Lecția de umanitate a unui german, respectul pentru memorie al Chinei
Publicat în 17 septembrie 2023 de Dan Tomozei
.
Aceasta nu este o știre. Nici măcar un reportaj sau o relatare. Este o poveste scrisă în urma unui eveniment la care am participat și unde am întâlnit un om care, în ciuda curentului european, respinge avalanșa de uitare și dezinteres. Dr. Thomas Rabe (foto), este un german care, pe lângă profesia de medic, și-a dedicat viața memoriei și faptelor bunicului său, inginerul John Rabe.
În demersul său, Dr. Thomas Rabe are alături o țară care, de peste 5000 de ani trăiește și se dezvoltă fiind puternic ancorată în propria istorie, în momentele și oamenii, chinezi sau străini, care i-au marcat existența: China. Dacă John Rabe și-a riscat viața punându-se în slujba vieții, Thomas Rabe este cel care a ridicat vălul care umbrea povestea și legenda bunicului.
Mai mult, familia Rabe, puternic legată de China secolului XX, este la a patra generație care se implică direct în restaurarea și menținerea trainică a uneia dintre punțile de prietenie dintre Germania și China. Strănepotul inginerului John Rabe, Maximilian Rabe, fiul lui Dr. Thomas Rabe și al Elisabetei Rabe, o româncă din vestul României, a decis să urmeze studiile post-universitare în China. Va ajunge aici purtând pe umeri responsabilitatea unei moșteniri despre care voi scrie în cele ce urmează. O moștenire despre care, tatăl său, Dr. Thomas Rabe, a vorbit zilele trecute în cadrul unei conferințe organizate la Beijing.
Cu moartea pe moarte călcând
John Rabe (1882-1950), unul dintre străinii care a marcat profund o pagină din cartea Chinei secolului XX, unde este considerat un Schindler al chinezilor, un protector și salvator a 200.000 de vieți.
Din perspectivă istorică, John Rabe este o contradicție, o fractură în istoria propriei țări, Germania, care prin riscul asumat, folosind simboluri care în Europa generau groază, a reuși să salveze multe vieți de chinezi, oprind tăvălugul criminal al japonezilor.
După ce a lucrat pe continentul african, ajunge în China ca reprezentant al companiei Siemens. În 1910 a fost angajat la biroul din Beijing al companiei Siemens, apoi a devenit director coordonator al reprezentanței companiei din China, care avea sediul la Nanjing (capitala țării).
În 1919, în urma Primului Război Mondial, John Rabe este forțat de britanici să evacueze China, unde revine în anii ’30 cu dorința de a continua proiectele industriale. Unul dintre acestea a fost prima uzină pentru producerea de electricitate aflată pe Fluviul Albastru.
Era o perioadă sângeroasă pentru China aflată sub asediul și războiul de agresiune al Japoniei, țară care în 1937 s-a aliat cu Germania nazistă, intrată în Al Doilea Război. În ciuda ordinului de evacuare a orașului, Rabe decide să rămână la Nanjing, într-o perioadă care va marca istoria umanității prin Masacrul de la Nanjing. În mai puțin de două luni (Decembrie 1937 – Februarie 1938), japonezii au ucis peste 300.000 de localnici chinezi.
Deși ordinul de evacuare se aplica și locuitorilor străini din oraș, John Rabe a decis să rămână și să transforme terenul fabricii Siemens și propria casă în adăpost pentru chinezi.
Cu sprijinul autorităților chineze și al unui grup restrâns de străini rămași la Nanjing, Rabe a constituit un comitet internațional și o zonă de siguranță, pentru protejarea populației civile. Fiind german și membru al Partidului Nazist, Rabe a fost ales președinte al comitetului, având o puternică influență asupra agresorilor japonezi, care nu au îndrăznit să atace zona de siguranță de patru kilometri pătrați.
Mai mult, pentru a demonstra determinarea cu care se implică în protejarea populației chineze, în zona de siguranță a fost arborat drapelul nazist, pentru ca raidurile efectuate de avioanele japoneze să nu lanseze atacuri.
Astfel, au fost salvați peste 200.000 de mii de localnici, documentele vremii arătând că numai pe proprietatea și în casa lui lui John Rabe a adăpostit și protejat 650 de chinezi, fiind considerat și venerat ca omul cu „inima unui Buddha viu.”
Adorat de chinezi, arestat de germani
La finalul Războiului Japonez de Agresiune și al celui de-Al Doilea Război Mondial, John Rabe a fost onorat la cel mai înalt nivel de guvernului chinez, devenind un reper de venerație pentru devotamentul pentru salvarea de vieți.
Însă, somat să revină în Germania, în primăvara anului 1938 avea să fie reținut de Gestapo, pentru că organiza conferințe publice în care prezenta crimele comise de japonezi împotriva populației civile chineze. În documente oficiale, trimise guvernului nazist, cerea Germaniei să facă presiunea asupra Japoniei pentru a preveni alte masacre.
După o scurtă perioadă de arest, John Rabe a fost eliberat cu interdicția de a mai organiza evenimente și de mai vorbi despre ororile japoneze.
Până la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial și după, Rabe a traversat o perioadă plină de privațiuni. Apoi, ca fost membru al Partidului Nazist a fost concediat de compania Siemens, fiind acuzat de crime de război. Abia în 1946 a fost absolvit de orice vină, fiind evidențiate activitățile umanitare. Mai mult, s-a demonstrat că a fost un simplu membru de partid, nu ofițer, fapt care i-a permis să se angajeze din nou în cadrul companiei.
Deși cu o bogată cultură și bun cunoscător de limbi străine, John Rabe și familia lui au dus o viață marcată de sărăcie, una dintre victime fiind și fiul său, născut în China.
Până în ziua morții (5 Ianuarie 1950), Rabe a fost traducător și autorul unor jurnale extrem de valoroase legate de Masacrul de la Nanjing, care însă nu l-au ajutat să iasă din sărăcie și uitare.
După 60 de ani …
În 1997, pasaje din jurnalul lui John Rabe au fost publicat în mai multe țări occidentale, sub titlul „The Good Man of Nanking (Omul cel bun din Nanking)”, ca un omagiu pentru riscul la care s-a supus în perioada Masacrului de la Nanjing. Tot în 1997, piatra sa funerară a fost mutată la Memorialul Nanjing, loc devenit ulterior spațiu de pelerinaj, inclusiv la nivelul președinților Germaniei aflați în vizită în China.
În anul 2005, nepotul lui John Rabe, Dr. Thomas Rabe, a fondat la Heidelberg Centrul de Comunicare John Rabe, o organizație nonprofit care promovează dialogul și înțelegerea internațională, și care acordă un premiu pentru pace.
În anul 2006, fosta casă din Nanjing a inginerului John Rabe a fost transformată în muzeu și spațiu public de rememorare și recunoștință, spațiul incluzând documentare și obiecte oferite de Dr. Thomas Rabe ca donație.
În 2009, Florian Gallenberger a realizat lung-metrajulul despre „Oskar Schindler al Chinei”, prin intermediul căruia publicul occidental a ajuns să cunoască sacrificiul lui John Rabe.
Apoi, în semn de prețuire pentru memoria lui John Rabe, în China au fost traduse jurnalele acestuia, au fost compuse piese de operă, prezentate în Asia și Europa. De asemenea, a fost realizat filmul artistic intitulat „City of Life and Death/Nankink! Nanking! (Orașul vieții și morții/Nanjing! Nanjing!)”, în care John Rabe este prezentat ca personaj principal.
Înapoi la Dr. Thomas Rabe și românca Elisabeta Rabe
După aproape o oră de rememorări, de documente și imagini video de arhivă, conferința ținută de Dr. Thomas Rabe s-a încheiat cu câteva clipe de tăcere.
„Nu trebuie să uităm ce s-a întâmplat în Al Doilea Război Mondial, Holocaustul, Masacrul de la Nanjing și din alte părți ale lumii, pentru care trebuie să fie prezentate scuze și să se acționeze pentru a nu mai fi posibilă o repetare a tragediilor”, a declarat Dr. Thomas Rabe, în finalul conferinței.
O tăcere grea … Apoi, pentru dedicația și efortul depus de aproape 20 de ani, toți cei prezenți l-au aplaudat pe nepotul lui John Rabe, astăzi un reputat medic de obstetrică-ginecologie, cu activitate apreciată în Europa și Asia.
A urmat sesiunea de întrebări unde am avut ocazia să intru în dialog cu Dr. Thomas Rabe, mesajul meu fiind deschis cu „Danken schöne” și cu faptul că sunt român … am fost întrerupt cu un curat „Bună ziua”, apoi cu declarația: „Soția mea este româncă”. A fost momentul în care doamna Elisabeta Rabe, aflată pe rândul din fața mea, s-a întors, m-a privit cu ochii ce păreau de un albastru inegalabil și mi-a întins mâna. Eram doi români, la margine de lume, reuniți de două țări: China și Germania.
Au urmat zeci de minute de dialog personal cu doamna Elisabeta Rabe, psihoterapeut, un dialog care a uimit prietenii chinezi, care înțelegeau că abia ne-am cunoscut, dar părea să suntem prieteni de o viață. Ne aflam într-o clădire simbol pentru dialogul Chinei cu întreaga lume, iar tocmai acolo descopeream plăcerea dialogului în limba română.
Nu m-a surprins că doamna Rabe cunoștea poveștile eroilor români medici: David Iancu și Bucur Clejan, care s-au sacrificat venind în sprijinul poporului chinez, și care la rândul lor au avut de suferit. De altfel, Bucur Clejan este singurul român care are un monument ridicat în China, în Parcului Mausoleului Song Qingling din Shanghai. Vezi AICI, AICI și AICI
M-a surprins când mi-a povestit cât de mult se implică statul german în promovarea memoriei lui John Rabe, cât de bine înțelege diplomația germană să promoveze sacrificiul acestuia în relația cu China.
Alunecând pe dialogul în limba română, la un moment dat, Dr. Thomas Rabe mi-a atras atenția că înțelege dar nu vorbește atât de bine limba română. Am râs. În fond, cu toții ne aflam într-o altă lume. O lume în care memoria, prietenia și sacrificiul sunt prețuite și promovate ca o lecție pentru prezent și viitor.
România între Occident și Orient sau între confruntarea mileniului
de Dan Diaconu
Am spus încă de la începutul conflictului din Ucraina că acesta va fi unul dur deoarece este un conflict existențial atât pentru Rusia cât și pentru SUA. Indiferent de ceea ce se spune, în fapt, întregul război trebuie descompus la realitatea sa de bază pentru a-i înțelege menirea: avem de-a face cu un clasic conflict între două imperii. Pe de-o parte Imperiul Rus, istoric, moștenit aproape în integralitate de actuala Federație Rusă și scăpat ca prin minune de la extincție de către actuala conducere a statului. De cealaltă parte avem Imperiul American, construcție geopolitică ridicată pe osatura fostului Imperiu Britanic, un imperiu difuz, bazat pe exercitarea unei puteri hegemonice, parazitare, care paralizează instinctul național, transformând țările pe care le cucerește în organisme zombie și acționând exact ca ciupercile-parazit din specia „ophiocordyceps unilateralis”.
Ucraina a fost vârful de lance prin care SUA a vrut să lovească existențial Imperiul Rus, un fel de cancer implantat în organismul dușmanului. A-i transforma pe slavii ucraineni în dușmani de moarte ai fraților ruși nu poate fi asemuit cu nimic altceva decât cu o tumoare canceroasă. Exact pe același principiu, celule canceroase sunt recunoscute de organism ca făcând parte din el, asta oferindu-le o camuflare excelentă pentru a ataca organismul gazdă până la epuizarea definitivă.
Utilizarea unei asemenea arme este o performanță demnă de invidiat. Sunt mulți factori care concurează pentru realizarea unui asemenea comportament. Modificarea concepțiilor indivizilor într-un asemenea hal încât să-i transformi în arme sinucigașe reprezintă o măiestrie demnă de invidiat. Doar că orice armă are două tăișuri. Și, așa cum vom vedea în continuare, de cel de-al doilea tăiș depinde soarta Rusiei.
Arma ucraineană, în ciuda celor afirmate de americani, este o armă scumpă. Costă extrem de mult să împingi o țară de 60 de milioane de locuitori într-o asemenea aventură. Însă și mai mult costă să o menții în conflict. Banii care se aruncă poate că nu sunt o problemă(cu toate că sunt!), dar consecințele sunt din ce în ce mai mari. Nu vorbim doar de dârdâiala pe bani mulți pe care o încearcă europenii în fiecare iarnă, ci și de consecințele care se văd inclusiv în miezul Imperiului American. Prețul benzinei la pompă nu este un efect al politicii verzi a lui Biden – așa cum ar vrea oficialii să se creadă – ci un efect direct al penuriei de petrol rezultate din conflictul cu Rusia. Iar asta se vede în nivelul din ce în ce mai anemic al rezervelor strategice de petrol ale SUA.
Însă factorul cel mai interesant se vede în domeniul financiar(de aceea spuneam că banii sunt o problemă). SUA a ajuns la o datorie de 33 trilioane de dolari, reușind să-și crească datoria cu un trilion de dolari în doar trei luni! Serviciul datoriei a ajuns la peste 1 trilion de dolari pe an, mai mare decât Bugetul Apărării. Iată o realitate care nu mai poate fi ignorată.
Situația însă trebuie privită în contextul internațional. Datoria globală a ajuns la 307,1 trilioane de dolari, cea mai mare valoare din istorie. Cu toate acestea, la nivel global suma datoriilor globale a avut un avans de 0.87 trilioane față de trimestrul precedent. Cu alte cuvinte, SUA a avut o accelerare a datoriilor sale superioară accelerării globale.
Iată așadar reversul medaliei. Războiul secătuiește resursele Imperiului American. Cea mai mare parte a datoriilor globale sunt făcute tocmai de Occidentul Colectiv care se împrumută pentru a supraviețui. Luați Franța ca exemplu: țara nu se mai împrumută pentru a se dezvolta, ci pentru a-și menține statutul. Este exact precum cartoforul bogat care-și pierde averea la cărți: o perioadă mai găsește creditori care-l împrumută, dar după ce și-a consumat atât averea lichidă cât și pe cea mai puțin lichidă, nu se mai poate aștepta decât la un șut în fund.
Avansul datoriilor americane dezarmează și FED-ul care a plafonat creșterea dobânzii de intervenție pentru a nu afecta serviciul datoriei statului american. În același sens este de așteptat o diminuare a valorii dobânzii pentru a ajutat statul. Doar că, în acest fel, inflația este lăsată să zburde liberă, precum o fiară scăpată din cușcă. Iar dezastrele provocate de inflație nu vor mai putea fi contracarate deoarece FED-ul se va afla într-o situație care conduce la înfrângere indiferent de decizia luată.
Atât rușii cât, mai ales, chinezii cunosc bine asta și preferă să lase dușmanul american să se lupte cu sine, știut fiind că într-un conflict direct s-ar putea reinventa, în timp ce în conflictul cu propria personalitate n-au nicio șansă. De aceea conflictul din Ucraina este benefic rușilor atunci când este întins pe o perioadă medie de timp. Asta înseamnă că eficiența maximă se va obține la trei ani de la începutul conflictului, iar asta pică exact după alegerile americane. Practic, dacă e să judecăm corect, noul președinte al SUA, indiferent de numele său, va avea ingrata sarcină de a semna actele de capitulare.
De altfel, fracturile încep să se vadă în statele care mai au personalitate. Turcia s-a văzut de multe ori ieșind din decor, pentru revenire cerând sume din ce în ce mai mari. „Soluțiile” găsite de Imperiul American pentru contracararea dușmanilor săi se dovedesc nu doar foarte scumpe, dar și extrem de instabile și cu rezultate discutabile(vezi India). O altă zonă care scârțâie puternic e Polonia, a cărei politică s-ar putea să fie reevaluată în scurt timp: de la susținătorii absoluți ai Ucrainei, polonezii s-au trezit că taie toate ajutoarele și-și schimbă retorica. Aparent, criza a intervenit din cauza „politicii cerealelor”, însă adevăratele cauze sunt mult mai profunde și țin de dorința lor de a-și recupera teritoriile istorice pe fondul slăbirii extreme a statului ucrainean. Acțiunea are cele mai mari șanse de a fi încununată de succes, sporind dorințele imperiale ale Varșoviei. Însă asta va produce acțiuni în lanț dintre cele mai perverse.
Lipsa de relevanță a SUA începe să se vadă și în structura exporturilor chineze. Principalul partener comercial al Chinei au devenit țările ASEAN – culmea, cele cu care chinezii au probleme de demarcație a teritoriilor. Pe locul doi se află UE, iar SUA e abia pe locul trei. Asta nu s-a făcut pe un fond de scădere a exporturilor Chinei ci, culmea, pe un fond de creștere. O interpretare imediată ar fi aceea că americanii nu mai au bani pentru a-și permite să intre în „supermarketul chinezesc”.
Cam aceasta e imaginea pe care o vedem acum. A nu se înțelege că Rusia stă cumva mai bine. Fragilitățile ei le tot vedeți expuse de către media occidentală – de multe ori chiar grotesc exagerate – astfel încât nu are sens să insist. Acest război deocamdată balansează, iar rezultatul îl vom vedea la finalul său, atunci când nu vor mai conta victoriile de etapă.
Noi trebuie să înțelegem este că războiul este între doi stăpâni, iar singura șansă a noastră la care mai putem spera este aceea de a scăpa de sclavie. E un moment extrem de propice, cum puține de acest tip se văd în istorie. E un moment în care trebuie să depășim micimea istorică și să înțelegem că dacă ne punem speranța că vom înlocui actualul stăpân rău cu noul stăpân care promite să fie mai bun nu suntem nimic altceva decât niște biete oi.
România, dacă vrea să însemne ceva, trebuie să meargă în direcția independenței absolute față de diverșii centri de putere. Ne ajută teribil poziția geografică, însă avem o gravă problemă în ceea ce privește propriul caracter. Aici trebuie lucrat rapid. Oricum, ca primă acțiune trebuie să eliminăm absolut toți paraziții din capul și corpul statului. Ei vor cădea ca efect al fracturilor externe, însă va trebui să nu facem greșeala înlocuirii unor paraziți cu alții, de altă natură, dar la fel de paraziți.
Un articol de Dan Diaconu