O amintire cu Noam Chomsky

 

Mi-aduc bine aminte sentimentul pe care l-am încercat citind primele încercări de a se aplica la limba română tehnicile gramaticii transformaţionale. Nu aveam reţineri de ordin metodologic, teoretic, dar mă încerca sentimentul că autorii nu rămâneau în interiorul limbii române, că inventau o variantă a limbii române la care să se potrivească regulile lor. Aşadar sentimentul că limba română era – cu un termen actual, abuzată. Nu ca lingvist, ci ca vorbitor al limbii române eram deranjat. Ulterior, când au apărut metodele de traducere automată lucrurile s-au lămurit. Poţi traduce din română în japoneză cu un mic amendament: traduci dintr-o variantă inventată a limbii române într-o variantă inventată a limbii japoneze. Ambele variante săvârşind acelaşi păcat: depersonalizarea şi sărăcirea limbii, reducerea ei la un set de reguli mecanice şi, implicit şi implacabil, reducerea mesajelor la un set limitat de idei, gânduri, simţăminte etc., reducerea limbii (române) la o variantă în care, să-mi fie iertat, singurele texte literare ce pot fi imaginate sunt …manelele. Nu glumesc! Dacă faci analize literare pe textul manelelor, se vădeşte clar nu lipsa de cultură literară, lirică, ci lipsa de cultură lingvistică a autorilor. Limba română se vede foarte clar că nu le este limbă maternă, autentic maternă… şi, precum se ştie, majoritatea textierilor de manele nu sunt vorbitori nativi de limbă română. Limba lor maternă este cea ţigănească…

Este foarte probabil ca în viitor lumea să apeleze tot mai mult la „maşinile” de tradus, la traducerea automată. Probabil că şi aceste instrumente îşi vor îmbunătăţi performanţele. E lucru sigur însă că principiul lor va rămâne acelaşi: nu vor putea traduce orice text, ci numai texte pregătite pentru a fi traduse, adică texte concepute ad hoc, gândite să se potrivească cu posibilităţile de traducere ale maşinăriei respective, să nu depăşească un anumit nivel de expresivitate, de ingeniozitate. Texte neutre din punct de vedere stilistic, care nu vor aspira să pună în valoare toate posibilităţile de expresivitate ale limbii, ci se vor mulţumi să valorifice strict partea „traductibilă” a fiecărei limbi. Prin exerciţiul traducerii automate vorbitorii vor căpăta o nouă competenţă: competenţa de a emite texte (corecte) traductibile. E de aşteptat ca în felul acesta oamenii să-şi piardă cealaltă competenţa, competenţa de azi, competenţa de a folosi limba maternă în integralitatea ei, inclusiv în componenta ei specifică, intraductibilă. Acest nivel, la care nu are acces traducerea automată, l-aş numi nivelul idiomatic al limbajului. Se profilează pentru viitor riscul ca acest nivel, al autenticităţii, să scadă ca urmare a extinderii traducerii automate. Adică să scadă partea netraductibilă a limbii, să dispară partea cea mai importantă a limbii…

Dacă nu mă înşel, gramatica lui Chomsky a apărut în urma unei încercări la care s-au angajat mai mulţi lingvişti, de a construi o maşină de tradus în şi din limba engleză. Cred că la nicio universitate din Europa nu s-ar fi găsit lingviştii care să se angajeze la asemenea proiect. Mai degrabă lingviştii de pe vechiul continent s-ar fi străduit să explice „clientului” care comandase lucrarea că nu este cu putinţă realizarea ei. Clientul, adică Marina americană, a pus însă fonduri substanţiale la dispoziţie, fonduri greu de refuzat într-o economie de piaţă. Fondurile s-au cheltuit, dar maşina nu a apărut… În locul ei a apărut o broşurică, semnată de Noam Chomsky. Îmi vine în minte vorba latinească cu munţii care odrăslesc din când în când, după sforţări titanice, un şoricel micuţ-micuţ!… Un ridiculus mus…

Mi-aduc aminte una din obiecţiile cele mai temeinice aduse de la bun început de sceptici: în ce măsură regulile de transformare propuse de lingvistul american aveau un suport psihic, o realitate mentală, producându-se (şi) în mintea vorbitorului? Răspunsul emulilor a fost aproape cinic: nu are relevanţă suportul psihic, este destul dacă regulile respective pot fi însuşite şi stăpânite mecanic, eventual de o maşină de tradus, maşină care rămânea astfel idealul lingvisticii de peste ocean. Ideea că se poate face lingvistică fără să ţii seama de psihicul, de psihia vorbitorilor, cred că a putut veni cu uşurinţă mai ales în mintea unor lingvişti a căror relaţie psihică, sufletească cu limba (engleză) era mai subţire, mai precară, mai puţin „îndătinată”. Care le era idiom de uz casnic de cel mult o generaţie-două… La asemenea persoane, lipsite de o limbă autentic maternă, se poate naşte mai uşor confuzia dintre a inventa şi a descoperi. Repet, în mod natural, lingvistul descoperă, nu inventează!

Se potrivesc în acest context cuvintele lui Eminescu, binecunoscutele: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstruim piatră cu piatră tot ce-a fost mai înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană – ci după ideea în genere şi în amănunte – care a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm şi noi cu limba noastră românească.” Sau: „Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre din moşi-strămoşi, pe când partea traductibilă este comună gândirii omeneşti în genere.”

Îngăduiţi-mi încă o amintire legată de apariţia gramaticii transformaţionale. La o  şedinţă de învăţămînt politic condusă de Alexandru Graur s-a discutat chiar acest subiect: conceptele de bază ale teoriei lui Chomsky. Discuţia s-a împotmolit atunci când Graur a încercat să priceapă de la mai tinerii săi colegi „transformaţionalişti” (sau „generativişti”) care este deosebirea între dicotomia saussuriană, clasică, langue-parole şi cea propusă de lingvistul american, competenţă-performanţă. Cum eu debutam la acele şedinţe şi eram cel mai tînăr, am ascultat ce se vorbea şi am stat în banca mea, ultima, din fosta sală 20, fără să scot o vorbă. Aşa cum – şi Graur o ştia bine, nu prea mi-era în obicei. Drept care, într-un târziu, mi s-a adresat, cerându-mi părerea. Iar eu am răspuns cu o întrebare: „Domnule profesor, acest Noam Chomsky mai trăieşte?” Cum să nu trăiască?!, s-a mirat Mara Rădulescu, fie-i ţărîna uşoară. Ce sens are întrebarea dumitale, tovarăşe Coja?! „Păi dacă trăieşte, stimată doamnă, nu este mai simplu să-i cerem lui, domnului Noam Chomsky, să ne spună el ce a vrut să spună prin competenţă şi performanţă, altceva decât a spus Saussure prin langue-parole?!…” Ba chiar m-am oferit, dacă cineva poate procura adresa lui Chomsky, să-l deranjez eu cu întrebarea care ne frământa. Căci, am adăugat eu, cred că fusese de datoria lui Noam Chomsky să se raporteze la dicotomia lui Saussure… Altminteri devenim noi caraghioşi discutând despre Chomsky ca despre Platon, mort de două mi de ani! Păi câte întrebări lămuritoare nu i-am pune noi lui Platon dacă acesta ar mai fi în viaţă?!…

Mai adaug ceva: peste ani, vreo patruzeci, adică de curând, când am descoperit binefacerile internetului, am dat buzna peste E mail-ul marelui lingvist şi i-am povestit discuţiile purtate la Bucureşti, pe la sfârşitul anilor ’60, cerându-i măcar acum, după patru decenii, explicaţia după care am tânjit cu toţii la Bucureşti. Mi-a răspuns amabil, colegial pot spune, dar neconvingător. Din răspunsul primit mi-am întărit convingerea că la data când a lansat dicotomia competenţă-performanţă Chomsky nu-l citise pe Saussure… Autor care, la Bucureşti, este obligatoriu pentru promovarea anului I de studii filologice…

Peste câţiva ani, lingviştii americani care nu l-au citit nici ei pe Antoine Meillet au lansat pe piaţă socio-lingvistica, altă invenţie americană… E drept, o comparaţie între şcoala sociologică franceză şi socio-lingvistica de peste ocean devine un bun exemplu al ideii de regres şi precaritate în lumea academică. Căci una din perspectivele din care trebuie abordat subiectul de faţă este aceea a progresului în limbă. În limbă şi în lingvistică… Există un asemenea progres?

(fragment din articolul „Handicapul lingvisticii americane”.

 

Ion Coja