GAFA lui Klaus Iohannis: Vorbește despre două
„popoare” distincte în cele două state românești
20.03.2019 Ziarul National

.
Mai întâi Ion Iliescu, apoi fostul premier Mihai Tudose, ca acum să vină rândul și
președintelui României Klaus Iohannis. Așa cum anterior Iliescu și Tudose vorbeau
despre „două popoare” distincte care ar locui în România și R. Moldova, în
declarații publice făcute la Chișinău, același lucru l-am auzit și din gura actualului
președinte de la București, Klaus Iohannis.
Klaus Iohannis a fost întrebat, în cadrul dezbaterii „Președinte sau cetățean/ om
politic și societate civilă”, de ce în Anul Centenar nu a fost organizat un referendum
cu privire la Unirea României cu R. Moldova, iar președintele României a răspuns
că „atunci când ambele popoare vor hotărî că vor acest lucru, atunci se va
întâmpla”.
Întrebare: „De ce nu s-a făcut în Anul Centenar și de ce nu s-a încercat nimic? Doar
numărul doi a vorbit ceva, însă foarte neclar, și nimeni nu a încercat să facă ceva,
un referendum. Parlamentul, sunt convins, nu va vota niciodată această Unire și de
asta vă întreb pe dumneavoastră de ce şi când va fi posibil să facem acest
referendum, să ne unim cu Moldova?”.
Răspunsul lui Klaus Iohannis: „Atunci când ambele popoare vor hotărî că vor
acest lucru, atunci se va întâmpla”.Menționăm că istoricii de la Academia Română
au demonstrat că pe ambele maluri ale Prutului locuiește același popor, român,
divizat pe moment în două state.
Vedeți mai jos crâmpeie dintr-un discurs ținut de președintele Academiei
Române, Ioan Aurel Pop, în Anul Centenar:
*Moldovenii ne-au dat cea mai profundă lecție de românism! Sacrificiul Moldovei și al
moldovenilor a născut România și pe români.
*La 24 ianuarie 1859 nu s-a unit Moldova cu Țara Românească, ci s-au unit două țări
românești împreună. (…) Moldova era o țară la fel de românească precum era și
Valahia. La 1859, s-au unit Moldova și Țara Românească prin voința națiunii române și
cu acordul parțial al unora dintre marile puteri.
*Mai există însă în spațiul public și o distincție mult mai gravă, aceea dintre moldoveni
și români, pe care mulți dintre noi, în țară, o luăm în derâdere sau o socotim minoră.
Aceasta este însă sistematic cultivată de către unii străini, mai ales în Răsărit, dar și de
către unii români din Republica Moldova, moștenitori ai educației (propagandei)

sovietice sau cumpărați spre a o răspândi și susține. Românii din țară tratează
superficial această deosebire inventată, pentru că orice om știe că toscanii sunt italieni,
că saxonii sunt germani, că normanzii sunt francezi, că toate națiunile au ramuri locale
și regionale etc. La fel, moldovenii, muntenii, oltenii, ardelenii, bănățenii sunt români și
nu poate să existe nicio contradicție între unii și alții. Ca urmare, suntem și una și alta,
nu doar una sau doar alta! Această dihotomie falsă dintre români și o ramură a
românității este însă mai primejdioasă decât se poate crede, pentru că sapă încet și
sigur la rădăcinile națiunii noastre.
Vedeți întregul discurs al lui Ioan Aurel Pop AICI .

Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop :

„Moldovenii ne-au dat cea mai PROFUNDĂ LECȚIE de românism! Sacrificiul Moldovei și al moldovenilor a născut România și pe români”

22.08.2018 Ziarul National
De multe ori, în țara aceasta a noastră, prejudecățile, clișeele și remarcile pripite
țin loc de adevăr, iar adevărul – atât cât este acesta omenește posibil – este
obturat, blamat, trunchiat sau ocolit cu bună știință. În acest an al Centenarului
Unirii de la 1918, se aud fel de fel de remarci în spațiul public, unele chiar despre
țările Țării, despre provinciile istorice (cum li se mai spune), despre temeiurile
noastre de a exista ca stat. Cele mai multe și mai aspre privesc Transilvania, dar
nici Moldova nu este scutită. Ba, aș spune că cele legate de Moldova sunt mai
adânci și mai dureroase, fiindcă – spre deosebire de Transilvania – Moldova este
încă sfâșiată și, parțial, înstrăinată.
1. Recent, în contextul marii sărbători de la 24 ianuarie, am auzit formulări de
genul „unirea Moldovei cu Țara Românească” sau, mai rău, „alipirea Moldovei la
Țara Românească”. Este drept că țara românească de la sud de Carpați și-a asumat
și prin nume misiunea de reconstituire a unității politice a poporului român, a
poporului omonim și că am învățat cu toții de mici că „soarele, pentru toți românii,
la București răsare”, dar formulările de mai sus sunt greșite. La 24 ianuarie 1859
nu s-a unit Moldova cu Țara Românească, ci s-au unit două țări românești
împreună. Când s-au luat deciziile de la Iași și București, în ianuarie 1859, nici nu se
știa unde avea să fie capitala. În al doilea rând, Moldova era o țară la fel de
românească precum era și Valahia. La 1859, s-au unit Moldova și Țara Românească
prin voința națiunii române și cu acordul parțial al unora dintre marile puteri.

Evident, au fost și unii moldoveni și munteni temători, geloși sau chiar contrari
unirii – cum se întâmplă în orice gest major omenesc – dar voința majorității era
aceea de unitate.
2. Se mai aude câteodată și observația că Moldova este mai săracă, că a venit la
„concertul” politic național cu multă sărăcie. Se poate ca ea să fi venit în statul
nostru unitar cu o zestre materială mai mică decât alte provincii românești. Dar
oare este asta de mirare? Dacă ne gândim la soarta acestei țări românești dinspre
răsărit, mirarea se transformă în admirație. Să luăm în calcul numai cetele de
barbari, venite toate dinspre imensele stepe și atrase de mirajul celor două Rome
(Roma Eternă și Noua Romă): jaful lor atingea mai întâi, dintre toate țările
românești, Moldova și iar retragerea lor, însoțită de robi, poame, foc și sânge, se
făcea tot prin Moldova; cu alte cuvinte, Moldova era cea dintâi atacată și cea din
urmă eliberată. Treaba aceasta s-a petrecut aproape constant, cu intensitate mai
mare la început, din secolele al IV-lea-al V-lea până în pragul secolului al XVIII-lea,
adică aproape un mileniu și jumătate. Ultima invazie tătară în Moldova a fost la
1717 (aceasta atingând și Maramureșul). Ar trebui să ne mirăm nu că Moldova este
săracă, ci că au mai rămas în ea piatră peste piatră și om lângă om. Au venit apoi –
după o scurtă și grea perioadă de adunare a pământurilor românești răsăritene,
întreprinsă sub domnii cei vrednici, de la Bogdan I la Ștefan cel Mare – frângerile
sau răpirile teritoriale dureroase și grave: mai întâi, „plămânii Moldovei”, adică
cetățile Chilia și Cetatea Albă (1484), apoi Tighina (1538), Hotinul (1715), Bucovina
(1775), Basarabia (1812)și altele. Rivalitatea ungaro-polono-otomană pentru
stăpânirea și dominarea Moldovei, a fost urmată de cea austriaco-rusească, mai
tenace și mai primejdioasă.

Seria de războaie austro-ruso-turce, derulate de dinainte de 1700 până după 1800,
cu multe dintre lupte petrecute chiar între Carpați și Nistru, au secătuit țara
noastră de la răsărit mai mult decât pe oricare dintre celelalte provincii. Jaful
acesta nou, din Epoca Modernă, este jaful neamurilor civilizate, celălalt, mai vechi,
era jaful „barbarilor”. Nu este de mirare că țăranul moldovean s-a învățat să
producă doar strictul necesar, din moment ce tot surplusul îi era luat cu japca, prin
pradă, de străini, iar ceea ce mai rămânea era pretins de boieri și de domnie (ca să
meargă, în mare parte, tot la străini, sub forma tributului).
3. Se face uneori distincția nepotrivită și se promovează chiar opoziția dintre
Bucovina și Moldova, cu remarca nefericită despre „civilizația superioară” din
Bucovina: „Eu nu sunt moldovean, ci bucovinean!”. Mai întâi, trebuie spus că
regiunea Bucovinei a fost chiar vatra Moldovei, a fost inima de unde a pornit țara
cea mare a Moldovei. În Bucovina se găsesc cele trei capitale vechi ale țării, adică

Baia, Siret și Suceava, aici se află marile ctitorii și tot aici sunt gropnițele domnești
cele de demult. Aici își doarme somnul de veci părintele Moldovei, domnul Ștefan
cel Mare și Sfânt, care, așa viforos cum era, a deschis calea țării românești est-
carpatice spre înveșnicire. În al doilea rând, distincția dintre Bucovina și restul
Moldovei este de dată recentă (din secolul al XVIII-lea), anterior neexistând decât
Țara de Sus și Țara de Jos. Diviziunea cea veche nu a fost pe meridian (pe linia
nord-sud) – cum au încercat și au reușit rușii să facă de-a lungul Prutului – ci pe
paralelă (pe linia vest-est), după cum era structura țărilor românești tradiționale,
aflate între munți și Nistru încă din primul mileniu al erei creștine. Prin urmare,
bucovinenii nu sunt numai moldoveni, dar sunt chiar cei mai vechi și mai neaoși
moldoveni, dacă ținem seama de formarea voievodatului Moldovei.Nevoia de
distincție a bucovinenilor vine din cel puțin două motive. Primul este sensul
peiorativ pe care-l dau unii, ignoranți sau răuvoitori, numelui de moldovean, iar al
doilea este legat de pătrunderea mai timpurie a Bucovinei sub influența civilizației
occidentale, în urma anexării ei de către austrieci. E rău să te stăpânească străinii –
cum zicea Eminescu – dar nu este totuna să te stăpânească un imperiu înapoiat
sau unul mai avansat. Când spun „înapoiat” și „avansat” mă gândesc la modelul
civilizației de succes care domină (încă) azi în lumeși care nu este cel răsăritean sau
bizantin, axat pe lumea rurală, pe lentoare și fatalism, ci cel occidental, urban,
concurențial-individualist, bazat pe competiție, pe capital, pe bănci, pe comerț.
Bucovina, cu toată drama sfâșierii și deznaționalizării ei parțiale, a ajuns sub
înrâurirea Occidentului, deși, la scara istoriei, este greu de spus dacă a fost un
noroc sau nu. Oricum, pentru mine bucovinenii rămân neaoși și vrednici
moldoveni.
4. Mai există însă în spațiul public și o distincție mult mai gravă, aceea dintre
moldoveni și români, pe care mulți dintre noi, în țară, o luăm în derâdere sau o
socotim minoră. Aceasta este însă sistematic cultivată de către unii străini, mai ales
în Răsărit, dar și de către unii români din Republica Moldova, moștenitori ai
educației (propagandei) sovietice sau cumpărați spre a o răspândi și susține.
Românii din țară tratează superficial această deosebire inventată, pentru că orice
om știe că toscanii sunt italieni, că saxonii sunt germani, că normanzii sunt
francezi, că toate națiunile au ramuri locale și regionale etc. La fel, moldovenii,
muntenii, oltenii, ardelenii, bănățenii sunt români și nu poate să existe nicio
contradicție între unii și alții. Ca urmare, suntem și una și alta, nu doar una sau
doar alta! Această dihotomie falsă dintre români și o ramură a românității este însă
mai primejdioasă decât se poate crede, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile
națiunii noastre. De când există pe scena internațională Republica Moldova,
confuzia se răspândește cu repeziciune și în Occident, pentru că „statalitatea”
creează identitate (mai ales acolo unde, precum în Franța, statul se confundă cu
națiunea și naționalitatea sau etnia cu cetățenia). Din moment ce patria lui

Eminescu este România („Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii,
țara mea de dor?”), iar Eminescu este poet național și în Republica Moldova, cum
să se poată vorbi de moldoveni ca popor deosebit de acela al românilor? Este lipsit
deorice logică! Dar s-au mai văzut lucruri lipsite de logică ridicate la rang de
realitate. Firește, datoria oricărui intelectual român este să spulbere confuzia și să
evidențieze adevărul. Și mai acută în acest sens este datoria statului numit
România, a țării-mamă, care pare adesea adormită, dar aceasta este o altă
chestiune, care nu-și are locul aici. Din pricina despărțirii voite dintre moldoveni și
români, unii, înverșunați, ne propun să uităm de vorba „moldoveni” și să folosim
numai etnonimul consacrat de români. Nu cred că asta este soluția. „Moldovenii” și
„Moldova” sunt mai mult decât două nume frumoase; ele sunt realități care
exprimă esența calității noastre de români. Datoria noastră este, dimpotrivă, să le
propagăm cu înțelepciune, astfel încât străinii și detractorii să poată înțelege cât de
români sunt moldovenii și cât de mult datorează moldovenilor națiunea noastră
românească.
5. Mai spun unii că Moldova și moldovenii s-au mișcat greu în istorie, dovadă că
până și descălecatul, adică întemeierea țării, s-a făcut din Ardeal, cumva din afară
sau din străinătate. Mai întâi, trebuie precizat că descălecatul nu e totuna cu
întemeierea țării. Întemeierea Moldovei s-a făcut – ca și fondarea Țării Românești –
pe parcursul câtorva secole (secolele XI-XIV), prin reunirea tuturor țărilor românești
de pe cuprinsul dintre Carpați, Nistru, Dunăre, Mare și Ceremuș. Descălecatul a
fost doar un impuls politic (și nu demografic) venit dinspre vestși rezultat din
presiunea regalității ungare asupra românilor din Maramureș. Această presiune
grea a creat două tabere în rândul nobilimii (cnezimii) românești maramureșene:
una colaboraționistă, în frunte cu nobilul Dragoșși alta revoltată, în frunte cu
voievodul Bogdan. Dragoș a ajuns voievod abia în Moldova, cu învoirea regelui
Ungariei, iar Bogdan a fost voievod în Maramureș, cu voia adunării cnezilor Țării
Maramureșului și apoi în Moldova (Țara de Sus), cu învoirea boierilor Țării
Moldovei și împotriva intereselor Ungariei. Acest impuls politic (Bogdan a venit
100-200 de familii de cnezi maramureșeni) nu a fost însă extern. Pe vremea
comunismului stalinist, i s-a spus acad. David Prodan – când preda istoria medie a
României la Cluj – că, susținând descălecatul,nu este marxist-leninistfiindcă
privilegiază factorul extern în istorie. Pe vremea aceea, „determinant” trebuia să fie
„factorul intern”. David Prodan și-a înfruntat cenzorii, spunându-le că „factorul
extern” era inexistent în acest caz, deoarece descălecatul s-a produs pe același
fond de civilizație românească. Cu alte cuvinte, românii (maramureșeni) au trecut
la alți români (moldoveni). Evident, consilierii sovietici din Universitate au înghițit în
sec, dar au contracarat cu altă aberație: maramureșenii erau valahi, iar moldovenii
erau volohi, adică două popoare înrudite, dar distincte.

6. În fine, ultima aberație despre care vreau să vă vorbesc este sărbătorirea în
acest an, 2018, peste Prut, a lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului,
menit să contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar.
Nimic mai fals și mai neinspirat! Se vede că sunt slabi consilierii propagatorilor
moldovenismului. Ștefan al III-lea cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem
Moldova, „Țara Românească”. În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477,
marele domn se plânge că „cealaltă Valahie” (adică Muntenia) nu este statornică în
alianța contra turcilor. Prin urmare, adevărata Valahie (=adevărata Țară
Românească) și cea dintâi era pentru domnul de la Suceava Moldova. Dar Ștefan a
fost un unificator al românilor ante litteram: a adus Țara Românească de la sudul
munților sub ascultarea sa de mai multe ori (fie și cu sabia), a fost numit „conte”
sau guvernator al Transilvaniei, a stăpânit aproape 100 de sate, târguri și cetăți în
Transilvania, a creat episcopie (ajunsă apoi mitropolie) românească la câțiva
kilometri de Cluj (la Feleacu), apus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până
în regiunea Dejului etc.

Recent, un tânăr cercetător de la Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un
document tulburător, din 1489, prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare este
numit „regele Daciei”. De altminteri, Dacia figurează în mărturii venețiene pentru
circa trei decenii, la finele secolului al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea (sub
Ștefan și urmașii săi), ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană.
Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai
Viteazul și chiar de principii din familia Báthory, care visau formal această mărire.
Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului,
așa cum s-a manifestat acesta în secolul al XIX-lea drept precursor al României
unitare moderne. Ștefan cel Mare este cel mai important conducător politic și
militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu, un conducător de talie europeană.
*
Dar Moldova mai are o bogăție uitată de unii, spiritualitatea, cultura românească.
Afirm asta bazându-mă pe cel puțin două argumente: primul este dat de
personalitățile și operele de excepție ivite din spațiul moldovenesc, iar al doilea
este dat de susținerea ideii de român și de România.
Ideea de român a fost apărată în Moldova încă din Evul Mediu și a condus pas cu
pas la formarea identității românești:
a. În secolul al XIII-lea (1234), românii din sud-vestul viitoarei Moldove refuzau
slujba religioasă a catolicilor și se îndreptau, după tradiție, spre propriii episcopi de
rit bizantin, rezistând și atrăgându-i și pe alții la modelul lor de viață spirituală.

b. În secolul al XIV-lea (circa 1370-1380), românii din Moldova îi ajutau în rezistența
lor pe românii din Transilvania și respingeau prozelitismul catolic, cerând, în locul
preoților unguri, preoți vorbitori ai limbii române.
c. În secolul al XV-lea (1477), în Moldova lui Ștefan cel Mare, ca și în Occident, se
știa bine că existau două „Valahii”, adică două Țări Românești, în care se vorbea
aceeași limbă și se cultiva aceeași credință.
d. În secolul al XVI-lea (1514; 1562), moldovenii se mândreau cu originea lor
romană (comună cu a celorlalți români), iar oștenii erau încurajați la luptă de
domnul țării prin invocarea acestei obârșii ilustre.
e. În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni au scris, pentru prima oară în
românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea
transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Țara
Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă
neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că
denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să
întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu
acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini poporului nostru.
f. La începutul secolului al XVIII-lea, principele savant Dimitrie Cantemir, – primul
cărturar român de valoare europeană și cu conștiință clară de român – scriind în
latină și alte limbi de circulație și cunoaștere internațională, a făcut cunoscută în
mediile intelectuale ale lumii unitatea și romanitatea românilor, latinitatea limbii,
specificul moldovenilor și al tuturor românilor.

De la Cantemir pornește și Școala Ardeleană, ca și toată izbucnirea de afirmare
culturală națională a românilor din secolul al XVIII-lea, prezentă în toate cele trei
țări, de la Blaj la București și de Iași la Râmnic.
g. Toți marii învățați moldoveni din secolul al XIX-lea au susținut unitatea
românească, de la Kogălniceanu la Xenopol și Iorga. Numai știind și pătrunzând
toate acestea, se poate înțelege creația lui Nicolae Iorga – calificat de unii drept
„istoric naționalist”, deși el a fost unul național și internațional în același timp –,
mesajul său peste decenii și secole, intuițiile lui, verbul lui înaripat, atunci când a
scris inclusiv despre „neamul românesc din Basarabia”. Iorga, care știa aproape
toate mărturiile de mai sus, a scris cele mai frumoase cuvinte care s-au văzut și
auzit vreodată despre România și țările ei de demult: „În timpurile cele vechi,
românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau;
pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara
Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se

întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un
nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau
pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară
Românească”.
Și adaugă, lămuritor:
„Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii
nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”
. Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații. La fel scrisese
pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Țara Românească, care
apoi s-au împărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul” sau, cu câteva decenii mai
înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moși-strămoși este
român, cum își cheamă și acum locuitorii din țările ungurești, și muntenii țara lor și
cum scriu și răspund cu graiul: Țara Rumânească”. Cu alte cuvinte, în scrisul istoric
din Moldova, de la 1600 până la 1900, se înregistrează aceeași tradiție și aceeași
direcție, a reflectării identității românești. Aici nu este vorba despre naționalism
sau despre românism, ci despre realitate, iar această realitate vine de departe,
tocmai de la 1200, când și Țara Moldovei era o țară de țări. Firește, vorbele lui Iorga
pot suna, la prima vedere, metaforic, pot părea cu iz romantic stimulat de ideea
națională, cum au și fost. Pot părea așa, fiindcă se află în ele, pe lângă o
nețărmurită erudiție, multă simțire, multă osândă și durere, toată obida unui neam
obligat să trăiască aproape un mileniu despărțit. Firește, criticii știu că Țara
Românească și limba română nu au existat în realitatea palpabilă așa cum le
prezintă Nicolae Iorga, și Dimitrie Cantemir, și Miron Costin, dar ei nu pot înțelege
că ele au dăinuit în suflete și în inimi și că marii învățați moldoveni despre această
dăinuire vorbesc.
Concluzii
După toate acestea, oare nu era în firea lucrurilor ca cea mai impresionantă doină
(„Balada”) românească s-o compună Ciprian Porumbescu, cea mai frumoasă
poezie dedicată României s-o scrie Mihai Eminescu, cea mai emoționantă definiție
a patriei române s-o dea Mihail Kogălniceanu, cea mai frumoasă odă închinată
limbii noastre s-o alcătuiască Alexe Mateevici? Toți acești mari români au fost
moldoveni! Ei ne-au fost cei mai buni dascăli din lume întru românism și
românitate! Oare mai putem avea mirări, nelămuriri și îndoieli în această privință?

Mai mult decât atât, cunoscute fiind aceste antecedente cu rădăcini la începuturile
mileniului al doilea, adică acum aproape o mie de ani, nu era oare de așteptat ca
cele mai înalte culmi ale culturii românești să fie atinse în Moldova? Cel mai mare
poet român a fost și este Mihai Eminescu, cel mai mare povestitor este Ion
Creangă, cel mai mare compozitor este George Enescu, cel mai mare istoric este
Nicolae Iorga, cel mai mare autor de romane istorice este Mihail Sadoveanu, cel
mai mare sonetist – Mihail Codreanu. Cea mai mare mișcare literară de
modernizare a culturii românești și de sincronizare a sa cu spiritualitatea
europeană s-a născut și s-a afirmat la Iași – este vorba de ”Junimea” – și l-a avut în
frunte pe un fiu de transilvănean, Ioan Maiorescu. Acesta, stabilit la Craiova, și-a
dat băiatul la școlile bune de la Brașov, apoi în Germania etc. Fiul acesta, întors în
patrie, nu s-a dus nici la Sibiu, nici la Craiova, nici la Brașov și nici măcar la
București, ci la Iași, acolo unde se edificase prima universitate modernă
românească și unde se făurea, la cel mai înalt nivel, cultura modernă românească.
Dacă programul de modernizare al societății românești l-au făcut pașoptiștii,
programul de modernizare al culturii românești l-au făcut junimiștii, la Iași, și l-au
făcut foarte bine.
De la moldoveni am învățat ce înseamnă sacrificiul pentru țară, de la ei știu de ce
țara trebuie să fie mai presus de fire, știu de ce nu mă pot niciodată supăra pe
țară, de ce țara trebuie să se cheme România și de ce poporul acesta – oricum s-ar
numi – este și rămâne poporul român. Tot de la ei știu – de la Iorga și Eminescu, de
la Miron Costin și Dimitrie Cantemir, de la Mihai Viteazul, întregitorul de la Iași, de
la anonimii din 1374, protectorii limbii noastre la curia papală, de la țăranii-oșteni
morți la Războieni și la Stănilești, de la boierii apărători ai Tighinei și Bugeacului, de
la morții căzuți la Mărășești și de la plugarii și păstorii din toate timpurile – că
unirea noastră este prea tânără, că ea abia are o sută de ani încheiațiși că ne mai
căznim s-o facem și acum. Astfel, pomeniții mari bărbați ai Moldovei ne transmit să
judecăm drept și să nu ne pripim, să nu plecăm urechea la cârtitorii care îndeamnă
la dezbinare. Ce sunt – exclamă ei, cu înțelepciune – o sută de ani de unire
(șchioapă și ea!) pe lângă un mileniu de dezunire românească sau de unire
prezentă numai în suflete? Ca să judecăm dacă unirea e bună sau rea, trebuie mai
întâi s-o trăim măcar tot atât timp cât a durat dezbinarea! Acest mesaj despre țară,
despre unitate și despre limbă ni l-au transmis învățații moldoveni. De aceea, se
poate spune că ei au făcut, într-adevăr, cultura românească modernă și ei ne-au
învățat ce este România și cum trebuie făurită ea; dar tot ei ne-au arătat, cu
modestie, că mesajul lor este numai o descifrare, o decriptare a ceea ce a făcuse
veacuri la rând poporul român.În acest fel, Dumnezeu a răzbunat Moldova cea
obidită, cea săracă și asuprită, Moldova cea atacată și jefuită de tătari și de câți alții,
Moldova frântă de dușmani, cu gropnițele domnești și cu vechile capitale furate de
austrieci, Moldova cea cu Tighina și Căpriana, cu Hotinul și cu Marea cea Mare
înstrăinate, Moldova ceea mereu micșorată, dar niciodată îngenuncheată. Este

acea Moldovă în care până și baciul din Miorița se resemnase cu moartea! Dar este
vorba numai o moarte simbolică, a trupului, fiindcă spiritul Moldovei rămâne
mereu viu și puternic: sacrificiul Moldovei și al moldovenilor a născut România și
pe români. Iar dacă cele mai frumoase, mai mari și mai impresionante valori
culturale românești sunt făurite de moldoveni, atunci eu, român fiind, cum să nu
mă simt moldovean? Cum să nu laud Suceava și Orheiul, Academia Mihăileană,
actul de la 5 ianuarie 1859 sau înființarea Universității la 1860, „Luceafărul” scris la
1883 sau „Rapsodia română” a lui Enescu? Cum să nu mă las „cuprins de acel
farmec sfânt” și să mă pătrund de razele lunii „sara pe deal”?Moldova este parte
integrantă a edificiului național românesc, dar, mai presus de toate, este
făuritoarea, păstrătoarea și întăritoarea culturii românești și al celui mai valoros
tezaur al ei – limba noastră comună, limba română.

Cel mai înalt imn închinat limbii noastre s-a întruchipat prin creația lui Mihai
Eminescu, moldoveanul, românul, universalul, acela care a ieșit din toate tiparele și
ne-a împins pe toți în nemurire. Când am citit prima oară „Ce-ți doresc eu ție, dulce
Românie…”, am înțeles de ce Mihai Eminescu este mai întâi român – cel mai
vrednic dintre români – și de ce abia apoi este moldovean și universal. După ce am
învățat temeinic, pas cu pas, ceea ce au făcut moldovenii pentru români și
România, am înțeles de ce mă simt moldovean, așa cum ar trebui să fie și să se
simtă toți românii. Moldovenii ne-au dat cea mai profundă lecție de românism !
Textul conferinței pe care a susținut-o Acad. I.A. Pop la Universitatea de Medicină
și Farmacie ,,Grigore T.Popa” din Iași, în 28 martie 2018, publicat de
basarabialiterara.com