Nicolae Pârvulescu, ca model

Ca să fac publicitate romanului Șeitanii le-am cerut dumnealor colegilor mei Dan Ceachir și Nicolae Pârvulescu să-mi scrie o frază-două de prezentare și de „întâmpinare” a Șeitanilor. Cu maximă promptitudine cei doi au răspuns. E cazul să le mulțumesc public!
Pe Dan Ceachir îl cunoaște toată lumea, inclusiv cine a fost tatăl domniei sale. Familie de mari cărturari, legați sufletește de „nevoile Neamului”. Nu insist cu alte date, ar fi „redundant”!
Pe Nicolae Pârvulescu îl cunoaște bine numai lumea literară din Bănie! Un romancier îndragostit de limba română și de fantasmele tinereții… Căutând pe Google câteva date mai spectaculoase, dau însă de textul de mai jos, o mărturie pe care Nicu Pârvulescu a făcut-o la o întâlnire cu tinerii cititori din Craiova:

„Din 1964 n-am mai publicat nici un articol“
Prozatorul Nicolae Pârvulescu a explicat motivul pentru care nu publică articole în revistele de cultură sau în alte publicații: „În anul 1964, an în care s-au împlinit 20 de ani de la eliberarea țării de către armata sovietică și doi ani de la definitivarea colectivizării agriculturii, absolvisem anul IV (Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din București) și făceam practică ziaristică în Craiova. Trebuia să scriu opt articole (așa era normal) în unicul ziar de atunci, «Înainte», pe diverse teme (din agricultură, industriale, cultură ș.a.) și 12 știri – așa era normal. Am scris articolele, au fost publicate. Trebuie să precizez că articolele le-am scris conform indicațiilor vremii, n-aveam de ales deoarece altfel nu mi s-ar fi publicat și, în consecință, nu puteam trece în ultimul an fără efectuarea practicii ziaristice. În final, am obținut o notă mare și eram liniștit și fericit. Revin asupra momentului în care mi s-au publicat articolele în ziarul „Înainte“, care se citea, evident, și în Sălcuța. Am plecat din Craiova în Sălcuța natală… Când am ajuns, mulți săteni nu mi-au mai răspuns la salut?! Eram extrem de contrariat deoarece aveam relații bune cu toți, eu și familia mea. Intrând în casă, bunicul meu – un om senzațional, decorat de Regele Ferdinand cu Medalia «Victoria marelui războiu pentru civilizație: 1916-1921» – și, de fapt, întreaga familie și-au manifestat indignarea față de ceea ce publicasem eu în ziarul din Craiova. Erau de-a dreptul indignați: «Noi te-am trimis la facultate să înveți carte, să ajungi învățător, să înveți apoi tu pe copiii oamenilor carte, nu să ajungi un mincinos!». Și familia m-a obligat să le promit că nu voi mai scrie și publica nici un articol și că nu voi ține conferințe la căminele culturale prin care să mint oamenii așa cum îi mințeau comuniștii de atunci pe săteni… Am jurat asta! Din acel moment, eu nu am mai publicat nici un articol toată viața! Nici după 1989. Am scris doar câteva cărți, atât. Mi-am păstrat jurământul, repet, până în prezent“.

Stranie poveste! Memorabilă ca o fabulă! Îl știam pe colegul meu de studii filologice și de armată că avea și are un caracter frumos, ne era și ne este drag la toți colegii din promoția 1965… Textul de mai sus mă obligă însă la admirație! Atâta tărie, atâta „vîrtute literară” îmi vine să zic, nu-i de colo, nu o întâlnești la tot colțul în cetatea literelor românești! Ba chiar pot spune că o întâlnesc acum prima oară!

Acum, după ce am aflat povestea de mai sus, mă simt cu atât mai onorat că Nicușor al nostru nu a pregetat să-mi țină spatele cu fraza pe care a dedicat-o Șeitanilor. A ținut să spună ce avea de spus într-o singură frază! O mai slobozesc o dată în eterul internetului. Îi datorez, în anul care își face bagajele, una din clipele cele mai faste:

„Imagine a societății românești proiectate pe fundalul întregii lumi, cu aspirațiile de dinaintea înfăptuirii României Mari, entuziasmul și frământările de după Marea Unire, suferințele din timpul celui de-al doilea Război Mondial, războiul rece care i-a urmat, deschiderea (dătătoare de mari speranțe) din anii ”60, reînghețul, mult trâmbițatul post-comunism, adevăratele relații dintre români și evrei, norocul de a fi avut personalități precum Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu și Petre Țuțea, multiplele virtuți ale iubirii, nimic semnificativ din ultima perioadă mai lungă de un veac nu lipsește din trilogia Șeitanii, această construcție romanescă pe cât de impunătoare, pe atât de nuanțată, comparabilă – din literatura română postbelică – numai cu Cronica de familie de Petru Dumitriu și Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda.”

A intuit bine Nicușor: trilogia Șeitanii am scris-o ca să fie în bibliografia de liceu la subiectul de bacalaureat Figura Căpitanului / legionarului în literatura română! Voi figura atunci alături de Rebreanu, Cioran, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Radu Gyr… Nu-i de colo!

Sper, dragă Nicolae Pârvulescu, să avem zile să apucăm și ziua aceea!… Că mare dreptate li se va face românilor!

Iată și textul domnului Dan Ceachir: „Șeitanii este un roman frescă în care – și prin asta autorul a fost foarte inspirat, personajele apar cu numele lor real. Petre Țuțea, protagonistul, este remarcabil redat în dimensiunea sa de personaj teatral și în toată splendoare sa unică. Nu pot uita fraza rostită de Marieta Sadova după ce personajul Cicerone Poghirc a dat mâna cu Petre Țuțea: „ai strâns mâna celui mai înțelept român, după Nae Ionescu.”
Nu lipsește din frescă nici Nea Nae, chelnerul de la Athenee Pallace, anticomunist convins, pe care am avut și eu prilejul să-l cunosc, admirator al lui Petre Țuțea și al atâtor oameni de valoare care au făcut fala României și pe care acest om simplu îi trata cu deferență și respect.
După Petru Dumitriu, Ion Coja pune în lumină un loc mitic: holul de la Athenee Pallace. După cum pune în valoare și specificul Bucureștiului din epoca vîntului de liberalizare al anilor 60!”

Le mai mulțumesc o dată, dumnealor Dan Ceachir și Nicolae Pârvulescu! Precum și colegilor Florentin Popescu și Rodica Lăzărescu, care au scris și ei despre Șeitanii, să afle lumea că au apărut. E un act de bravură literară din partea dumnealor să nu țină seama de prezența mea pe lista cu autorii rejectați de sistem, de mafia din mass media culturală, de carieriștii și mercenarii din critica literară. Sunt un autor incomod pentru cei mai mediatizați critici literari! Mă număr printre scriitorii care, aidoma lui Nicolae Părvulescu și celor trei pomeniți mai sus, suntem dovada vie că putem exista și fără să slugărim la establishmentul politic, cel de dinainte și cel de după 1990!

Le mulțumesc tuturor celor care m-au făcut să nu mă simt „singur printre dușmanii Neamului românesc”!

Fraților! Nu suntem puțini! E nevoie de voi pentru ca neamul nostru românesc să nu-și piardă elanul făptuitor de istorie!
Vă doresc tot binele!

Cu drag,

Ion Coja

24 decembrie 2016