Morminte sau mormînturi?

11. Morminte sau mormînturi?

Pluralul cel mai corect şi mai adevărat de la mormînt este, desigur, cimitir… Dar este un plural al mulţimii compacte, cum am avea de la copac, „pluralul“ pădure, sau de la pom, livadă. Se pare că aşa au fost primele plurale, unele păstrate până azi ca nişte relicve, cum ar fi pluralul pe care cuvîntul om îl are în limba germană şi rusă: Man-Leute, respectiv celavec-liudi (două silabe). Cele două forme de plural, Leute şi liudi sunt, în mod evident, descendente din aceeaşi străveche rădăcină indo-europeană. Păstrată, cum-necum, şi în limba română: liotă.
Lăsând gluma de-o parte, vom face observaţia, la îndemâna oricui, că de o vreme, de câţiva ani, nu foarte mulţi, în limba română a apărut o a doua formă de plural de la substantivul mormînt: mormînturi. Toată lumea, de când se ştie, se duce la cimitir cu o floare, la mormintele rudelor sau prietenilor, iar cele¬bra parodie de baladă sau romanţă se intitula în anii studenţiei Când te-am zărit printre morminte. Ca să nu mai amin¬tesc de pateticul şi mişcătorul text care ne îndeamnă să presărăm florile recunoştinţei „pe-a lor morminte“, pe mormintele eroi¬lor. Deci pluralul de la mormînt este morminte, iar cuvîntul mormînt, tocmai din această cauză, a alternanţei î-i, îl vom scrie cu î. Acelaşi motiv ne face să scriem cu î şi pluralul cel nou, mormînturi.
Acest plural are un statut tare ciudat. Românul apelează la el numai primăvara, în intervalul dintre Înviere şi Înălţare, când casele şi bisericile noastre răsună de cântarea cea mai minunată: Hristos a înviat din morţi! şi cântecul continuă cu binecunoscutele cuvinte: Cu moartea pre moarte călcând / Şi celor din mor¬minte / Viaţă dăruindu-le… Ei, bine, de o bucată de vreme, cum spuneam, aud tot mai des în loc de morminte rostindu-se mormînturi.
La început, numai pe la bisericile mai din centrul Bucu¬reştiului, apoi tot mai mult lărgindu-se izoglosa acestei variante. Îndeosebi la bisericile de unde slujba de Învierea Domnului a fost transmisă prin radio sau TV, după 1990, corul bisericesc a primit, se pare, acest consemn: nu morminte, ci mormînturi!
Care este explicaţia acestei inovaţii? Inovaţie cu atât mai ciudată cu cât se produce numai în textul amintit, în străvechiul cântec de Înviere.
Cred că explicaţia nu este greu de găsit. În limba română, aşa cum se va vedea şi mai la vale, în capitolul despre dezacordul ei este, „pluralul este un adevărat scandal“ (l-am citat cu aproximaţie pe Constantin Noica), adică este un capitol de o complexi¬tate care stârneşte perplexitatea cercetătorului capabil să se minu¬neze de alcătuirea limbii. A limbii române în cazul de faţă.
Explicaţia pe care o propunem în continuare face o legătură între categoria gramaticală a numărului şi o categorie gramaticală pe care grămăticii noştri au eliminat-o din manualele noastre în urmă cu vrea 50 de ani. Este vorba de opoziţia concret-abstract, scoasă din panoplia de „repere ale gândirii pe care ni le propune limba română“. Am încercat, prin sintagma pusă între ghilimele, să dau o definiţie categoriilor gramaticale. Cred că definiţia nu este prea rea. Într-adevăr, când noi, românii, de¬nu¬mim un obiect, adică introducem în discurs un substantiv, limba română ne obligă să raportăm acel substantiv (obiect) la categoriile specifice şi obligatorii ale substantivului: gen, nu¬măr, caz. Să precizăm anume dacă „obiectul“ acela (1) este de sex masculin sau feminin ori fără aşa ceva, (2) dacă este un singur obiect sau mai multe şi (3) în ce raporturi se află cu acţiunea verbului şi cu celelalte substantive din enunţ: este subiect, complement direct, atribut sau altceva. Aceste informaţii le comunicăm receptorului cu ajutorul flexiunii nominale în principal. Dar şi cu ajutorul unor cuvinte ajutătoare (prepoziţii mai ales), precum şi cu ajutorul topicii.
Când eram elev, la orele de gramatică ni se cerea să precizăm, despre substantiv, nu numai genul, numărul şi cazul, ci şi dacă este vorba de un substantiv abstract sau concret. Calitatea unui substantiv de a fi concret, iar nu abstract, nu se evidenţiază prin vreo desinenţă specifică. Unul din indicii de care ne folo¬seam pentru a recunoaşte felul substantivelor, dacă sunt concrete sau abstracte, era pluralul: substantivele abstracte nu prea au formă de plural. De exemplu, dragoste, ură, milă, mândrie, inteligenţă, vigilenţă, tandreţe şi multe altele. Substantivele expe¬rienţă, graţie, muncă şi altele, abstracte şi ele, au formă de plural – experienţe, graţii, munci, dar este un plural aparent, sensul substantivului modificându-se mult, încetând de a mai fi sensul abstract (experienţa de viaţă). La cuvîntul experienţă, forma de singular are două înţelesuri: un înţeles concret şi unul abstract. Numai înţelesul concret se regăseşte în forma de plural.
La substantivele tandreţe, graţie şi muncă, avem la singular un înţeles, iar la plural, tandreţuri, graţii, munci, cu totul alt înţeles. Am putea spune că graţie este un fel de singularia tantum, iar graţii un pluralia tantum.
Opoziţia concret-abstract funcţionează în limba română şi în alte feluri, încă mai ciudate din punct de vedere morfologic. Spuneam mai sus că substantivul experienţă cu sensul său de bază „totalitatea cunoştinţelor pe care oamenii le dobândesc“ nu poate fi folosit la plural, fiind vorba de un sens „abstract“. În vreme ce cu sensul său secundar, „verificare a cunoştinţelor pe cale practică“, sens mult mai concret, experienţă poate fi pus la plural: experienţe. Se întâmplă însă ca la unele substantive, tot polisemantice, având un sens „mai concret“ şi unul „mai abstract“, sensul abstract să nu fie totuşi „atât“ de abstract încât să nu suporte pluralul. Astfel că polisemia se menţine şi la for¬mele de plural. Numai că, din fericire, limba română are multe posibilităţi de a marca pluralul. Prea multe chiar! Poate că din această cauză se ajunge la situaţia excepţională că la multe cuvinte româna şi-a creat două forme de plural: un plural pentru sensurile abstracte şi un altul pentru sensurile mai concrete. Interpretăm în felul acesta situaţia bine cunoscută a substanti¬velor româneşti cu două forme de plural. În unele cazuri, aceste două forme sunt în variaţie liberă: chibrite-chibrituri. Dar de (cele mai) multe ori formelor diferite de plural le corespund sensuri diferite: elemenţi-elemente, vise-visuri, rapoarte-raporturi, nivele-niveluri etc., şi cred că se poate vorbi de o tendinţă a limbii române de a valorifica în acest fel, atât de ingenios, capacitatea pe care o are de a forma de la acelaşi substantiv două sau chiar trei forme deosebite de plural: corn-corni, coarne, cornuri; cap-capi, capete, capuri; cot-coţi, coate, coturi; câmp-câmpi, câmpuri etc. Tendinţa, deja împlinită în multe cazuri, este de a crea o opoziţie între cele trei desinenţe clasice de plu¬ral: -i, -e şi -uri, sensul cel mai concret avându-şi ca expresie pluralul masculin în -i, pluralul „feminin“ în -e fiind ceva mai abstract, iar pluralul neutru în -uri, caracterizând sau urmând să caracterizeze sensul cel mai abstract dintre sensurile unui substantiv polisemantic.
Evident, în mintea românului sensul „abstract“ este mai prestigios, mai impunător, ceea ce face ca desinenţa -uri să fie simţită în stare să confere un anumit prestigiu, de intelectualitate sporită, atât cuvîntului şi referentului, cât şi textului în care apare. Iar textul cântării bisericeşti închinate minunii celei mai mari, decât care nici nu se poate imagina una mai minunată, fiind un text de maximă încărcătură religioasă şi sufletească, prezenţa lui -uri în locul lui -e pare că dă un plus de sacralitate şi de solemnitate.
Mă rog, poate bat câmpii – ca să nu zic câmpurile, dar altă explicaţie mai bună nu am. Cea de mai sus – ca şi contextul discuţiei, ne aminteşte de un alt dublet, mai ciudat, cu care cred că se află în consonanţă: Cristos şi Hristos. Cum e corect? L-am auzit odată pe un teolog, preot paroh, explicând într-o emisiune televizată: românul când înjură, înjură de Cristos, iar când se roagă la icoane o face murmurând Doamne Iisuse Hristoase. (Formulă care ne aduce aminte că mai avem un dublet: unii scriu Iisus, cu doi de i, iar alţii Isus, cu unul singur. În felul acesta se pare că deosebim grafia creştinească tradiţională, ortodoxă, de grafia unor curente reformatoare, dacă nu chiar sectante, care ţin cu orice chip să se depărteze de tradiţia vie, cea până azi supra-vieţuitoare prin continuitate, a Bisericii.) Deducem din dubletul Cristos-Hristos că românului îi place să se mişte între aceste două registre: profan (Cristos, morminte) şi sacru (Hristos, mormînturi), să nu amestece anodinul şi solemnul.
Pentru sensul mai abstract, mai „prestigios“ al lui -uri nu cred că trebuie să insist pentru a-i convinge pe onor cititorii acestor rânduri. Mai convoc totuşi în acest sens şi substantivul treabă, substantiv polisemantic, al cărui plural în -uri, treburi, selectează unul din sensurile abstracte ale singularului, în opo¬zi¬ţie cu trebi, pluralul mai vechi şi mai concret, aproape dispărut. Nu de mult am auzit la cineva şi forma chestiuri (în două silabe), pluralul neaşteptat de la chestie, al cărui plural obişnuit, chestii, poate să pară prea devalorizat, bagatelizat. Prea concret!…
La rândul său, chestie este perechea concretă a lui chestiune, amândouă cuvintele provenind în română din acelaşi cuvînt franţuzesc, question. Pentru neologismele de acest fel, româna a avut de ales între două forme de adaptare morfo-fone¬tică: operaţie-operaţiune, emisie-emisiune, naţie-naţiune, reacţie-reacţiune, porţie-porţiune, staţie-staţiune. În cele din urmă, cumsecade şi împăciuitoare cum e, limba română a păstrat ambele forme, stabilind între ele însă o opoziţie, o diferenţiere semantică extrem de ingenioasă: forma scurtă (chestie, raţie, emisie, porţie etc.) a dezvoltat sau a păstrat un sens concret, iar cealaltă formă a căpătat un sens mai abstract: chestiune, raţiune, emisiune, porţiune etc. Cuvintele respective sunt îm¬prumutate din alte limbi, dar opoziţia concret-abstract care le ordonează apariţia în enunţuri este o invenţie a limbii române, a vorbitorilor ei. Aceste perechi de cuvinte, toate neologisme, ilustrează şi ele nevoia (sau capacitatea!) românului de a distinge între „abstract“ şi „concret“! Nevoie, iată, vie şi productivă într-un chip atât de isteţ.
Insistăm puţin asupra substantivului treabă, al cărui plural este treburi: am multe treburi de făcut. Mă întreb care este for¬ma de genitiv-dativ a acestui substantiv feminin, care face pluralul în -uri? După regula morfologiei româneşti, genitiv-dativul substantivelor feminine trebuie să fie identic cu forma de nominativ plural. Deci, treburi. Ceea ce însă nu se întâmplă, iar geni¬tiv-dativul de la treabă este mai departe identic cu o formă aproape uitată a pluralului, abandonată: trebi: nu mă las până nu dau de capăt acestei trebi! Consemnez însă faptul ciudat că, odată, l-am auzit pe regretatul Dumitru Teaci, care vorbea o limbă românească de zile mari, spunând acestei treburi…
Mai sunt şi alte substantive feminine cu pluralul în -uri: leafă-lefuri, marfă-mărfuri, lipsă-lipsuri. La genitiv-dativ aceste substantive recurg la o formă de plural ieşită din uz: (acestei) lefi, mărfi, lipse, vremi etc., ceea ce ar putea denota că forma de plural în -uri este la aceste substantive mai recentă, încă nestabilizată. În aceeaşi situaţie se află şi substantivele ceartă şi gheaţă, de la care nu cunoaştem totuşi decât un singur plural: certuri şi gheţuri. Cu toate acestea la genitiv vom avea urmările acestei certe sau fragilitatea gheţei.
În cazul lui mormînt, am mai putea adăuga impresia că alternanţa î-i nu se potriveşte cu înţelesul cuvîntului. Prin cali¬tăţile sale fonetice, î este, din perspectivă sinestezică, mai potrivit decât i să figureze într-un cuvînt ca mormînt, totuşi deosebit prin sensul său şi asociaţiile de idei inevitabile pe care le stârneşte. Pluralul în -uri păstrează pe acest î din rădăcina cuvîntului şi odată cu î păstrează forţa de sugestie a cuvîntului.
În fine, să mai consemnăm şi prezenţa în acelaşi text a prepoziţiei pre, formă arhaizantă, preţioasă, care şi ea reverberează mai amplu în sufletul nostru alături de mormînturi.
Mai rămâne, în continuare, să verificăm ipotezele de mai sus pe materialul de limbă atât de bogat pe care ni-l oferă, ca un veritabil tezaur, Dicţionarul Limbii Române, aşa zis „al Academiei“, tomul VI, Bucureşti 1965-1968. Aflăm astfel că pluralul mormînturi apare în limba română de timpuriu! Prima atestare se pare că este la 1645: „să duc de să ating de mor¬mînturile oamenilor acelora“, într-o traducere. Sporadic, mai apare la câţiva autori, printre care, mai însemnat, Şincai. De la acesta încoace însă nu mai apare la nici un autor. Astfel că pe mormînturi din cântarea bisericească nu l-aş considera un arhaism. Forma mormînturi cred că s-a pierdut în secolul al XIX-lea, când, probabil, desinenţa -uri încă nu avea conotaţiile pe care i le-am atribuit noi, astăzi, fie în vorbire, fie în rândurile de mai sus. Înclinăm să rămânem în interiorul ipotezei noastre, mai sus prezentate, şi să conchidem că forma mormînturi este o creaţie recentă a limbii române, petrecută în interiorul ierarhiei masculin-feminin-neutru, prin care se manifestă în limba ro¬mână opoziţia concret-abstract. Normal ar fi ca această variantă, mormînturi, să nu fie folosită decât în contextul (lingvistic, cultural şi spiritual) în care a apărut, stabilind astfel o opoziţie dintre cele mai interesante cu morminte.
S-ar părea că ar mai fi loc şi de un al treilea termen, morminţi. Nu l-aţi auzit nicidată? Ferice de urechea care nu a auzit acest cuvînt, adică nu a auzit înjurătura prin care se face trimitere la morminţii maternali. Ajungem astfel din nou la gradaţia completă: morminţi, morminte, mormînturi. O gra¬da¬ţie mai complexă decât cea care s-ar baza pe opoziţia concret-abstract. Este ceva în plus, care dă termenului ultim şi o anumită gravitate, solemnitate chiar, ceea ce sigur lipseşte variantei morminţi.
Să mai consemnăm, din acelaşi dicţionar, alt paradox: acest cuvînt are o mulţime de diminutive: mormîntaş, mormînturele, mormîntuţ, morminţel. Se cheamă ele diminutive, dar în realitate nu vor să arate că denumesc un obiect de mici dimensiuni, ci un obiect care ţi-e drag, de care eşti afectiv legat! Nu este deloc de mirare că limba română, deci românul, a creat astfel de diminutive de la un cuvînt ca mormînt. Avem diminutive în această teribilă limbă românească chiar şi de la cuvîntul moarte: mortică, morticică, mortiţă, respectiv mortuţ, mortişori: „Oh, săracu pribeagu, Când aude-o frunzulea–Iată, vai, mortica mea! Când aude-o frunzulică–Iată, vai, şi-a mea mortică!“
Nota bene: în cele de mai sus am atins un subiect pe care grămăticii anilor ’60 nu au reuşit, căci nu aveau temei, să-l eli¬mine: opoziţia concret-abstract în limba română. Nu ne-am propus să-l tratăm în rândurile de mai sus, ci doar să semnalăm felul cu totul inedit, nemaiîntâlnit în alte limbi, în care se manifestă această opoziţie. Ne-am luat libertatea de a vorbi, poate că impropriu, despre sensuri ale cuvintelor, unele mai abstracte, altele mai concrete. De mai multe ori i-am lăsat pe cititori să pună ghilimelele. Termenii „concret“ şi „abstract“ s-ar putea să nu fie foarte potriviţi, dar n-am găsit alţii mai potriviţi. Obiecţia formulată împotriva menţinerii acestei categorii gramaticale era, în urmă cu cincizeci de ani, de o platitudine totală: opoziţia concret-abstract este inoperantă la nivelul substantivelor, care sunt toate nume de concepte, de noţiuni, iar noţiunile sunt abstracte. Toate! Fără excepţie! Nu există substantive concrete!…
Cum adică, substantivul excepţie, folosit cu un rând mai sus, este la fel de abstract (sau de concret) ca şi cuvîntul, să zicem, fată? Oare din aceleaşi motive cele două substantive sunt amândouă substantive feminine? De ce oare numai fată se poate diminutiva (fetiţă, fătucă etc.), ba chiar şi augmenta: fătălău?… Iar excepţie, nu!
Încă o sugestie, pentru cine s-ar apuca să descurce iţele acestui subiect: triada semiotică cuprinde alături de semnificant şi semnificat un al treilea element: referentul. La unele substantive (sau cuvinte), referenţii poartă acelaşi nume ca şi semnificatul şi sunt uşor de identificat: cal, pâine, casă. Dar ce nume poartă referenţii unor substantive ca dragoste, milă sau calitate?