Nicolae Manolescu, președintele scriitorimii române
6 decembrie 2021|Doctrină naţionalistă
Nicolae Manolescu, președintele scriitorimii române
Cu oarece satisfacție răutăcioasă, i-aș zice chiar colegială, un coleg mă întreabă de ce marele nostru critic Nicolae Manolescu nu m-a învrednicit nici măcar cu un rând, cu o mențiune a numelui măcar, în celebra sa Istorie a literaturii. Nu știu dacă lucrurile stau chiar așa, n-am verificat, nu mi-a ajuns în mână nici măcar întâmplător opera capitală a magistrului, dar nu m-aș mira de fel. Sunt unul dintre scriitorii români care l-au dezamăgit profund pe neînduratul critic! Nu știu alți scriitori în ce fel, dar la mine a fost vorba de ingratitudine. A mea, recunosc. N-am fost în stare și nici nu mi-a trecut prin cap să-i fiu recunoscător. Și aș fi avut pentru ce! Când am publicat romanul Carnaval la Constanța, în 1978, am avut mai multe cronici, printre care cea mai neașteptată a fost a lui Nicolae Manolescu, în „România literară”. Nu prea ne cunoșteam, nu schimbasem decât salutările cuvenite, am respectat totdeauna diferența de vârstă. Și m-am pomenit cu o prezentare a cărții mai mult decât elogioasă. Judecând lucrurile la rece ai avea motive să te miri, dacă chiar este adevărat că nu m-a pomenit nicicum în opera amintită, ceea ce pentru mulți colegi este un certificat de existență ca scriitor. Nu te-a pomenit Nicolae Manolescu în Istoria sa, nu exiști!
Iată textul integral al cronicii. Dacă nu mă înșel se intitula Deriziunea romanescului, cu a, nu cu â. Într-adevăr, în carte unul dintre …personaje este manuscrisul unui roman(sic!), scris de personajul principal Vasile Neacșu. Cartea este într-un fel romanul unui roman. Iată textul manolescian:
„Roman poliţist sau parodie a genului? Parabolă? Roman psihologic? Carnaval la Constanţa al lui Ion Coja este câte ceva din toate acestea, fără să fie propriu-zis una sau alta, carte inteligentă, scrisă cu mult spirit, utilizând procedee inedite în proza noastră şi demistificându-le pe cele curente. Cititorul neexperimentat poate fi înşelat de formula experimentală din roman, nesesizând ironia; sau pur şi simplu iritat de insolitul ei. Subiectul romanului trebuie povestit, de la început, pentru a se înţelege despre ce e vorba, deşi într-o proză de factură poliţistă, chiar şi neesenţială cum această factură e în Carnaval la Constanţa, o asemenea dezvăluire va părea multora nepotrivită. Un roman poliţist nu-l mai citim, dacă ştim sfârşitul. Însă romanul lui Ion Coja nu pierde nimic, dacă-l povestim, dovadă că poliţismul lui nu este de conţinut, ci o pură tehnică.
Iată pe scurt subiectul. Vasile Neacşu, metrolog de profesie (profesia nu contează, nici datarea acţiunii, care e ambiguă, nici alte elemente realiste de cadru), a scris un roman în care relatează o crimă perfectă, şi anume cazul unui bărbat care-şi ucide nevasta, fără motiv şi fără a lăsa vreo urmă. Autorul romanului e obsedat de ideea de a comite aceeaşi crimă în realitate. Obsesia lui nu trebuie considerată neapărat ca ţinând de patologie, el este, în fond, creatorul unei ficţiuni, obsedat de gradul ei de validitate reală. Îşi face deci un plan amănunţit al crimei, încurcându-se în fel şi fel de întâmplări neprevăzute. E limpede că faptele nu sunt latura lui tare. Vasile Neacşu este, în schimb, un specialist aşa-zicând al imaginării de scenarii posibile. Închipuie, de exemplu, unul care să lase lumea cu gura căscată, după moartea lui: va asigura romanului său o carieră postumă; cei care-l vor citi se vor întreba dacă romanul s-a inspirat din moartea soţiei autorului sau, invers, romanul a fost, în chip bizar, confirmat de ea; şi mai ales nimeni nu va şti dacă moartea a fost, ca în roman, crima perfectă sau doar un accident; în fine, autorul va avea grijă să-şi studieze perfect conduita în anii ce-i rămân de trăit, pentru a alimenta o legendă extraordinară în jurul viitorului romancier.
Chiar din acest scenariu ne putem da seama că problema centrală în Carnaval la Constanţa nu e poliţistă, ci estetică; şi anume raportul între ficţiune şi realitate. Dar să continui a povesti subiectul. Soţia lui Neacşu dă din întâmplare peste roman, îl citeşte pe sărite, se identifică cu eroina şi apoi, cum paginile nu sunt numerotate, le amestecă, stârnind spaima autorului care va crede că poliţia i-a descoperit secretul. (Nici lipsa de numerotare nu e întâmplătoare: romanul modern e aleatoriu, putând comporta mai multe variante ale subiectului ori mai multe finaluri.)
În cele din urmă, Neacşu se decide să cumpere salteaua pneumatică de care se va folosi ca să-şi aplice ideea. Hazard: în magazinul cu articole de plajă, un individ îi sustrage portmoneul, o vânzătoare îl observă şi Neacşu e obligat să dea poliţistului numele şi adresa lui în vederea obişnuitei declaraţii. Acest incident va avea urmări neaşteptate. Ei bine, crima se produce, în circumstanţe destul de diferite de cele imaginate de Neacşu (altă idee importantă: opera nu “ascultă” întru totul de autorul ei), fără ca nimeni să bănuiască totuşi ceva, are loc înmormântarea etc. Chiar în ziua înmormântării, Neacşu se prezintă la poliţie, în urma unei citaţii neaşteptate şi, speriat de gândul că totul s-a aflat, derutat de politeţea ofiţerului însărcinat cu această afacere, scrie o lungă declaraţie în care istoriseşte cum a procedat.
Trece printr-o spaimă şi mai mare când i se spune că urmează confruntarea. Confruntarea cu cine? Cu moarta? Sau n-a murit şi el a căzut într-o cursă? E adus un individ: hoţul din magazin. A fost deci o neînţelegere. Citaţia se referea la cealaltă istorie! Neacşu vrea să-şi retragă declaraţia, dar n-are cum. Înţelege subit cum o crimă perfectă poate fi ratată de un criminal imperfect. Se ţine după ofiţer toată ziua în speranţa că va afla cifrul seifului unde se păstrau documentele. Zadarnic. Dar cei doi se împrietenesc, merg la restaurant, îşi dau întâlnire pe a doua zi. Toate aceste întâmplări se petrec în Constaţa în timpul carnavalului. Turnura lor burlescă, de comedie renascentistă, se explică uşor astfel. Înmormântarea însăşi e luată de petrecăreţi drept “trouvaille” de carnaval, iar doliul lui Neacşu drept o deghizare inspirată.
Aparenţele ascund esenţele. Viaţa este, ca şi literatura, spectacol. Ofiţerul de poliţie nu ajunge să citească declaraţia, fiindcă hoţul îi joacă un renghi şi obţine eliberarea (renghiul e pretext pentru o admirabilă scenă de comic absurd). Aruncă la coş “literatura” lui Neacşu, din care nu reţinuse decât două-trei fraze, ceva cu o saltea pneumatică, şi-i face acestuia o vizită spre a-i relata, amuzat, isprava hoţului. Neacşu e atât de uluit încât pare a fi înnebunit. Ofiţerul pleacă derutat, dar, la uşă fiind, aude un pocnet ca de pistol. Sparge uşa care se închisese şi-l află pe Neacşu bând şampanie. Pleacă iar şi în stradă, sub fereastra camerei unde stă Neacşu, îi pică în cap bucăţele de hârtie, ca o ploaie. Pe unele din ele citeşte ceva despre o saltea…
E rândul ofiţerului să nu mai înţeleagă nimic: ştie că declaraţia a aruncat-o cu mâna lui la coşul de la poliţie şi nu se dumireşte cum de-i cade acum din cer. După asta, surpriză totală: autorul ne propune şi alte finaluri, intră el însuşi în roman (era să zic în scenă), discută cu Neacşu, mai mult, suportă reproşurile personajului că l-a făcut aşa şi nu altfel. Autor şi personaj se confundă o clipă. Personajul vrea să scrie el romanul înlăuntrul căruia se află (după ce a scris altul, identic), iar autorul e cât pe ce să fie condamnat în locul personajului său. Ca la Pirandello sau la Unamuno, autorul şi eroii săi se întâlnesc într-un spaţiu care nu aparţine nici vieţii, nici ficţiunii. O scenă feliniană (mă gândesc la filmul “Opt şi jumătate”) adună pe autor şi personajele sale la un restaurant unde autorul plăteşte la urmă consumaţia aşa-zicând din întregul roman (cum ar plăti un regizor ceea ce s-a mâncat şi băut pe parcursul turnării filmului).
Romanul lui Ion Coja uzează cum am văzut, de ambiguitate, dar într-un scop precis. Finalul, ca şi restul, este extrem de clar. Sunt în Carnaval la Constanţa elemente din toate acele specii de roman pe care le-am enumerat la început. Fiind o crimă, la mijloc, şi o anchetă, putem vorbi de roman poliţist. Dar tratarea e parodică. Multe secvenţe ţin de comedie sau chiar de farsă: un roman comic şi carnavalesc este de asemenea posibil de întrevăzut aici. (Titlul conţine o indicaţie.) Prin îngroşare, avem şi un roman naturalist-grotesc, al rudelor pisăloage, al ritualului înmormântării etc. Sau unul absurd ionescian.
Alteori, coşmarurile lui Neacşu sunt descrise în stilul realismului psihologic, prin procedeul joycean al monologului interior. De altfel, întreaga carte se foloseşte de această scriitură, modernă, prin care evenimentele nu sunt restituite după ce s-au consumat, ca în romanul classic, ci oarecum pe măsură ce sunt trăite nemijlocit. Aproape nimic nu e relatat din afară, obiectiv; totul e subiectivizat, situat în perspectiva unei interiorităţi psihologice.
Montajul e subtil, perspectivele alternând ori chiar suprapunându-se, până la confuzie. Lipsa apoi a elementelor realiste, confuzia deliberată a datelor, ne conduc spre o parabolă. Tribunalul deşert, cu săli nesfârşite prin care Neacşu şi autorul rătăcesc în căutarea procurorului, pe care-l găsesc ocupat să umfle saltele pneumatice ca să se convingă că ţâmburuşul nu sare niciodată de la sine, această parte, de pildă e voit kafkaniană, în registru uşor burlesc. Combinaţia însăşi nu e deloc întâmplătoare. Într-un fel, Ion Coja a voit să epuizeze posibilităţile genului (sau măcar să experimenteze cât mai multe) într-un original roman al unui roman, care ţinteşte o deriziune a romanescului.
Paradoxul cărţii constă în a verifica posibilităţile unui gen prin împingere la limită, adică ironizându-l fundamental. Carnaval la Constanţa exploatează această temă estetică a imaginaţiei romaneşti şi a relaţiilor ei cu viaţa, precum şi natura tautologică a artei moderne.
Subiectul e un pretext. Ceea ce pare (şi este până la un punct) joc, inventivitate, glumă (romanul are un singur capitol intitulat Capitolul dintîi), se dovedeşte o metodă eficace de tratare a temei. Aspectul umoristic provine nu numai din insolitul unor situaţii, ci şi, în definitiv, din exhibarea convenţiilor.
Un roman al unui roman, care are ca problemă ambiguitatea real-fictiv, narator-personaj, biografie-imaginaţie, viaţă-scenariu, trebuie să fie esenţial o operă clară, ca o demonstraţie matematică. Marele expert în acest fel de dezvăluire a echivocurilor artei este Borges, cu jocurile lui fantastice de oglinzi în care viaţa reflectată devine imagine şi imaginea iese pe partea cealaltă a oglinzii sub forma vieţii reale. La Ion Coja răsturnările acestea nu devin halucinante. Imaginaţia e mai metodică. Romanul, impecabil tehnic, n-are totuşi destul inefabil (ultima pagină încearcă oarecum să suplinească, dar, vai, prea târziu, lipsa poeziei). Este scris subtil de un om care-şi cunoaşte bine nu doar meseria, ci şi limba, rece, maliţios, exact. Reprezintă o experienţă foarte interesantă în proza noastră.
Nicolae Manolescu
*
După apariția cronicii, reacția cunoscuților a fost pe măsură, minunându-se de risipa de superlative aruncate pe tejghea de exigentul critic. Mai mult de la alții mi-am dat seama că nu-i era în obicei criticului să fie atât de generos în comentarii. Criticul nu degeaba se cheamă că-i critic. Cu mine, cu Vasile Neacșu al meu, Nicolae Manolescu nu fusese mai deloc critic.
Am considerat că ar fi potrivit din partea mea să-i mulțumesc domnului Manolescu pentru aleasa colegialitate arătată și l-am invitat la Athenee Palace să ne cunoaștem mai bine, la un pahar de vin. Pe scurt, am petrecut câteva ceasuri plăcute, deși mai apoi mi-am dat seama că l-am cam dezamăgit pe conviv. Din câte îmi mai aduc aminte am greșit în cel puțin două rânduri în discuția cu mai sus numitul: l-am contrazis atunci când am ajuns cu bârfa scriitoricească la Eugen Barbu, iar eu am susținut că Barbu nu a plagiat, ci că ar fi puțin nebun, megaloman, care consideră că are dreptul să copieze din Paustovski la fel cum a copiat Jules Verne din ghiduri turistice descrieri din țări îndepărtate. La fel a copiat și Barbu descrierea unei biserici din Kiev, biserică de care avea nevoie în economia cărții sale și a considerat că în felul acesta textul respectiv este înnobilat într-o carte superioară celor scrise de Paustovski. I-am spus părerea mea finală: Barbu a ratat de puțin niște cărți extraordinare. Dar este un scriitor autentic…
Altă dezamăgire i-am produs marelui critic atunci când m-am făcut că nu înțeleg pledoaria sa pentru a renunța eu la poziția mea de neafiliat la nicio gașcă literară. Am avut impresia că domnul profesor este preocupat de ideea de a aduna în jurul său o asemenea grupare de scriitori, cu care să domine viața literară din România! Se pare că și-a atins scopul, este acum în fruntea unei „găști” de condeieri, ca să nu le zic adulatori fideli!
Cel mai probabil alta ar putea fi cauza pentru care domnul Manolescu se ferește să aibă de-a face cu mine, să-mi pomenească numele etc. Domnul Manolescu este fiu de legionar, a pătimit multe din această cauză, iar eu sunt un publicist care nu și-a ascuns prețuirea față de prestația legionarilor în istoria românilor. La care se adaugă poziția mea de negaționist al Holocaustului din Transnistria. Două subiecte tabu sau incomode pentru mulți publiciști români, scriitori sau critici literari. Am mai avut un coleg la facultate, mai tînăr, fiu de legionar, Liviu Papadima. Ca prorector a avut grijă să mă blocheze în mod abuziv ca nu cumva să pot da un concurs pentru avansare în ierarhia didactică… Nu cumva să fie acuzat amărîtul de favorizarea infractorului, a mea, un negaționist al minciunilor sioniste, un legionaroid înrăit!
Cunosc destul de bine postura de fiu de legionar! Am avut mai mulți colegi și prieteni care au avut de tras ponoasele părinților, situație cu atât mai dramatică în condițiile în care părinții legionari și familiile au avut de suferit cu totul pe nedrept, pentru crime și fărădelegi închipuite! Îl pomenesc în mod deosebit pe colegul Pavel Lucian, cu care am avut discuții amănunțite pe acest subiect! A fost deasupra situației, a depășit-o prin inteligență și umor! Nu și-a ascuns nicio clipă poziția de intelectual naționalist!
Aș putea spune că lui Nicolae Manolescu exact asta i se poate reproșa: teama de a nu i se aminti rădăcinile parentale ale unui naționalism care este una dintre tradițiile cele mai onorante ale scriitorimii române! Este regretabil că reprezentantul suprem al scriitorilor români de ieri și de azi are această grijă penibilă, să nu cadă în păcatul iubirii de neam! Așa îmi explic poziția „critică” a domnului Manolescu față de poeții basarabeni! Rezervele sale față de mesajul politic al lui Mihai Eminescu! Și mai ales lipsa de reacție a Uniunii Scriitorilor față de legile antiromânești votate în Parlament la insistențele ticăloase ale unor evrei de cea mai proastă calitate, alde Alexandru Florian sau Silviu Wexler.
Nu este admisibil ca în Parlamentul României de azi să se elaboreze legi împotriva unor scriitori ca Octavian Goga, Radu Gyr, Horia Vintilă, Mircea Vulcănescu, iar Uniunea Scriitorilor să nu aibă reacția cuvenită! Minimă!
Lipsa de curaj, de solidaritate cu tradițiile autentice și definitorii ale literaturii române este un păcat grav al actualei conduceri a Uniunii Scriitorilor, al lui Nicolae Manolescu în persoană!
Nu i-aș reproșa lui Nicolae Manolescu abaterile de la „democrație”, de la prevederile statutare ale organizației noastre, abateri care l-au eternizat în funcție. Gustul puterii a corupt și caractere mai puternice. Nu știu cine erau contracandidații săi la preșidenția Uniunii. Nu exclud că prin respectarea regulamentelor ne-am fi putut trezi cu un președinte și mai de belea, în fruntea unei găști și mai flămânde! Dar lipsa de reacție a domnului Nicolae Manolescu la legile anti-românești din Parlament și, în general, lipsa de reacție a Uniunii Scriitorilor la tragedia națională pe care o trăim de ani de zile nu o pot înțelege decât ca pe un gest de trădare a menirii noastre de scriitori, a menirii de a fi „suflet din sufletul neamului”! Îl acuz pe președintele Uniunii Scriitorilor de dezertare de la datoriile elementare ale unui intelectual român autentic.
Acest reper, sufletul neamului, nu există azi pentru cei ce se erijează în postura de exponenți ai scriitorimii române! Este o impostură tot mai evidentă și mai dureroasă!
Quousque tandem?!
ION COJA
6 Decembrie 2021
PS – Azi, de ziua Sfîntului Nicolae, un călduros LA MULȚI ANI FRUMOȘI tuturor Nicolae din Țară, inclusiv celor ce s-or fi numind Nicolae Manolescu.
Multumesc pentru mail .
Si acum trageti o partida de ras, va rog frumos:
THURSDAY, JANUARY 28, 2010
INTELECTUALII GOLD. Nicolae Manolescu a pus „România literară“ în slujba Gold Corporation – Rosia Montana
Scris de Victor Roncea
„Distrugerea comunităţii Roşia Montană, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea unei părţi a populaţiei, demolarea de clădiri (unele având calitatea de monument istoric), biserici, mutarea de cimitire şi alte acţiuni similare este inacceptabilă pentru o societate civilizată“. Citatul face parte din Declaraţia solemnă privind proiectul Roşia Montană, adoptată de Adunarea Generală a Academiei Române, for suprem al intelectualităţii române din care Nicolae Manolescu face parte ca membru corespondent, din 1997. Cu toate acestea, Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Consiliului Naţional de Acreditare Titluri şi Diplome Universitare de pe lângă Ministerul Educaţiei şi Cercetării, membru de vază al Comisiei Tismăneanu, profesor doctor la Universitatea Bucureşti, director al revistei „România literară“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“ şi editorialist la „Adevărul“ lui Patriciu şi, în acelaşi timp, simultan şi concomitent, ambasador la Paris al României, la instituţia internaţională însărcinată cu protejarea patrimoniului cultural şi natural mondial, UNESCO, s-a gândit că, în folosul banilor, poate nesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, şi-a pus revista pe care o patronează, „România literară“, cu tot cu angajaţii ei, intelectuali de la sate şi oraşe, în slujba „Gold Corporation – Roşia Montană“, care o sponsorizează oficial, ca pe o echipă de fotbal oarecare, împreună cu Fundaţia Anonimul, dar nu veneţian, ci moscovit, ţinând cont că e vorba de însuşi vânzătorul Rompetrol, Dinu Patriciu.
„Academia Română este dispusă să participe, prin specialiştii ei, la aceste operaţiuni care ar putea salva un spaţiu care are pentru români şi o valoare emblematică. Este vorba, să nu uităm, de «ţara» lui Avram Iancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“, se afirma în Declaraţia Academiei. E drept, s-ar putea să fie vorba şi de niscai resentimente, ţinând cont că distinsul intelectual a fost rejectat chiar de două ori de către forul academic, ultima oară anul trecut. „Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se bălăceşte de ani şi ani de zile“, avea să afirme la vremea respectivă angajatul său Mircea Mihăieşi, evident, chiar în „România literară“. Cu toate acestea, punerea intelectualilor pe care se presupune că îi reprezintă cunoscutul director al revistei, preşedinte al USR şi al atâtor alte comiţii şi comitete, sub steagul unei companii atât de controversate nu poate decât să dovedească din nou înaltul nivel în care se scaldă erijatul „for moral“ al României, cu Cărtărescu, pupilul lui Manolescu, plasat în fruntea brigăzilor „Gold“.
Nicolae Manolescu, devenit milardar în 2005, graţie unui premiu oferit de aceeaşi mărinimoasă Fundaţie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenţa înainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele Pieţei Universităţii, la conducerea Alianţei Civice care, la fel ca şi Frontul Salvării Naţionale, avea să se transforme rapid în partid, trădând propriile declaraţii de la întemeiere. În memoria celor care le pasă de România, Manolescu a rămas bine întipărit, după ce, imediat după sângeroasa mineriadă din iunie 1990, când încă se aflau închişi studenţi arestaţi ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-a înfăţişat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un „interviu cretin“, după cum l-a caracterizat Paul Goma, de spălare a noului „conducător iubit“. Este de amintit doar întrebarea principală: „Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic) şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două, când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?“.
Patrimoniul UNESCO sau aurul de la Gold?
Iată cum, după 20 de ani, aceeaşi „principală revistă literară din ţară“ socoteşte firesc să pună „simpatia scriitorilor şi intelctualilor“ între faldurile trenei celor care plătesc mai bine, indiferent că reprezintă un proiect distrugător al valorilor României, cele pe care trebuie să le apere, nu-i aşa, un ambasador la UNESCO. Ce speranţe pot avea toţi realii intelectuali români care se luptă să prezerve siturile arheologice milenare, pentru înscrierea localităţii Roşia Montană în patrimoniul UNESCO, atunci când însuşi reprezentantul României la forul mondial este plătit de firma care şi-a propus distrugerea acestuia?
Duplicitatea şi decăderea morală a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolator al lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolut pe fiul său literar nelegitim, Cărtărescu – nu durează de ieri de azi. Într-un interviu publicat anul trecut în (acelaşi) „Adevărul“, Manolescu afirma fără jenă: „Înainte de 1989 n-am scris niciodată despre 23 August, sărbătoarea naţională a Republicii Socialiste România. Deşi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reuşit să evit orice comentariu. Compromiţător, indiferent ce ar fi conţinut.“
Manolescu se pare că uitase o parte importantă din biografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, în cinstea „marii sărbători“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…“.
Manolescu: „Constructorul comunismului cultivă lumina“
Scriitorul George Mirea, care-l cunoaşte mai bine, din tinereţe, îi aduce aminte criticului amneziac că tocmai la aceste comentarii era folosit de protectorul său, George Ivaşcu: „După două decenii de la prăbuşirea (în sus!?) a comunismului, încă mai înregistrăm gesturi incredibile de laşitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladia devastatoare a subculturii galopante în proporţie de masă. Ar fi bine ca acest drept câştigat să nu ne mai fie, în niciun fel, terfelit în minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsător asupra conştiinţei, trebuie recunoscut şi asumat de demnitate.
Nu pentru ca un om sau mai mulţi oameni să fie judecaţi, condamnaţi, ci, mai important, reabilitaţi; valoarea lor şi a ceea ce ne-au oferit/dăruit depăşind cu mult mai mult momentele unor rătăciri în care au crezut ori s-au prefăcut că acceptă, aflându-se şi ei sub vremuri.
Începând din anul 1961 (v. „Viaţa românească“, nr. 7) şi până 1965 (v. „Literatura română de azi“, încercare de sinteză, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolşevice… La vârsta de 23 ani, proaspăt absolvent şi colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“, condusă de comunistul-ilegalist George Ivaşcu, şeful lui Nicolae Manolescu, tânărul critic făcea exact contrariul a ce se spune în Postfaţă de către Sorin Alexandrescu.
Să cităm de ici-de colo: „Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“ (Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962).
A se observa că este vorba de articole aniversare. Ultimul slăveşte cele două decenii de la Eliberare. Un bilanţ literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat săptămânal asemenea cronici în «Contemporanul» şi, normal, era bine stipendiat.
În anul 1965, împreună cu D. Micu (bineşcolit la «Scânteia» ani de zile!), editează volumul «Literatura română de azi» (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej şi lui Nicolae Ceauşescu şi literaturii socialiste/comuniste“.
Aşadar, echipa de intelectuali profitori, de la Ceauşescu la Iliescu, la Constantinescu şi, apoi, iar la Iliescu, până la Băsescu, se pare că ştie să profite cu brio de toate oportunităţile „Gold“.
(image)
Nicolae Manolescu a pus „România literară“ în slujba Gold Corporation
Curentul – vineri, 29 ianuarie 2010
© Curentul
2010
PUBLICAT DE VICTOR RONCEA LA 6:02 PM EMAIL THISBLOGTHIS!SHARE TO TWITTERSHARE TO FACEBOOKSHARE TO PINTEREST
ETICHETE: CINCI LIMBRICI AI MINTII – MANOLESCU PLESU PATAPIEVICI LIICEANU CARTARESCU, ROSIA MONTANA
NO COMMENTS:
Post a Comment
Newer PostOlder PostHome
Subscribe to: Post Comments (Atom)
Victor Roncea Blogspot
Ma gasiti si la http://www.Roncea.Ro
Excepțională analiză!
Spre deosebire de dl prof. univ. dr. Ion Coja, eu nu neg doar „holocaustul“ care ar fi fost comis de români contra jidovilor în Transnistria, ci contest toată „teoria“ holocaustistă, a „Holocaustului unic“, clamat de jidovi de peste 170 de ani, în toată lumea în presa controlată de ei – și aproape toată presa este controlată de ei, cum remarcase încă Vasile Conta, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea. În acest sens, este remarcabil faptul că a apărut și o caricatură reușită, cu legenda „A 11-a poruncă, secretă, a lui Moise: Nu uitați să controlați mass media!“ – Don’t forget to control the media (cf. https://www.scribd.com/doc/283731738/Str%C4%83inii-Evrei-Care-De%C5%A3in-Mass-Media-Din-Romania), caricatură pe care am publicat-o inclusiv în cele două cărți, menționate mai jos.
Această contestare este centrată în jurul formidabilei cărți a lui Arthur Robert Butz, The Hoax of the Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry, accesibilă pe https://www.elefant.ro/the-hoax-of-the-twentieth-century-the-case-against-the-presumed-extermination-of-european-jewry-paperback_8bdf2b02-9bc2-4afc-854d-9efa58c21180 (cf. și Arthur R. Butz, ÎNȘELĂTORIA SECOLULUI XX, pe https://www.scribd.com/doc/273141078/In%C5%9Fel%C4%83toria-Secolului-Xx-Arthur-Robert-Butz).
În ceea ce mă privește, dintre multele mele articole pe această temă, semnalez prima sinteză a lor, apărută în 2014, într-un tiraj-semnal, accesibilă aici: https://www.academia.edu/45190092/Vasile_I_Zarnescu_HOLOCAUSTUL_gogorita_diabolica.
În elaborarea studiilor mele, firește că m-am „adăpat“ inclusiv la bogata și documentata contribuție a dlui prof. Ion Coja. De aceea analizam, cu predilecție, materialele pe această temă de pe site-ul domniei sale. Dar, din 2016, am fost sub presiunea teroristă a proceselor penale dresate de liderii organizațiilor jidovești contra cărții mele „HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ. Extorcarea de bani de holocaust“, Editura Tempus, București, 2015, 808 pagini, format 16×24 cm, și lansată în 8 aprilie 2016 la Librăria „Mihai Eminescu“ (cf. https://www.youtube.com/watch?v=zdOkjdNj1GE&ab_channel=MihailGeorgevici).
Această presiune a fost finalizată, în primă instanță, cu condamnarea mea la 13 luni de pușcărie cu suspendare. Dar condamnarea a fost anulată în urma apelului pe care l-am adresat Curții de Apel București (https://www.incorectpolitic.com/un-nou-proces-impotriva-lui-vasile-zarnescu-cazul-vasile-i-zarnescu-contra-alexandru-florian/; https://www.incorectpolitic.com/justitia-stalinista-a-romaniei-procesul-colonelului-vasile-zarnescu-concluzii-scrise-suplimentare/).
Preocupat să mă apăr – fiind în legitimă apărare – contra agresiunii penale furibunde a jidovilor și a campaniei contra mea declanșată de presa jidovită, mi-a scăpat să citesc articolul de față. Dar anterior, citisem alte materiale contra odiosului Nicolae Manolescu, scrise de dl Ion Coja. De aceea, în cartea mea, lansată în 2016, scrisesem: „Totodată, e la fel de clar, apropo de Mioriţa, că Ştefan Popa Popa‘s a rămas cu lectura și cu „înțelegerea“ sa la nivelul interpretării imbecile pe care i-a dat-o (c)academicianul Nicolae Manolescu şi care s-a răspândit atât de mult că i-a căzut sub nas şi cultului caricaturist, de aceea i-am mai propune să mai citească şi analiza făcută de alt cărturar, chiar dacă nu este academician, dar ar vrea să fie – și poate ar fi meritat mai mult decât Nicolae Manolescu –, Ion Coja, expusă în articolul În apărarea „Mioriţei“. (Cf. „HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ. Extorcarea de bani de holocaust“, 2015, pag. 72-73.)
Simțindu-și sfîrșitul aproape, prof. Ion Rotaru i-a cerut editorului Geo Stroe să urgenteze apariția masivei cale cărți ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN PREZENT – pe care a vrut-o o replică, prin conținut și prin dimensiuni temporale și tehnice, a cărții lui George Călinescu. Editorul a mobilizat un grup de corectori – printre care m-am numărat și eu – și a reușit să scoată exemplarul-semnal. După aproape două săptămîni, Ion Rotaru a murit liniștit. Prețul de vînzare era de 3.000.000 lei; era înainte de apariția leului „greu“!
După vreo două luni, a apărut și cartea lui Nicolae Manolescu, prin care manifesta același ambiții: cu același titlu și de aceleași dimensiuni, ca să concureze ISTORIILE anterioare, a lui George Călinescu și Ion Rotaru. Numai că megalomanul Nicolae Manolescu a pus un preț de vînzare de 7 milioane lei (7.000.000 lei)! Cartea a zăcut prin librării și pe la tîrgurile de carte pînă i s-a redus prețul la 1.500.000 lei; după care a dispărut de pe rafuri. Pariez că nu a vîndut nici un exemplar cu șapte milioane de lei. După ce a ajuns la 150 lei-noi, desigur că au cumpărat-o doar cei din gașca lui, să se laude că sunt și ei în ISTORIE… Dovadă că și prof. Ion Coja recunoaște că nu a pus mîna pe cartea lui Nicolae Manolescu.
De aceea rămîn la afirmația anterioară care ar trebui scrisă ca epitaf: „O secătură în minus și o pîine în plus!“ Ba e vorba chiar de mai multe pîini, căci Nicolae Manolescu avea salariul de președinte al Uniunii Scriitorilor, indemnizația de scriitor membru al Uniunii, indemnizația de academician, salariul de ambasador pe nu-știu-unde etc.
Foarte bine punctat, stimate domnule profesor Ion Coja :
„Dar lipsa de reacție a domnului Nicolae Manolescu la legile anti-românești din Parlament și, în general, lipsa de reacție a Uniunii Scriitorilor la tragedia națională pe care o trăim de ani de zile nu o pot înțelege decât ca pe un gest de trădare a menirii noastre de scriitori, a menirii de a fi „suflet din sufletul neamului”! Îl acuz pe președintele Uniunii Scriitorilor de dezertare de la datoriile elementare ale unui intelectual român autentic.”
Era foarte necesar ca s-o faca scriitorii , si n-au facut-o multi !
Felicitari .
Quousque tandem?!