ei. Orice națiune se prelungește dincolo de granițele organizației ei politice. Are uneori grupuri însemnate de consângeni în statele vecine, dincolo de aceste granițe. Și are totdeauna mai mulți sau mai puțini cetățeni așezați, statornic sau pentru timp limitat, în «străinătate», care-și agonisesc acolo traiul.

Fiecare din aceste prelungiri sporește puterea și posibilitățile de afirmare în lume ale unei națiuni. […] Cetățenii care-și agonisesc traiul în străinătate înmulțesc posibilitățile de trai ale națiunii, câștigându-i spații suplimentare pe teritoriu străin. Sunt ca rădăcinile prin care unii pomi sug sevă din pământul altuia.” (Golopenția, p.528)

În absența acestui element cheie, geopolitica își pierde din legitimitate și se întemeiază tot mai mult pe dreptul forței. România nu a practicat în relațiile cu vecinii dreptul forței decât ca răspuns la forță (invadarea URSS) pentru a rectifica o nedreptate (răpirea Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța și a Basarabiei).

Desigur, ca orice alt lucru inventat de om, geopolitica poate fi și ea practicată ca o formă fără fond, sau poate fi exagerată.

Până în 2007 România a practicat o geopolitică indirectă, politica externă a țării fiind tractată la discursul integrării euro-atlantice care a căpătat proporții aproape cvasimitologice, mai ales prin eticheta subiacentă, aceea de „a fi european”, „a fi cu Europa”.

Aceasta a fost posibilă prin nivelul superficial al conținturilor acestei politici externe, foarte apropiată de formele fără fond. Dovadă negocierile de aderare la UE și privatizările însoțitoare, net defavorabile României.

Reversul integrării euro-atlantice a României a fost dezindustrializarea ei accelerată.

Pe de altă parte, cine nu reușea să fie încadrat zona etichetelor pozitive ale „europenizării” și „integrării” devenea paria.

Prima victimă au fost, desigur, „naționalismul” și gândirea națională. Adică tocmai elementul de conștiință al aparatului geopoliticii naționale. Instituțiile s-au emasculat treptat de reflexele gândirii naționale, adică de tot ceea ce însemnează urmărirea interesului național.

Dosarul intern al geopoliticii: capitalului și educația
Bucureștiul a renunțat să facă geopolitică în perioada ocupației sovietice (1944-1956), a reluat ideea puțin în perioada Dej și ceva mai mult în perioada lui Ceaușescu (după 1968).

În general, acestea au fost formule de căpătare a autonomiei față de lagărul sovietic și s-au bucurat de oarecare succes.

Prăbușirea comunismului ceușist la noi s-a datorat, din punctul nostru de vedere, atât formidabilelor eforturilor rusești de subminare a României dar mai ales eșecului politicilor interne de menținere a coeziunii sociale – regimul a consumat România constant, nereușind să plaseze țara pe curba maximei posibilități productive, dezvoltarea industrială însemnând pauperizare.
După 1990, Bucureștiul a început să practice o geopolitică a absenței factorului național, ceea ce este o contradicție în termeni.

De fapt, nici nu a fost geopolitică propriu-zisă, pentru că Bucureștiul a renunțat la atributele lui de vectorizare pozitivă a geografiei interioare, Budapesta făcând ce dorește în Transilvania (DW, 17 iunie 2020), iar în plan extern practicând o politică exterioară tractată sau de mimetism al intereselor unor mari puteri, funcție de conjunctură.

Problema este că inacțiunea Bucureștiului a creat în flancul sudic al NATO un vid de putere și de inițiativă românească. Vorbim nu doar de spațiul național, ci și de zona legitimă de interes dintre Nistru și Tisa, Carpații Păduroși și Kavalla.

Budapesta, oricât de activă, nu are mijloacele (încă) de a se substitui Bucureștiului pe atâta spațiu. Prima urmare a inacțiunii geopolitice a statului român a fost estropierea elementului identitar din aria de competență a instituțiilor românești. Două victime importante: capitalul românesc și educația.

Faptul că nu faci mișcare lezează nu doar mușchii, care se lenevesc, ci și inimii care moare sufocată de colesterol (capitalul). În timp mintea o ia razna și devii ipohondru (educația). Instituțiile românești macină în gol probleme secundare făcând o uriașă risipă a banului public.

Numai ancorarea țării la fluxul regional de împrumuturi a ținut aparatul de stat pe picioare, în condițiile în care economia națională se stinge de la an, ponderea capitalului românesc în economie ajungând în 2017 la 45% (Hotnews, 22 martie 2019).

În ceea ce privește educația, ca urmare a dezangajării Ministerului Educației față de marea cultură (și, implicit, față de valorile naționale) România este pe ultimul loc în Europa în ceea ce privește abilitatea tinerilor de a scrie, calcula și gândi în termenii științei realitatea.

Interesant de observat parcursul Poloniei care, în 1999 se afla într-o poziție comparabilă cu aceea a României. În 20 de ani Polonia a ajuns între primele patru state europene la capitolul educație!

„Pe lângă numărul mare de analfabeți funcțional, avem [în 2015] foarte puțini elevi excepționali: doar 4%, în comparație cu 20% în Estonia, 16% în Polonia, 14% în Cehia.” (Școala 9, 21 mai 2019)

Urmări externe. Cazul Ucrainei. Dezastrul
Situația, succint:
Românii, împărțiți între „români” și „moldoveni”

Din 1924, URSS a inițiat politica de deznaționalizare a românilor de pe cuprinsul său, inventând temenul de „națiune moldovenească”. Kievul operează cu această logică sovietică în continuare.

– peste 258.600 identificați în statistici drept „moldoveni”, locuind majoritar în Basarabia de Sud și parțial în Bucovina de Nord â

–peste 151.000 identificați în statistici drept români, locuind majoritar în Bucovina de Nord și Maramureșul istoric (Transcarpatia).

 

Conform statisticilor oficiale:

Eliminarea școlilor în limba română
În 1944, în zona Cernăuți erau 144 școli românești (astăzi mai sunt 62), în zona Odessa erau 62 (astăzi mai sunt două). În fiecare an Ucraina închide o serie de școli cu predare în limba română. În 1990, în Ucraina erau 126 de școli cu predare în limba română („moldovenească”).

În prezent, acestea mai sunt în număr de 62. Din 2017 Ucraina a modificat Legea Educației reducând și mai mult drepturile de instruire în limba maternă, urmând ca din 2023 școlile românești să se desființeze.

Dizolvarea administrativă a concentrărilor etnice românești
Din 2020 a fost demarată reforma administrativă a Ucrainei. Comunitățile românești din Nordul Bucovinei sunt cele mai afectate, acestea urmând să fie comasate în masa ucrainizată înconjurătoare.

Din cele 11 raioane existente vor rămâne doar 3. Ponderea acestora se va reduce la 10%, ceea ce le va anula dreptul de a avea reprezentant în Rada Superioară, în condițiile în care românii sunt cea mai numeroasă minoritate din Ucraina după ruși! (Radio Europa Liberă, 16 iulie 2020)

În felul acesta asimilarea lor se va desfășura cu și mai mare agresivitate. Trebuie precizat că România a făcut excepții economice importante permițând importuri din Ucraina fără să condiționeze scăderea taxelor vamale de interesele sale legitime în această țară, recte dreptul la identitate a consângenilor români!

Astfel,

Spre deosebire de alte state, societatea la noi a fost cu succes izolată de problema identitară. Practic, România e cel mai progresist stat din Europa, din acest punct de vedere. Până și finlandezii, care sunt atât de corecți politic în cazul Simicală, au reușit să țină problema în termenii LOR, cu agresivitate. Calea aceasta a fost încununată în ultimii doi ani, când, în câteva luni, Bucureștiul și-a lichidat instituțiile care se ocupau de comunitățile istorice, pe care oricum le finanța în bătaie de joc (din ICR, MAE, MPRP).

În felul acesta, România a reușit să fie singurul stat care nu face politică națională în politica externă – nu îndrăznim să ne gândim la geopolitică.

Situația din Ucraina a ajuns critică în privința ritmului și perspectivelor deznaționalizării comunității românești. Singura țară care mai ține în frâu Kievul este Ungaria.

În siajul bătăliei acestora de a-și proteja conaționalii (de câteva ori mai puțini decât românii care sunt circa o jumătate de milion) ar putea să se ancoreze și comunitățile românești din Maramureș, Cernăuți, Herța/Storojineț și Cetatea Albă. Acestea au fost aduse la disperare de limbajul de lemn și de lipsa de acțiune a MAE și, în general a Bucureștiului.

Este aici o veritabilă ramificație geopolitică, un prim element de posibilă colaborare „la firul ierbii”, la nivel comunitar, între români și Budapesta.

Nu credem că va fi, însă, mai mult de-atât, având în vedere paradigma eurasianistă rusească în care lucrează Budapesta în Transilvania, și despre care inculții de la noi plătiți prea bine să ne apere au impresia că e „europeană” și „multikulti”.

Situația este aceeași în Timoc (Bulgaria și Serbia), românii din Bulgaria fiind în pragul extincției, cei din Serbia fiind continuu presați să se identifice ca vlahi nu români, în Grecia – unde nu au dreptul să existe ca minoritate națională, în Macedonia și Croația – unde se sting ultimii megleni, respectiv istro-români.

Acolo unde situația pare mai încurajoare, în Albania, MAE își doarme unul dintre cele mai reconfortante somnuri, aromânii neavând școală, liturghie în limba română, partid, într-o țară care le recunoaște aceste drepturi.

Reperele politicii regionale și apropiate. Consângenii

 

Seișanu: liniile de interes ale geopolitici românești

Încheiere
Oricât s-ar feri ignarii de geopolitică, cum că dacă ar fi mai patrioți ar face „politica Rusiei” (!!!?), aceasta se face și prin absență.

În sensul că orice vid invită. Invită pe unii și pe alții să își facă treaba pe seama statului român, pe seama fiecăruia dintre noi. Și, oricât de multilateral dezvoltați am fi noi, până la urmă acest lucru se simte: ai noștri sărăcesc, au demnitatea călcată în picioare, pentru că unii dintre cei mai bine plătiți inși din instituțiile românești își permit luxul să nu aibă conștiința importanței actului politic în adâncimea geografiei și în sprijinul semenilor.

Din Harghita-Covasna, Carei și până în Timoc și spre Cernăuți sau Cetatea Albă, românitatea este abandonată de politica românească de stat.