Spiritul critic (10)
Articolul precedent: https://ioncoja.ro/spiritul-critic9-juramintul-la-romani-o-institutie-sacra/
Ce n-ar mai face unu duşimanu maliţiosu, numai se potă dărâma ce tocmeşte timpulu.

***

Pănă la 1848 românii din Transilvania erau de părere că împăratul de la Viena ar fi vrut să îndulcească
viaţa iobagului, dar fiindcă dieta Transilvaniei avea drept de veto, împintenându-se cerbicos la orice lege
care ar fi atins fie câtu de pucinu privilegiurile nemeşilor, intenţiile bune nu ajungeau în usul praxei.
Există totuşi o împrejurare în care Iosif al II-lea a acţionat în favoarea moţilor. Iată descrierea acelui
eveniment după lucrarea „Istoria Horii…” a mitropolitului unit Alexandru Şuluţiu şi „Moţii, calvarul unui
popor eroic, dar nedreptăţit” de Ion Rusu Abrudeanu.
Totuși, deși fișcul le luase moților dreptul crâșmăritului, le-au îngăduitu, dacă comunele plăteau 157
florini pe an, de a-și vinde mai departe, în târguri, băuturile lor țierane: miedul, o băutură fermentată din
apă, miere și polen, care, ținută mai mulți anuli, devenea mai bună ca vinul cel de soi și acovița, care era
vinars dresu cu miere și înnobilatu cu plante aromatice.
Dară cum fișcul, după ce răpise dreptul crâșmăritului de la moți, n-o fostu capace să-l administreze
profitabile, la sfârșitul anului 1779 s-o determinatu să-l dea în arendă. La licitațiunea care avu loc în 26
Novembre 1781, pe lângă comunitățile muntene, s-au înghesuitu și câțiva armeni bogați, Martonu
Bosniacu și Martonu Patrubani din Deva, care au ridicatu licitațiunea până la 12.000 de florini. Românii
n-au potutu țâne pasul cu ceata lui Doi-Bani, cu tote încordatele lor silințe, astfeliu că administrarea
cârciumăritului o dat-o fișcul armeniloru. Acest lucru iscase cea mai mare conturbare în rândurile
munteniloru, care nădăjduiau că, dacă ar fi avut cârciumăritul iar a mână, le-ar fi succesu mai lesne să
dobândească iar drepturile cele răpite şi pierdutele lor slobozenii, cum le avuseră mai ‘nainte.
Așe că nu le rămase alta decât să se determine să contralucre, dară cu ce midiuloce? Feliul
acțiunei fu determinat obștește, jurându cu stânga la animă și cu dreapta întinsă spre ceriu, că nu vor
sbea veci nice picătură de la armeni, chiar de-o fi să le crape ochii de sete, ci numa băuturi de-ale lor,
acovița și cu miedul.
Ziua de 24 mai 1782, spun bătrânii care au mărsu acolo, c-o fo’ una din cele mai frumose din acea
primavera. Vite, cai, căruțe, omeni, copii, muieri stârneau un praf de nu se mai vedea om cu om; porci,
cocoși, găini, viței, cai, boi, aduși la vânzare, făceau o gălăgie de nu mai era chip om cu om să te-nțălegi.
Tote păreau a mere pe făgașul șciut. Armenii și slugile lor, cu o sară înainte, au socotitu locurile unde-ar fi

cel mai potrivit vad, ca să-și puie acolo butoaiele și buţile lor. Nici moții nu s-au lăsatu mai prejos și dis-
de-dimineață au venitu și ei cu berbințele pline cu mied și acoviță și s-au pusu în locurile libere, fără să-și

facă prepusuri că n-or ave mușterii. Deja armenii își frecau palmele de bucurie că locurile lor, mult mai
bine așediate, le vor aduce un succesu ce-l credeau, fără niciun prepus, giganticu. Dară ca un făcut, toți
mușterii căutau din ochi doră locurile unde se aflau berbințele moţilor, ocolind parcă în mânia armenilor,
butoiele și budanele lor. La români se strânseseră mușterii ciotcă, ca la urdiniș albinele, la armeni sufla
vântul a pustiu. Doră câte un străin rătăcit sau vre-un dregător ungur sau sas mai beau de la ei câte o
cupă de vin. Iar pe lângă năcazul vânzării proaste, armenii mai trebuiau să îndure nu numai căldura și
înțepăturile roiurilor de muște, ci și privirile batjocoritore ale munteniloru, care-și dădeau cote și zâmbeau
pe sub mustețe cu înțieles, privind spre locurile lor lipsite de muşterii, dară atât de bine alese de cu sară.
Au fiert blândicel în zama lor armenii, ca sarmalele puse la foc mic, nădăjduind totuși că negoțul
lor, mai spre dupămasă, după ce românii vor mai perde din sinul orientărei, se va mai obli. Dară când
văzură că dupămasa mere chiar mai rău decât de dimineață, în timp ce românii nu mai pridideau să
aducă berbință după berbință la vânzare, n-au mai potut răbda și au răbufnitu. Au pus mâna pe săcuri și,
împreună cu slugile lor, s-au repeditu la berbințele cele mai apropiate de ei, spărgându-le și vărsând pe
jos miedul și cu acovița.
Pe sămne că armenii ori nu-i șciiau bine pre moți, ori erau pre ferbântați, ca să să țână departe de

un așe lucru necujetatu ca acela. Pentru că, după ce muntenii au înțălăs ce s-o petrecutu, toți ca unu s-
au răpeditu după armeni, i-au fugăritu prin tot târgul, încât mare minune că au potut s-o tulească la timp,

altfel era vai și amar de pielea lor. Dară, scăpându-le armenii printre dește, românii și-au vărsatu năduful
asupra butoaielor, caselor, celariilor și pivnițeloru lor pline de băuturi. Totul o fost crepatu, ruptu, spartu,
dărăpănatu. Așe s-o terminat acel târgu, cu un bâlci ce nu s-o mai vădiutu până atunci nicicând în târgul
Câmpeniloru. Că n-o fost nimeni macelatu și nice nu s-o atins careva de proprietățile erariului sau ale

fișcului, s-o datoratu în mare parte judelui sătesc din Râulu-Mare, Dumitru Todea, omu cu mare influenţia
asupra poporului, la ale cărui dojane mulți, de rușine, au și ascultatu.
Dară arendașii armeni, după aceste întâmplări, ca și cumu nu ei aru fi iscatu scărămuşul (hărţuiala,
frecușul), s-au retrasu din arendă și au demandatu ca sătenii să le acopere paguba suferită. Guberniul
cel atâtu de esacerbatu contra românilor, așa cum o fostu dintotdeauna, o trimes, la 5 decembrie 1872,
strajnică poroncă Tribunalului din Aiud, ca vinovații pentru acele turbăciuni să fie pedepsiţi cu schingiuiri
spanioleșci din cele mai varvare, supuși torturiloru celoru mai neînchipuite.
Au fostu condamnați la morte Dumitru Todea, Petru Manciu și Buta din Râul-Mare, Simion Buștanu
și Andreiașu Pașcu din Câmpeni și Ursu Gomboșiu din Vidra, pentru că ar fi instigat muntenii și, mai
dămultu, au adunatu contribuțiune pentru deputațiunile lui Horea la Viena și au țânutu deseori adunări
secrete. Dumitru Todea mai fu și schingiuitu înainte de a i se curma viața, iar alți 12 munteni fură
pedepsiţi cu câte 100 sau 25 de bâte la şezutul demascat, apoi închişi la profos, de la 3 luni la 2 ani de
zile. Toți locuitorii Câmpeniului, Bistrei, ai Vidrei și ai Râului-Mare, fără a se fi cercetatu dacă au fostu la
târg au ba, au fostu siliți să acopere o pagubă de 8708 florini, când toată paguba armenilor nu era mai
mare de 343 de florini.
Despre cumu s-o plătitu ace înfricoșiată sumă, pe care muntenii o socoteau nu numai umflată de
zeci de ori (suma adunată a acoperit de 25 de ori paguba armenilor!), dar și nedreaptă, nevoindu a o
plăti cu bunăvoia, sunt destule mărturii. Atunci tribunalul din Aiud veni cu brachiul militare pe capul
bieţilor români. S-au trimisu soldați săcui și maghiari, care după propriile memorii ale secuiului Mihaly
Cserei, fură mai cruzi și mai varvari decâtu tătarii. Risipiți prin sate după pradă, după ce bieții oameni
trebuiau să le frigă un pui sau o găină, dacă nu poteau plăti, în fața lor le erau rușinate muierile sau
fetele. Altora le erau legate mânile de pitiore și așe, făcuți covrig, li se dădea drumul din vârful unui deal,
încât de multe ori bietul țieranu își frângea oasele sau chiar gâtul. Pe alții, iarna, îi legau desculți cu
pitiorele în apă, ca să plătească. Iar de prin case sau grajduri li se prăda tot ce era de un orecare prețiu,
de la animale, căruțe, hamuri, unelte, până la țolul de pe pat. Până şi iconele le smulgeau de la locul lor,
de bieţilor omeni le rămâneau păreţii golani.
Ajungându aceste nedreptăți și la urechile împăratului Josifu al II-lea, fie-i în veci numele
binecuvântatu, el o luatu cumpăna dreptății a mână și, ca domn chibzuit, o judecatu cu dreptate causa
dintre armeni și români. Pentru că fișcul, atunci când ave dreptul crâșmăritului, lăsase românilor contra
plată vinderea băuturilor acovița și cu miedul, nu le era nici cum îngăduitu armenilor ca să-i oprească pe
români de la vânzare. Conclusul împărătesc fu că instigatorii la revoltă n-au fost românii, ci togma
armenii. Drept pentru care fișcul împărătesc, în urma poroncii serenissime preaînalte de la Viena, i-o
trasu în judecată pe armeni, care au fostu siliți să întorne totă suma storsă prin nelegiuire de la români,
înapoi în casa fișcului.
Amu însă, s-o doveditu înalta înțelepciune a marelui împărat Josifu, care n-o dat banii înapoi

moților, ci hotărî, pentru folosul şi procopsala niamului, să se deschidă șapte școale românești: la Râul-
Mare, Vidra, Câmpeni, Bistra, Abrud, Bucium și Auraria. Pe lângă acestea, bunul împărat o mai ctitorit

alte 24 de școale române în tot prinţipatul, 12 pentru uniți și 12 pentru neuniți. Asta o fost răzbunarea lui
asupra nemeșimii maghiare, pentru că șcia că arma cea mai ascuțită pe care o potea da românilor a
mână era cultura.”