“Când eram în clasa a IV-a primară, la o „materie/disciplină” numită, dacă îmi amintesc bine, „Datoriile omului şi ale cetăţeanului”, învăţătorul ne-a spus că statele se împart în monarhii şi republici; în monarhie, puterea se moşteneşte, în timp ce în republică, conducătorul este ales; în monarhie, a continuat el, indiferent dacă eşti deştept sau prost, ajungi rege; în republică, trebuie să ai anumite calităţi pentru a fi ales (lecţia avea loc – nota bene! – în iarna 1943-1944!). „Voi, copii – ne-a întrebat învăţătorul – care credeţi că e forma de stat cea mai bună?”. „Republica!”, a răspuns toată clasa în cor. De atunci, am rămas republican convins. Pe moment, argumentarea învăţătorului mi s-a părut corectă. Mai târziu, mi-am dat seama că nu era fără fisuri; oameni care nu aveau umbră de calităţi pentru a fi şefi de stat au fost aleşi, în diverse contexte politice, ca preşedinţi de republică. Şi, totuşi, convingerile mele de extrema stângă m-au făcut să rămân partizanul republicii. Nimic nu este mai primejdios decât a rămâne „încremenit în proiect”, de a deveni iobagul unei anumite concepţii sau ideologii. Totul – ne învaţă dialectica – depinde de condiţiile de loc şi de timp. Pentru România, astăzi, o spune cel care a fost şi troţkist şi maoist, singura şansă de salvare este restaurarea monarhiei. Precizez: o şansă, căci nu ştim dacă ea se va confirma sau nu. Dar încercarea merită să fie făcută.

Când Divanurile Ad-hoc au cerut unirea Principatelor şi domnul străin (1857), ele au dat glas unei convingeri adânc înrădăcinate în conştiinţa colectivă a românilor. [….]  Ele au deschis calea intervenţiei puterilor vecine (Ungaria, Polonia, Imperiul otoman, Imperiul habsburgic, Rusia) întrucât participanţii la luptele pentru putere apelau la sprijinul străinilor. Pentru a pune capăt acestui dezmăţ politic – acesta e termenul de utilizat – s-a considerat că un domn străin, fără legături cu familiile boiereşti autohtone, setoase de putere şi de bogăţie, va asigura stabilitatea politică a noului stat, născut din unirea Moldovei şi Ţării Româneşti. După „septenatul” lui Cuza (1859-1866), tulburat de acţiunile de subminare ale forţelor politice din interior, venirea lui Carol I a satisfăcut revendicarea Divanurilor Ad-hoc şi le-a confirmat aşteptările. Domnul străin a adus pacea internă şi,chiar dacă nu a avut dinamismul reformator al lui Cuza, a asigurat consolidarea statului român modern şi progresul lui.

Astăzi, privind înapoi, înţelegem că monarhia a fost factorul determinant, capital, în toate marile momente ale istoriei naţionale, începând cu independenţa (1877) şi terminând cu Marea Unire (1918). Deşi germani, atât Carol I, cât şi Ferdinand I s-au identificat cu interesele vitale ale naţiunii române şi le-au slujit cu un devotament, care îi onorează. Să ne imaginăm, o clipă, ce a însemnat, în 1916, pentru germanul Ferdinand de Hohenzollern, „să tragă spada împotriva neamului său”, aşa cum a spus el însuşi, pentru ca să se realizeze eliberarea Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului. În două împrejurări, regele Mihai şi-a asumat – cu riscuri personale – salvarea ţării: la 23 august 1944, când, în vârstă de 23 de ani, s-a dovedit cel mai curajos şi cel mai energic participant la actul care a smuls România din orbita Reich-ului, scurtând războiul cu circa jumătate de an, iar apoi, în timpul „grevei regale” (august-decembrie 1945) când, înfruntându-l pe Stalin, a încercat, de astă dată fără succes, din pricina abandonării sale de către SUA şi Marea Britanie, să stăvilească procesul de comunizare a României.

Instituţia monarhică este indisolubil legată de progresul ţării noastre. Independenţa de stat (1877), amplul proces de modernizare a structurilor şi instituţiilor ţării în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, întregirea neamului (1918) sunt legate de monarhie. Regalitatea a adus României stabilitate şi prestigiu. Din nefericire, nu toate sectoarele vieţii sociale au progresat satisfăcător. Polarizarea societăţii, condiţiile precare de existenţă ale ţărănimii (de aici marea răscoală din 1907), gravele carenţe ale democraţiei au apăsat greu asupra ţării, dar responsabilitatea este împărţită de monarhie cu clasa politică. În decembrie 1989, când s-a pus capăt capitolului deschis de includerea României în sfera de hegemonie a Uniunii Sovietice, firesc ar fi fost să se revină la situaţia de dinainte de abdicarea de la 30 decembrie 1947, impusă de ocupantul sovietic şi executată de marionetele sale de la Bucureşti. Nu s-a procedat însă aşa, iar populaţia, după patru decenii de propagandă şi manipulare, nu ar fi acceptat – în cazul consultării ei prin referendum – restaurarea monarhiei.

Astăzi, avem experienţa a peste două decenii de republică postdecembristă. Ea s-a dovedit o calamitate pentru România. Republica sărăciei, a corupţiei, a clientelelor politice, a clanurilor mafiote […] (agravată) de absenţa unei tradiţii de autentică democraţie, de înapoierea generală a ţării, de absenţa spiritului civic. [….] În condiţiile actuale, instituţia monarhiei, aflată deasupra partidelor, ar putea stăvili apetitul acestora pentru putere şi pentru ciolan. Un rege-arbitru, nu un preşedinte-jucător, care a scindat societatea românească, ar putea reface solidaritatea naţională, situată deasupra opţiunilor politice ale fiecăruia, şi ar mobiliza resursele de muncă, gândire şi simţire ale românilor, în slujba interesului naţional.

Evident, este vorba de o posibilitate. Totul depinde de români. Ei sunt marii vinovaţi ai stării catastrofale de astăzi. [….] Poate, o tresărire de revoltă şi de demnitate se va produce, totuşi, şi, atunci, ea va înţelege că, deocamdată, monarhia îi dă o şansă de a reveni la o viaţă normală şi de a-şi recăpăta speranţa.”

(“Republică sau monarhie?”, Florin Constantiniu, Revista Istorie si Civilizatie – Anul III, nr.26– noiembrie 2011!)