Pe site-ul acesta au apărut câteva comentarii semnate RENA pe marginea articolului UN COMENTARIU LĂMURITOR. Am vrut să le șterg de pe site după ce le-am citit, atât mi s-au părut de ne-adecvate la realitate, ca să nu spun mai mult. Este vorba de realitatea dinainte de 1990. Am ținut seamă de faptul că RENA a comentat până acum corect și cu bună credință, și n-am mai șters comentariile dlui RENA…
În mod deosebit m-au supărat cele relatate de RENA pe seama elevilor și studenților duși la muncă patriotică, să sorteze cartofi sau să culeagă porumbul sau strugurii! La Cochirleni, de pildă, unde au fost duși studenții filologi mai mulți ani la rând, la cules via, i-am auzit pe mulți spunând că nu-și imaginau că vreodată se vor sătura de struguri, struguri mari, Afuzali, o minunăție la gust: au mâncat fiecare cât au putut mânca, iar la plecare nimeni nu i-a controlat cu ce pleacă în geantă! Ar fi avut ce găsi! Iar dacă mi-aduc bine aminte, conducrea IAS i-a invitat să-și umple fiecare student o sacoșă de struguri!
Cunosc subiectul! La una din ședințele de partid la care s-au analizat „rezultatele” muncii patriotice efectuate de studenți am luat cuvîntul și am criticat ce era de criticat, în niciun caz aspectele prezentate de dl RENA, absolut ireale, imaginate de autor cu o ușurință de neînțeles! Urmare a intervenției mele în adunarea generală PCR, colega mea Goga Ecaterina, mare activistă PCR, a cerut la organele superioare să fiu dat afară din învățămînt pentru că am o influență nefastă asupra studenților… Evident că nu i s-a făcut voia, secretar pe Universitate era domnul Ghiță Florea, om serios!…
N-am să iau textele dlui RENA să le combat punct cu punct. Mă rezum la un film, văzut chiar în 1990, despre Islanda. Țară care trăiește din pescuit! Și în care am văzut în film că funcționează o regulă: când vin mai multe pescadoare supraîncărcate cu pește, pește ce trebuie descărcat, sortat, curățat și făcut sardele, mâna de lucru disponibilă nu mai face față. Riscul este ca peștele să rămână neprelucrat și să se strice. În aceste condiții, se închid toate școlile și toți elevii sunt aduși să lucreze în port. Iar dacă nici ei nu sunt deajuns, se apelează și la armată!… Dar filmul preciza: se apelează în primul rând la elevi, pentru că munca lor are un caracter educativ, fiind în folosul obștei!…
E suficientă această informație, domnule RENA?
Ion Coja
https://www.youtube.com/watch?v=Gszo-QBOGnY
Iarăşi d-le Profesor mi-aţi luat-o înainte cu comentariul dvs. Eram pe punctul de a-i răspunde eu d-lui Rena însă mesajul d-sale era de un Kilometru şi nu am avut răbdare să-l citesc pînă la capăt şi am abandonat replica.
Cine a citit romanul „Desculţ” a lui Zaharia Stancu, va putea observa că apare acolo la el o scenă cînd boierul, nu-mi mai amintesc numele lui, a chemat la culesul strugurilor o parte din săteni. Şi, pentru a nu-i face pagubă acei culegători mîncîndu-i din struguri, boierul le pregătise BOTNIŢE pe care le-a aplicat pe feţele acelor nefericiţi culegători, astfel încît nici o boabă să nu fie consumată de aceştia. Evident, era o idioţenie. Niciodată nu se pomenise în ţara românească un boier atît de hapsîn încît să oprească pe cineva ce culege struguri să se înfrupte pe săturate din ceea ce-i trecea prin mîini. Referitor la această scenă Marin Preda povesteşte într-o carte a sa că, pe cînd Zaharia Stancu pregătea romanul pentru tipar, l-a chemat pe tînărul gazetar (pe atunci), să-i facă corectura manuscrisului. Ajungînd la acel pasaj cu botniţele legate la gura culegătorilor, Marin Preda a rămas perplex şi i-a atras atenţia romancierului că sceana e prea terfiantă prea neverosimilă, că nimeni n-a văzut nicăieri în România vre-un astfel de instrument şi că în ochii străinilor care vor citi cartea lui ne va considera un popor barbar. Zice mai departe Preda că observaţia şi justificările lui nu au putul să-l convingă şi să-l înduplece pe Preşedintele pe atunci al Uniunii Scriitorilor, iar pasajul a rămas aşa precum l-a conceput autorul. Justificarea lui Z.S. ar fi fost aceea că prin scena aceea teribilă, de o răutate diabolică, el a vrut să sugereze cititorului cubiditatea şi neomenia moşierimii române care prin astfel de scene trebuia pusă la stîlpul infamiei şi înfierată.
tot la Cochirleni am mincat si eu struguri Afuzali, dar si Muscat de Hamburg. Mincarea fiind proasta la cantina, luam numai piinea si masa o serveam in cimp. A fost singura data cind am avut burta in toata viata mea. A mai fost si o bataie ca-n 7 pacate cu satenii…. dar macar avem amintiri…. erau si medicinisti, textiliste, TCM-isti de la Iasi.
Exista munca patriotica chiar si inainte de 1944! Iata un fragment din mărturiile lui Gavrilă Ogoranu, care ne arată modul cum gândeau şi acţionau fraţii de cruce, elevi de liceu de 16 sau 17 ani:
„Era în primăvara anului 1938. Se sărbătorea ziua sădirii pomilor şi conducerea liceului şi autorităţile locale hotărâră să o serbeze deosebit. Trebuiau plantate cu puieţi nişte râpi pe malul Oltului la vreo 5 kilometri de oraş. Elevii am mers în marş în frunte cu “moş Irod”, comandantul străjeriei, sâcâiţi întruna de acesta să cântăm să ne audă lumea şi cum noi nu aveam chef, cântam fals, unii un cântec, alţii altul ca să-l silim să ne dea pace. A venit un sobor de preoţi, prefectul, şeful ocolului silvic, colonelul de jandarmi şi încă mulţi alţii în uniformele pompoase ale Frontului Renaşterii Naţionale. Veniră greu în trăsuri că nu era drum de maşină încât se făcuse târziu. S-a ţinut slujba religioasă. Doi preoţi au ţinut predici lungi începând de la pomii slobozi şi cel oprit din grădina Raiului, despre cedrii Libanului, despre smochinul neroditor. A urmat apoi prefectul, ridicând în slăvi pe majestatea sa, care de grija ţării nu dormea decât şapte ore pe noapte. A vorbit apoi moş Irod, comandantul cohorţii îmbrăcat străjer, cu nădragi scurţi, şi care, în cuvinte patetice ne-a amintit că „marele străjer” nu face altă treabă decât sădeşte pomi. A vorbit inginerul silvic despre codrul frate cu românul, care codru şi păduri ne ascundeau de duşmani pe noi românii şi care „în lupte ca la Mărăşeşti au ieşit dezbrăcaţi din apă, de credeau nemţii că românii e nebuni”. Câteva fetiţe au jucat jocul silvic Alunelul, altele au recitat câteva poezii cu frunză verde şi serbarea ar mai fi continuat dacă vremea nu s-ar fi învolburat, curând începând să curgă de sus zăpada mieilor, care ne-a silit să ne retragem acasă fără să sădim un singur puiet.
Atunci am luat hotărârea să sădim noi pădurea. L-am anunţat pe profesorul Roşală, care a fost încântat. Am anunţat şi pe inginerul silvic. Sâmbăta următoare, imediat după prânz ne-am deplasat cu unelte la plantaţie. Lângă noi au venit o mulţime de alţi elevi şi până seara râpile erau plantate cum scrie la carte. Venise şi profesorul Roşală, după spusa lui, să nu facem vreo „minune”. Atunci mi-am dat seama că ştia cine suntem şi se temea să nu cântăm ceva interzis şi să păţim ceva. Peste 13 ani, în timpul rezistenţei armate făgărăşene, de multe ori vom poposi în această pădure plantată de noi, amintindu-ne de cei ce nu mai erau, între care şi profesorul Roşală.“