CD
1.638 aprobate
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
OPINIILE DIFERITE SI MULTIPOLARITATEA
De CD
Lumea unipolară are un mare avantaj față de lumea multipolară deoarece într-o lume unipolară toate privirile sunt îndreptate în aceeași direcție, la condă, iar într-o lume multipolară există întotdeauna o diversitate de opinii. Aceasta este o imagine simplificată, de ansamblu, pentru că, desigur, realitatea este mult mai complexă.
Problema care interesează acum acut pe toată lumea este cum v-a incepe lumea multipolară să lucreze împreună. Cum își depășește lumea multipolară diferențele de opinie?
Există numeroase organizații și tratate internaționale, a se vedea si ONU, care sugerează că există deja o lume multipolară, dar, din păcate, asta era doar pe hârtie. La momentul redactării acestor documente existau intenții bune, dar de-a lungul timpului lumea unipolară a preluat puterea, a dotat cu donatii substantiale organizațiile și a interpretat tratatele în beneficiul său.
Lumea multipolară se confruntă cu alegerea de a încerca să întoarcă lucrurile înapoi la intențiile inițiale sau să creeze ea însăși o nouă ordine.
In cazul in care documente importante precum Carta ONU nu vor fi modificate in forma si intentia lor initială, formă si intentie care au atras si captivat initial majoritatea tărilor semnatare, atunci grupări de tări care au adoptat deja si militează pentru ideologia multipolară, vezi BRICS, BRICS+ etc. vor porni ele de la punctul de ruptură, de acolo de unde s-au reiterpretat textele originale si vor rescrie aceste documente in conformitate cu intentia initială, augmentate la cerintele timpurilor curente.
Națiunile suverane au propriile lor opinii suverane. Operațiunea militară specială a Rusiei se desfășoară cu extremă precauție pentru a se menține in conformitate cu dispozitiile Cartei ONU, incă in vigoare pentru a nu aduce inconveniente celorlalte țări BRICS+. Motivația operațiunii este susținută de documente ce definesc legile politicii internationale, iar operațiunea însăși este proporțională și în cadrul precedentelor din dreptului internațional, deja abuzat si supraabuzat de SUA.
Aceasta este o abordare foarte diferită a unei astfel de operațiuni în comparație cu modul în care funcționează Israelul. Lumea unipolară este de partea jucătorului puternic căruia i se permite să meargă înainte și să comită genocid împotriva unei populații fără apărare, infrangand prevederile cele mai elementare ale dreptului international si a dreptului natural.
Pe de altă parte s-a demonstrat că există si opinii commune la tări care nu fac parte din aceleasi grupuri, a se vedea tările care s-au alăturat acuzării Israelului la CIJ.
BRICS+ nu are dificultăți în a ajunge la un consens general, de ansamblu care să asigure o functionalitate eficientă grupului, chiar dacă există mai multe țări cu opinii diferite și chiar divergente. Pentru o mai mare flexibilitate s-a format grupul paralel al tărilor partenere BRICS, tări care sunt in curs de aliniere a politicii lor externe, dar care au nevoieimediată totusi de ajutorul salvator oferit de Noua Bancă de Dezvoltare a BRICS,
Tocmai acest ajutor financiar extrem de convenabil le poate ajuta pe aceste tări să poată iesi din capcanele financiare unde au fost aduse de tările occidentale, pe mana marilor bănci criminale IMF, BED si altele.
Pe lista tărilor care s-au inscris pentru a fi evaluate si admise ca parteneri BRICS se găsesc la această dată, deja peste 50 de tări, in afară de cele admise deja.
Odată cu trecerea timpului si schimbarea circumstantelor politice internationale țările își pot schimba culorile politice și, prin urmare, ideologice, așa că rămânerea sau aderarea nu este un lucru dat, sigur si permanent.
Tocmai respectul pentru suveranitatea tărilor face ca ele să-si poată manifesta această suveranitate prin aderarea la noi grupuri regionale sau de o anumită ideologie.
Conducerea onestă si inteleaptă a unei țări va privi întotdeauna propriul interes și, prin urmare, lumea multipolară este foarte atractivă. Aceasta este, de asemenea, o abordare substanțial diferită de a dori o lume multipolară nu doar pentru că te-ai săturat de lumea unipolară.
Orientul Mijlociu este sfâșiat din cauza politicii de dezbinare si dominare practicată de lumea unipolară. Dezbinarea este bazată pe diferente accentuate si ultraaccentuate de cultură si in special de religie sectariană, lăsand la o parte divergentele ideologice.
Conform principiului de minimă moralitate că “dacă nu poti face bine incearcă măcar să nu faci rău” si in Orientul Apropiat se poate ajunge, dacă nu la un consens, cel putin la o “generală abtinere” de a nu face rău celor din vecinătate.
Dacă nu poti să-ti iubesti aproapele/vecinul cel putin nu-l răni. Aceasta atitudine de pace, calm si respect este suficientă ca vecinii să isi poată face interesele in mod constructiv si eficient.
Am văzut că la Beijing, 14 grupuri palestiniene rivale, inclusiv Hamas și Fatah, au semnat o declarație privind încheierea anilor lor de discordie și întărirea unității palestiniene. Dar aceste 14 grupuri si-au pastrat ideologia lor independentă si au găsit calea de a nu se incomoda si dezavantaja reciproc, asfel incat actiunile lor pot fi si sinergice in cel mai bun caz, dar sigur nu se vor mai răni reciproc.
Sunt aceste 14 grupuri un exemplu suficient de convingător penru intreaga lume?
Ceea ce se ascunde in media occidentală privitor la orientarea comună a tărilor din lumea multipolară este faptul că lumea multipolară fiind o grupare a păcii nu duce o luptă violentă impotriva lumii unipolare care se mandreste si impune cu violenta.
Lumea multipolară se eschivează, caută să evite relatiile cu lumea unipolară cand aceste relatii sunt impuse in numele unei “ordini bazate pe reguli” emise de hegemon.
Lumea multipolară se opune acum în mod deschis, pe fată lumii unipolare, care la rândul ei se opune lumii multipolare. Lumea multipolară rămane divizată. Ca opinii si ideologii în ciuda faptului că au un „inamic” comun, dovedind că nu este necesară ura pentru un inamic comun pentru ca tările să se respecte si să coopereze mutual avantajos păstrandu-si opiniile, personalitatea culturală si ideologică.
Cei care au perfecționat extrem de mult jocul împărțirii și dominării și exploatează cu pricepere professională toate diferențele de opinie isi pun banii și puterea in acest joc unde mulți oameni la conducere sunt implicati si foarte sensibili la asta si prin urmare coruptibili.
Cum ar trebui să prindă contur o lume multipolară?
Aceasta este o intrebare retorica ce se speculează cu multă insistentă de media si think tank-urile occidentale.
Se porneste de la premiza că “fără coeziune există întotdeauna ceartă”. Dar ca in toate speculatiile sofiste cel putin una din premize este falsă si conduce la o concluzie evident si ea falsă. Lipsa coeziunii este doar o lipsă cu diverse consecinte.
Identitatea culturală ne prezintă in toată diversitatea noastră unde coeziunea nu are nevoie de uniformitate, iar Profitul nici el nu poate fi elemental coagulant ca in cazul unipolarilor. Ceea ce este necesar si sufficient în lumea multipolară este o viziune comună cu principii generoase orientate spre binele comun care să fie suficiente in a transcende toate ideologiile.
Lumea multipolară poate reuși să se impună global numai dacă toți membrii săi reușesc să-și articuleze propria cultură în așa fel încât toate celelalte culturi să fie nu numai tolerate, dar si respectate. Diferențele de opinie vor exista întotdeauna, dar asta este frumusetea unei alinieri valoroase in diversitatea ei.
Va trebui să creștem cultural, să ne manifestăm curiozitatea de a cunoaste si eventual experimenta si fenomene din alte culturi.
Cultura fiecărei natiuni va deveni mult mai bogată si mai flexibilă incat ideologiile vor trebui să evolueze si ele in accord cu noile dimensiuni si profunzimi ale culturii, unde coloratura opiniilor nu mai este dictată de o anumită ideologie instilată si cultivată pentru profitul celui puternic.
Multipolaritatea lumii derivă din dreptul natural al individului care nu-si poate manifesta libertatea decat intr-o natiune indepandentă, intr-un stat suveran.
Atlanta 01/22/2025
@ Iulian MARES
Dupa cum comentezi, dai dovada evidenta ca nu ai pus mana sa citesti CARTA ONU ca sa poti urmari concordanta ditre actiunile intreprinse de Rusia in Misiune sa Speciala si prevederile Cartei.
Daca ai sa citesti Carta vei avea o mai buna vedere asupra ipocriziei politice la nivel international.
O traducere din franceza este aici: https://context.reverso.net/traducere/franceza-romana/la+charte+des+nations+unies
Lectura placuta, sunt sigur ca o vei gasi extrem de interesanta si ai sa poti verifica singur discrepanta dintre ce se scrie si ce se practica pe plan international.
@ Nicu Cohen
Nu ma grabesc sa dau eu insimi o definitie dar, una abstractă, de găsit in toate dictionarele ar fi: “Drepturile naturale sunt drepturi cu care oamenii se nasc și care nu pot fi luate de niciun guvern sau persoană. Ele sunt universale, fundamentale și inalienabile, adică nu pot fi abrogate de legile umane.”
Pentru o mai clară distingere trebuie observat:
Drepturile naturale sunt acelea care nu depind de legile sau obiceiurile unei anumite culturi sau guvern și, prin urmare, sunt universale, fundamentale și inalienabile, ele nu pot fi abrogate de legile umane, deși cineva poate renunța la beneficiul lor prin acțiunile sale, cum ar fi prin încălcarea drepturilor altcuiva. Legea naturală este legea drepturilor naturale.
Drepturile legale sunt cele conferite unei persoane de un anumit sistem juridic, pot fi modificate, abrogate și restrânse de legile umane.
Drepturile legale sunt instituite, modificate sau abrogate prin conventia unei comunitati, in cazul ideal. Conceptul de drept pozitiv/legal este legat de conceptul de drepturi juridice.
De la vechii filozofi eleni si romani si pana la literatura DEI de azi, drepturile naturale au evoluat la drepturile omului si apoi la interpretări distorsionate după ideologia fiecarei miscări politice sau culturale ce a tinut să se impună sau să se facă de ras.
“Ius natural” sau lex naturalis este un sistem de drept bazat pe o observare atentă a ordinii naturale și a naturii umane, din care valorile, considerate de susținătorii dreptului natural ca fiind intrinseci naturii umane, pot fi deduse și aplicate independent de dreptul pozitiv/legal, exprima legile promulgate ale unui stat sau ale unei societăți.
Conform teoriei dreptului numită jusnaturalism, toți oamenii au drepturi inerente, conferite nu prin act legislativ, ci de „Dumnezeu, natură sau rațiune”. Teoria dreptului natural se poate referi și la „teorii ale eticii, teorii ale politicii, teorii ale dreptului civil și teorii ale moralității religioase.
De aici incolo discutia se poate duce pe pagini intregi.
In concluzie dreptul natural este un drept acordat oricărui om chiar si inamic, iar limitele sale sunt dictate de calitatea virturii morale a celui ce incearcă să-l aplice/judece, percepand diferenta dintre Bine si Rău in măsura cu care se comunică cu divinitatea. De acea se mai spune că unii sunt lăsati la mila Domnului.
CULTURA, GENETICA SI DE CE NU REUSIM SĂ INVĂTĂM DIN EXPERIENTA ISTORIEI
De CD
In miturile mai noi si poate in cele altoite/alterate ulterior cat si in basmele populare Binele iese mai mereu invingător si Răul este pedepsit exemplar ca toată lumea să invete, să priceapă si să transmită mai departe urmasilor ca invatatură, paradigmă.
Mitologia veche preelenă, elenă si romană nu este asa pozitivistă si nu se caută Happy Endul. Se pare că efuziunea sfarsitului fericit face ca lumea sa fie imbătată de sfarsitul generos al epopeii ca uitau morala, asa ca s-a mers mai mult pe tragedie, Genul acesta consuma emotional mai mult si mai adanc pe spectator si ii marcau indelibil cu deciziile Sortii, soarta eroilor era chiar mai presus de vointa si dorinta zeilor.
Soarta este infailibilă desi stim cursul evenimentelor nu-l putem schimba, acceptarea Sortii ne face incapabili si devenim scule utile a celor puternici care aparent au o Soartă mai favorabilă – prea mult defetism.
În Agamemnon Clitemnestra. era supărat că fiica lor Ifigenia a fost ucisă pentru ca zeii să restabilească vânturile și să permită flotei grecești să navigheze spre Troia. Clitemnestra a fost, de asemenea, nemulțumit că Agamemnon a păstrat-o ca concubină pe profetesa troiană Cassandra.
Cassandra prevestește uciderea lui Agamemnon și a ei însăși orășenilor adunați, care sunt îngroziți. Ea intră apoi în palat știind că nu își poate evita soarta.
Sfârșitul piesei include o predicție privind întoarcerea lui Oreste, fiul lui Agamemnon, care va căuta să-și răzbune tatăl
Eschil numit adesea „părintele tragediei grecești”, potrivit lui Aristotel, el a extins numărul de personaje din teatru și a permis conflictul între ele. Anterior, personajele interacționau doar cu corul. A fost primul dramaturg care a prezentat piese ca o trilogie. Oresteia sa este singurul exemplu antic existent.
Perșii, este una dintre puținele tragedii grecești clasice preocupate de evenimente contemporane. Semnificația războiului cu Persia a fost atât de mare pentru Eschil și pentru greci, încât epitaful său comemorează participarea sa la victoria grecească de la Maraton, fără a mai menționa si succesul său ca dramaturg.
Eschil a luptat la Salamina și în bătălia de la Plataea în 479 î.Hr.Ion din Chios a fost un martor al documentului de război al lui Eschil și al contribuției sale la Salamina ce ocupă un loc proeminent în Perșii, cea mai veche piesă a sa supraviețuitoare, care a fost jucată în 472 î.Hr. și a câștigat premiul I la Dionysia.
Eschil a fost unul dintre mulți greci care au fost inițiați în Misterele Eleusinei, un cult antic al lui Demeter cu sediul în orașul său natal, Eleusis. Potrivit lui Aristotel, Eschil a fost acuzat de impietate pentru că a dezvăluit unele dintre secretele cultului pe scenă.
Semințele dramei si tragediei grecești au fost semănate în festivaluri religioase pentru zei, în principal Dionysos, zeul vinului. Eschil a câștigat de treisprezece ori premiul I la Orașul Dionysia. Acest lucru se compară favorabil cu cele optsprezece victorii raportate de Sofocle, cu un catalog substanțial mai mare, aproximativ 120 de piese de teatru și depășește cele cinci victorii ale lui Euripide, despre care se crede că a scris aproximativ 90 de piese de teatru. Tragediile grecești au fost scrise și interpretate în secolul al V-lea î.Hr. pentru a onora zeul Dionysos. Ele veneau adesea sub formă de trilogii, fiecare piesă terminându-se într-un moment de catharsis pentru personajul principal.
În timpul campaniei sale prezidențiale din 1968, senatorul Robert F. Kennedy a citat din Eschil în noaptea asasinarii lui Martin Luther King Jr. Kennedy a fost anunțat despre uciderea lui King înainte de oprirea campaniei în Indianapolis, Indiana, și a fost avertizat că nu să participe la eveniment din cauza temerilor de revolte din partea mulțimii în mare parte afro-americane.
Kennedy insă a insistat să participe și a ținut un discurs improvizat care a adus vești despre moartea lui King.Recunoscând emoțiile publicului, Kennedy s-a referit la propria sa durere la uciderea lui Martin Luther King și, citând un pasaj din piesa Agamemnon a spus: „Poetul meu preferat a fost Eschil. Și a scris odată: „Chiar și în somn, durerea care nu poate uita cade picătură cu picătură peste inimă, până când în propria noastră disperare, împotriva voinței noastre, vine înțelepciunea prin îngrozitorul har al lui Dumnezeu.””
Conform unei relatări ulterioare despre viața lui Eschil, corul Furiei din prima reprezentație a Eumenidelor a fost atât de înspăimântător când au intrat pe scenă, încât copiii leșinau, patriarhii urinau pe ei, iar femeile însărcinate au intrat în travaliu.
Cele mai faimoase tragedii ale lui Sofocle prezintă pe Oedip și Antigona: ele sunt în general cunoscute sub numele de piese tebane, deși fiecare făcea parte dintr-o tetralogie diferită, ceilalți membri ai cărei membri s-au pierdut acum. Sofocle a influențat dezvoltarea dramei, cel mai important prin adăugarea unui al treilea actor reducând astfel importanța corului în prezentarea intrigii. De asemenea, și-a dezvoltat personajele într-o măsură mai mare decât dramaturgii anteriori.
Sofocle a servit ca unul dintre Hellenotamiai, sau trezorieri ai Atenei, ajutând la gestionarea finanțelor orașului în timpul ascensiunii politice a lui Pericle.
Dacă unele lucrări antice nu au nici o insemnătate pentru istorie, fiind considerate chiar toxice, ele au in schmb o mare insemnătate istoriografică, ele stabilind sursa precisă a unor fictiuni istorice ce au contribuit la poluarea istoriei dar si la recuperarea unor fragmente pretioase din operele pierdute. Una din aceste scrieri este Deipnosophistae.
Deipnosophistae pretinde că este o relatare, dată de Ateneu prietenului său Timocrate, a unei serii de banchete ținute la casa lui Larensius, un cărturar și bogat patron al artelor. Este deci un dialog după maniera lui Platon, deși fiecare conversație este atât de lungă încât, în mod realist, ar ocupa câteva zile. Printre numeroșii oaspeți sunt numiți Masurius, Zoilus, Democritus, Galen, Ulpian și Plutarh, dar cei mai mulți sunt probabil luați ca personaje fictive și majoritatea participă puțin sau deloc la conversație. Dacă Ulpian este identic cu celebrul jurist,
Lucrarea este de neprețuit pentru furnizarea de informații ficționale despre lumea literară elenistică a clasei libere din timpul Imperiului Roman. Pentru majoritatea cititorilor moderni, și mai utilă este bogăția de informații furnizate în Deipnosophistae despre literatura greacă anterioară. În timpul discutării cu autorii clasici, participanții fac citate, lungi și scurte, din lucrările a aproximativ 700 de autori greci anteriori și a 2.500 de scrieri separate, multe dintre ele altfel neînregistrate cum ar fi cântecul rândunicii al lui Rhodos.
Deipnosophistae trebuie să fi fost scrisă după moartea lui Ulpian, în 223; dar juristul a fost ucis de Garda Pretoriană, în timp ce Ulpian în Athenaeus moare de moarte naturală. Investigația prozopografică a arătat însă posibilitatea identificării mai multor invitați cu persoane reale din alte surse; Ulpianul din dialog a fost legat și de tatăl renumitului jurist.
Mâncarea și vinul, luxul, muzica, obiceiurile sexuale, bârfa literară și filologia se numără printre subiectele majore de discuție, iar poveștile din spatele multor opere de artă precum Venus Kallipygos sunt, de asemenea, transmise în paginile sale.
Deipnosophistae este o sursă importantă de rețete în limba greacă clasică. Citează textul original al unei rețete din cartea de bucate pierdută de Mithaecus, cea mai veche în greacă și cea mai veche rețetă a unui autor numit în orice limbă.
Alți autori citați pentru rețetele lor includ Glaucus din Locri, Dionysius, Epaenetus, Hegesippus din Tarentum, Erasistratus, Diocles din Carystus, Timachidas din Rhodos, Philistion of Locri, Euthydemus of Atena, Chrysippus of Tyana, Paxamus și Harpocration of Mende. De asemenea, descrie în detaliu masa și festivitățile de la nunta lui Caranos.
Câteva secole î.Hr., în orașul grecesc Sybaris, situat în ceea ce este acum sudul Italiei, aveau loc anual concursuri culinare. Învingătorului i s-a acordat dreptul exclusiv de a-și pregăti felul de mâncare timp de un an. Așa ceva ar fi fost neobișnuit la acea vreme, deoarece societatea greacă în general nu recunoștea exclusivitatea invențiilor sau ideilor.
Tragediile grecești au avut un impact semnificativ asupra teatrului și filozofiei moderne, influențând opera lui Shakespeare, Richard Wagner și Immanuel Kant.
O grupare a sofistilor, speculantii de rationamente strambe si iluzii schioape a dat tonul deturnării tragediei din viata si cultura poporului ce nu trabuiau să mai invete din greselile Eroilor si recomandau efuziunea confuză a Victoriei si a gloriilor sclipitoare, lipsite de marca indelibila a tregicelor evenimente ce vor trebui mereu evitate.
De ce au murit Eroii in mituri si in istoria documentata?
Ni se spune că Eroii si-au dat viata pentru a indrepta o nedreptate, pentru a pedepsi pe răufacatori, asta este cel mai satisfăcător pentru spectator sau pentru a infrange un dusman cotropitor, pentru apărarea cetatii. Dar in general nu ni se spune ca să putem invăta de unde pornea cu adevarat răul, căci nu era doar Soarta care dicta evenimentele să se desfasoare după un anumit curs. Cauzalitatea care ne putea conduce la rădăcina Răului ca să il putem usor identifica lispeste sau a fost scos mai tarziu din text.
Rolul moralizator al operei nu mai era prezent in spectacol sau epopeia castrată si nu trebuie să facem un efort prea mare să vedem cine au fost cei care s-au ocupat de aceste mutilări si care secole mai tarziu au pornit adevarate revolutii culturale, au schimbat curente literar-artistice doar pentru a opri mesajul Adevarului din operele artistilor fertili si geniali.
În urmă cu două mii de ani, scriitorul roman Juvenal ne-a avertizat să ne ferim de visele noastre care pot deveni realitate. O nobilă romană atrăgătoare făcea eforturi mari în impodobirea ei doar pentru a descoperi cât de intens este urâtă de însoțitoarele ei mai puțin înzestrate fizic. Vine momentul în care invidia anturajului ei mai puțin atractiv îi transformă viața de vis într-un iad viu.
De asemenea, un pretor bogat, atunci când călătorește cu gărzile de corp în afara Romei, încetează să se complacă în faima sa și se gandeste cum să facă să nu fie jefuit de hoții de drumul mare.
Filosoful și avocatul Cicero a fost cel mai bun orator din Imperiul Roman a cărui automulțumire l-a costat în cele din urmă pierderea capului de către gelosul viitor împărat Marc Antoniu.
Frumosul său coleg și client, celebrul actor de teatru Quintus Roscius, a fost forțat să renunțe la auto-adularea narcistă, fiind obligat să-și petreacă cea mai mare parte a vieții în culise evitând legea pentru evaziunea sa fiscală.
„Fii atent ce dorești” este o expresie, care reflectă chiar opusul viselor grandioase devenite realitate. Poate că cel mai bun medicament pentru o viață trăibilă este suprimarea liberului arbitru, așa cum o propovăduiesc icoanele pesimismului cultural, Emile Cioran și Arthur Schopenhauer.
Înlăturarea liberului arbitru și suprimarea tuturor poftelor politice pot fi, de asemenea, cel mai bun răspuns pentru o persoană publică aspirantă, având în vedere că, la un moment dat, moștenirea sa va fi amintită doar ca o întreprindere criminală. De-a lungul timpului, unitatea contrariilor duce la paradoxul consecințelor neintenționate și al dezastrelor politice neprevăzute. Este doar o chestiune de timp ca celebritatea de odinioară a unui conducător să fie etichetată drept o crimă, sau chiar mai rău ca numele lui să fie dăltuit ca damnatio memoriae.
Zeci sau sute de ani mai târziu, obiectivele atinse de un politician vor fi ținta demonizării publice. Dărâmarea statuilor eroilor este doar cel mai recent exemplu de consecințe nedorite care trebuie să fi scăpat din minte eroilor ce se visează suiti pe soclu.
Distincția dintre bine și rău este doar o chestiune de judecată individuală în conformitate cu minciuna dominantă a unei epoci date. Un proverb popular englezesc zice că „fiecare nor are o căptușeală de argint”, care are un echivalent grafic mai bun în limba franceză, à quelque chose malheur est bon – „din ceva rău vine si bine”, desi sună grotesc.
Este un mare merit al geneticienilor comportamentali și al biologilor evoluționiști să evidențieze rolul principal al eredității, în special atunci când vine vorba de alegerile noastre politice atunci când ne confruntăm cu un grup extern ostil.
De asemenea, studiul geneticii rasei ne poate ajuta foarte mult în descoperirea unui presupus sociopat în interiorul propriului nostru grup.
Datorită bolșevizării constante a studiilor de științe sociale începând cu 1945, nu ar trebui să fie surprinzător de ce cercetările în aceste domenii au fost evitate ca ciuma în programa școlară occidentală.
Vestea bună este că uriașa înșelătorie multirasială egalitară de după cel de-al Doilea Război Mondial, indiferent dacă este în forma sa comunistă sau liberală, se destramă. Politicile oficiale de decenii de inspirație sovietică din SUA, care au provocat acțiunea afirmativă a DEI, își arată rezultatele disfuncționale și distructive în toate tărâmurile sociale, economice și militare. Chiar și susținătorii săi de odinioară devin din ce în ce mai conștienți de asta..
Este o societate omogenă din punct de vedere rasial bazată pe principii meritocratice și ierarhice, adică că fiecare trebuie să-și aibă propria datorie – suum cuique, cel mai bun răspuns?
Lucrările a zeci de geneticieni proeminenți au confirmat că membrii grupului sunt predispuși biologic să se adune după felul lor, mai ales când apare o amenințare de agresiune din partea grupurilor externe. Cum se face atunci că mai mulți albi din timpuri imemoriale au fost uciși de oameni care erau, de fapt, proprii lor membri ai grupului, indiferent de etichetele pe care le foloseau?
De ce să negi că întreaga istorie a Europei și Americii albe, în ciuda lăudării lor culturale, este în mare parte o istorie a războaielor civile? Gândire plină de dorință cu privire la expulzarea tuturor non-albilor sau la o presupusă instaurare a statelor secesioniste complet albi în SUA sau U.E. va duce probabil la o altă rundă de incriminări reciproce între albi și războaie civile. De asemenea, merită subliniat faptul că grupurile externe non-albe și non-europene percep istoria războaielor inter-europene interminabile foarte diferit de modul în care națiunile europene își percep disputa cu grupurile externe similare învecinate.
De fapt, orice conflict devine cu atât mai groaznic cu cât există linii rasiale, lingvistice și culturale mai puțin vizibile între două grupuri vecine care împărtășesc același ADN. Pe de altă parte, cu cât națiunile sunt mai îndepărtate din punct de vedere geografic una de cealaltă, cu atât mai probabil că vor tolera diferențele lor reciproce.
De regulă, fiecare grupare percepe vecinul de alături ca un afront, ca o negare sau ca o caricatură a propriei identități, așa cum sa arătat pe deplin în timpul recentului conflict sângeros dintre sârbi și croați. „Cu cât suntem mai aproape de Celălalt”, scrie Alain de Benoist, „cu atât ne vom lupta mai violent împotriva lui, pentru că însuși faptul proximității lui face Alteritatea lui cu atât mai scandaloasă.”
Asta ar putea explica rusofobia dar nu si sinofobia.
O lucrare bine cercetată despre sociobiologia războaielor civile dintre națiunile europene ne lipsește mult.
În inima disputelor intergrupuri inter-albe interminabile și a războaielor civile trebuie să evidențiem rolul distructiv al monoteismului iudeo-chistian-islamic de milenii. Rezultatele catastrofale ale dogmei abrahamice au fost motorul principal al războaielor civile europene între grupuri, atât în versiunea lor teologică, cât și în cea ideologică.
Credința în existența unui singur Dumnezeu presupune credința într-un singur adevăr politic și respingerea altor adevăruri posibile. Războaiele civile între europenii albi, de la primul împărat creștin Constantin până la al Doilea Război Mondial, până la războiul actual între ruși și ucraineni asemănători genetic, își au rădăcinile în forme secularizate de creștinism.
În schimb, vechii romani și greci, deși au purtat războaie fără milă împotriva triburilor străine, insă nu și-au impus niciodată diversele lor zeități și propriile convingeri politice asupra triburilor cucerite. De fapt, ei au împrumutat adesea zei de la triburile cucerite și i-au adăugat în propriul lor panteon. Este mult de invatat din asta, ar fi o descătusare culturală.
Se pot cânta laudele toleranței religioase romane antice, dar războaiele civile greco-romane în mijlocul acelorași grupări politeiste nu au fost deloc divine.
Nu trebuie să recapitulăm războiul de 30 de ani din Peloponesia dintre atenieni și spartani din punct de vedere rasial. Foarte probabil, măcelul inter-alb similar va continua în postmodernitatea noastră, chiar dacă toți cetățenii care nu sunt albi au fost forțați să plece din Europa și America.
Se poate condamna pe bună dreptate pe gelosul zeu evreu Yahve și ukazele lui totalitare împotriva celor nealeși: „Domnul Dumnezeul tău va nimici dinaintea ta neamurile pe care urmează să le invadezi și să le deposedezi” (Deuteronom 12:29-32). Versiunea seculară a acestui vechi decret al lui Yahve vine acum ca o trecere gratuită pentru uciderile în serie ale IDF ale arabilor în Fâșia Gaza.
Egotistul Titan Saturn, pentru a-și păstra singura regulă pe teritoriul său global, nu a ezitat nici un minut să-și devoreze fiul, viitorul zeu Zeus. În mult lăudata Iliada, eroul păgân Ahile târăște trupul profanat al lui Hector de-a lungul zidurilor Troiei, provocând disconfort în rândul invinsilor troieni care se închinau si ei acelorași zei
Am ajuns să nu mai putem invăta ceva din marile trgedii, nu mai avem exercitiul invătării paradigmei in timp ce suntem mistuiti emotional, nu mai rămanem marcati de tragedie si asta este tragic.
Nici întemeierea vechiului oraș păgân Roma nu ar fi fost posibilă fără ca gelosul Romulus să-l omoare pe fratele său Remus.
În studiul autocenzurii politice și academice moderne și a vânătorii de vrăjitoare împotriva libertăților gânditori din UE și SUA, este imperativ să studiem alegoria sângeroasă a lui Ovidiu a transformărilor umane, subumane și transumane.
Cazurile de sălbăticie în grup mai seculară și înregistrate istoric sunt atemporale și nenumărate. Împăratul Nero și-a ucis mama. Mentorul său de o viață, cel mai bogat om din Roma, filozoful Seneca, căruia îi plăcea să se laude cu stoicitate cu modestie și toleranță, a fost ulterior ucis de Nero, fostul său elev imperial.
Împăratul Marcus Aurelius, mult lăudat în cărțile de istorie pentru compasiunea și mărinimia sa față de dușmanii săi învinși, trebuie să-și fi direcționat greșit genele stoice; fiul său, împăratul Commodus, a fost cel mai important pervers sexual din Imperiul Roman.
Dramele lui Shakespeare abundă, de asemenea, în crime în grup și în interiorul familiei, în principal din partea conducătorilor care suferă de deformări mentale sau sexuale, așa cum este ilustrat în piesa sa Richard al III-lea. Regele lui Shakespear, Richard, nu este departe de mulți naționaliști albi contemporani din SUA și Europa, care se prezintă ca viitori lideri de necontestat, visând cu ochii deschiși cum să salveze Occidentul.
Trebuie să reinvătăm din tote lucrurile tragice ce marchează civilizatia noastră si să nu fim atenti si receptivi doar la drame si comedii cu Happy End. Trebuie să o facem noi insine cu multă sensibilitate si simtire, in spiritul morale crestine, fără să asteptam directii de la genetica mult prea speculată care să mai poată fi si credibilă, deocamdată.
Atlanta 01/24/2025
Categoric ca ma inscriu in randurile celor care sustin o lume bipolara (cel putin) insa nu pot fi de acord cu enuntul: „Motivația operațiunii este susținută de documente ce definesc legile politicii internationale, iar operațiunea însăși este proporțională și în cadrul precedentelor din dreptului internațional, deja abuzat si supraabuzat de SUA.”
*Da au fost unele situatii cand US a actionat fara vreo rezolutie a unui organism international!
*Insa nu-mi adic aminte de vreo rezolutie sub care trupele rusesti au actionat sub un mandat international, mai putin situatiile cand au primit statut de Forte de Mentinerea Pacii sau Observatori:
*Daca tineti cont de parerea mea, insist cu un termen uzitat: Nu exista Operatiuni Militare ci doar Operatii Militare (de orice fel-maritmime, ofensive, defensive, aparare a frontierelor, antiterorista, spatiale, aeriene, terestre, multinationale, întrunite) în orice armata de pe glob!
#Kestiunea zilei!
Ca sa faca fata unui posibil atac prin surprindere din partea US Army, groelandezii au mobilizat toti „oamenii …de zapada”!
Mai jos aveti un link cu intregul dispozitivul de lupta terestru:
https://moldova.news-pravda.com/img/20250112/b23b95e6a225a538fdff74898717cdb3_o.jpg
Interesant ! Colegul face o referinta demna de un individ deștept, dreptul natural. Am o întrebare, cum definește iel dreptul natural ?