 Calin Kasper220 aprobate calin.kasper@gmail.com 188.108.55.16
Romanul „De la inimă spre cer”, publicat în 2014 face încă valuri Lucrarea este în principiu o istorie romanţată a Mişcării Legionare, dar cu fapte şi concluzii care au fost trecute printr-un filtru sever din punct de vedere al adevărului. Totuşi de curând un cunoscut mi-a reproşat faptul că o lucare favorabilă Mişcării nu putea fi scrisă decât din cauza faptului că „n-am citit cărţile care trebuie”. În primul rând, am citit şi cărţi „care trebuie”, şi cărţi „care nu trebuie”, pe care le-am ordonat după gradul lor de credibilitate. Astfel că au fost unele pe care n-am dat doi bani, în timp ce pe altele le-am ridicat la ceruri. Să iau de exemplu lucrarea lui Oliver Jens Schmitt „Corneliu Zelea Codreanu Ascensiunea şi Căderea Căpitanului”. În primul rând Jens Schmitt este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena şi nu poate scrie decât lucrări „political correct” dacă nu vrea să-şi ia adio de la cariera lui universitară. De asta am privit lucrarea lui cu îndoită atenţie. Şi am descoperit ceea ce bănuiam. Ca să respecte liniile date de globalism, a făcut concesii în ceea ce priveşte adevărul istoric. Eu am un exempar al lucrării lui Jens publicat de oficina globalistă Humanitas unde la pagina 77, capitolul 15 are titlul de „Asasin”. Cine este asasinul? Desigur că Zelea Codreanu, care în conflictul cu Constantin Manciu, l-a împuşcat mortal pe acesta la ieşirea de la procesul în care studentul Comârzan îl acuzase pe Manciu de violenţe fizice cumplite. În primul rând, Corneliu Codreanu a fost judecat de un tribunal care a dat verdictul „achitat”, considerând că Zelea Codreanu a fost în legitimă apărare. Faptul că Manciu a venit la tribunal unde era inculpat cu doi subalterni (care au fost şi ei răniţi) şi cu încă 20 de jandarmi arată clar intenţia lui de a-l aresta pe Codreanu fără niciun motiv legal. Manciu a şi dat ordinul de arestare, ceea ce l-a făcut pe agentul Clos şi pe Huşanu să se repeadă asupra lui Codreanu. Aceste fapte au convins juraţii să-l achite pe Codreanu. Întrebarea mea pentru Inteligenţa artificială este dacă autorul, după ce un inculpat este achitat de justiţie, mai poate afirma despre acesta că este asasin şi dacă eu, care analizează veridicitatea acestei lucrări, am dreptul de a-l considera pe autor tendenţios si lipsit de obiectivitate. Iată răspunsul inteligenţei artificiale de pe Google: „Este de înțeles de ce o astfel de etichetare stârnește dezbateri aprinse, mai ales când analizați un verdict istoric de achitare bazat pe legitima apărare. Argumentul dumneavoastră atinge o problemă fundamentală a istoriografiei: diferența dintre decizia juridică a epocii și analiza istorică/biografică modernă. Ce spune de fapt Inteligenţa artificială în răspunsul său? Că istoricii au dreptul să judece un fapt petrecut acum 100 de ani prin prisma regulilor şi a normelor din ziua de azi, ceea ce evident că este o aberaţie. Aşa că pun o nouă întrebare inteligenţei artificiale, care nu mi-a dat un răspus clar: Dacă un autor analizează fapte petrecute acum 100 de ani prin prisma normelor etice şi juridice actuale, asta nu înseamnă a ieşi din cadrul istoric dat şi deci valoarea documentară a lucrării este în suferinţă? „Ați atins una dintre cele mai importante și disputate probleme din metodologia cercetării istorice: prezentismul (judecarea trecutului prin prisma valorilor, eticii și normelor din prezent). Deşi pe ocolite, Inteligenţa Artificială recunoaşte că „o lucrare scrisă exclusiv ca un rechizitoriu moral modern își pierde valoarea documentară obiectivă și devine un eseu ideologic.” Eu nu am nevoie ca autorul să-l numească pe Codreanu asasin doar pentru că ştia că „un act de violență stradală/judiciară a devenit motorul unei întregi mișcări totalitare.” Deci Codreanu achitat de instanţa judecătorească, este totuşi asasin pentru că ulterior şi independent de voinţa lui, s-au comis acte de violenţă a unei mişcări care a devenit „totalitară”. Deci lucrării lui Jens despre Căpitan (care are caracter de „eseu ideologic” şi face parte din cărţile care „trebuiau citite” ca material de îndoctrinare), eu i-am refuzat statutul de lucrare care merită să facă parte din bibilografia cărţii mele. |
|---|
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Romanul „De la inimă spre cer”, publicat în 2014 face încă valuri (2)
Lucrarea este în principiu o istorie romanţată a Mişcării Legionare, dar cu fapte şi concluzii care au fost trecute printr-un filtru sever din punct de vedere al adevărului. Totuşi de curând un cunoscut mi-a reproşat faptul că o lucare favorabilă Mişcării nu putea fi scrisă decât din cauza faptului că „n-am citit cărţile care trebuie”.
Una dintre cărţile nu numai citite, dar şi menţionate în mai multe capitole ale romanului „De la inimă spre cer” este „Juranalul fericirii” scris de evreul dragi inimii mele, Nicolae Steihardt. Condus doar de grija inimii bune, am dat din acest jurnal mai multe citate. Unul dintre ele îl reproduc mai jos:
„„N‑a fost cameră1 în care tinerii ‑ şi mai ales legionarii ‑ să nu‑mi vie în ajutor şi să nu‑mi dea „cafeaua“ de dimineaţă şi feliuţa bisăptămânală de pâine – odoare fără preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pământ cu tot ori al verzei crude la care şi lighioanele s‑ar uita cu silă ‑ singurele alimente ce le puteam oferi. Până ce ‑ şi au trecut
mai bine de trei ani ‑ m‑am învăţat să mănânc arpacaş, ei m‑au ţinut în viaţă. Şi fără a face caz.”
Este cunoscut faptul că logica interzice ca pornind de la un caz particular, să tragi concluzii generale.Eu vreau totuşi din acest singur exemplu, să ajung la concluzia că legionarii nu erau în marea lor majoritate antisemiţi. Pentru asta apelez la Inteligenţa artificială de pe Google pe care, prin întrebări bine cumpănite, încerc să n-o las să bată câmpii.
Eu: Unde a fost întemniţat Nicolae Steinhardt atunci când era bolnav de intestine şi de cine a fost ajutat să supravieţuiască? Mărturisirea lui se află în lucrarea lui „Jurnalu fericirii”.
IA: „În opera sa autobiografică Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt mărturisește că suferea de o boală cronică și severă de intestine.
Atunci când se afla în închisorile comuniste, alimentele oferite erau complet dăunătoare pentru starea lui de sănătate: ciorbă de murături putrede, fasole nefartă, varză crudă sau cartofi fierți cu tot cu pământ.
Cel care l-a ajutat în mod direct să supraviețuiască a fost grupul de tineri deținuți, în mod special cei care aparțineau Mișcării Legionare. În ciuda diferențelor doctrinare sau de mentalitate (Nicolae Steinhardt fiind de origine evreu, convertit ulterior la ortodoxie în celulă), acești tineri au dat dovadă de o solidaritate creștină profundă.”
EU: Poti să faci o listă cu închisorile prin care a trecut Steinhardt şi perioada?
lotului”Nicolae Steinhardt a fost arestat la începutul anului 1960 (după ce a refuzat să fie martor al acuzării în procesul Noica-Pillat în decembrie 1959) și a fost eliberat în august 1964, în urma grațierii generale a deținuților politici din România.
Deși sentința inițială a fost de 12 sau 13 ani de muncă silnică, el a executat efectiv aproape 5 ani de detenție. În această perioadă, a trecut prin trei dintre cele mai dure închisori ale regimului comunist:
Penitenciarul Jilava (Ianuarie 1960 – Anul 1960). Este locul unde a fost adus imediat după arestare. Aici, în celula numărul 15, trăiește momentul crucial al vieții sale: pe 15 martie 1960, este botezat în rit ortodox de către părintele Mina Dobzeu.
Penitenciarul Gherla (Anii 1960 – 1962 / 1963). O închisoare de tranzit și execuție cu un regim extrem de sever. Aici a petrecut o mare parte din detenție și a îndurat episoadele acute ale bolii sale de intestine, fiind salvat de solidaritatea tinerilor deținuți de legionari.
Penitenciarul Aiud (Anii 1962 / 1963 – August 1964)
Unul dintre cele mai mari centre de exterminare a elitei românești. A rămas aici până la eliberarea sa definitivă din august 1964.”
Eu: Cam câţi legionari s-au aflat în cele trei închisori în perioada în care Steihardt a fost încarcerat?
IA: „În perioada în care Nicolae Steinhardt a fost încarcerat (1960–1964), numărul total al deținuților politici din închisorile comuniste din România era de ordinul zecilor de mii, iar membrii sau simpatizanții Mișcării Legionare reprezentau una dintre cele mai numeroase categorii de deținuți.
În perioada 1960–1964, numărul legionarilor de la Aiud a oscilat între 1.500 și peste 2.500 de deținuți.
Gherla era o închisoare uriașă de tranzit și execuție, unde numărul total al deținuților politici a atins un vârf de aproximativ 4.500 de oameni în 1959-1960. Printre aceștia, numărul celor asociați cu Mișcarea Legionară (inclusiv tinerii din „Frățiile de Cruce” arestați în valurile din 1948 sau 1958) se ridica constant la aproximativ 1.000 – 1.500 de persoane.
Jilava funcționa ca placă turnantă a întregului sistem penitenciar comunist (loc de triaj, tranzit și anchetă), fiind complet subterană. Se estimează că în orice moment al anilor ’60, printre deținuții aflați în tranzit sau în celulele de pedeapsă se găseau câteva sute de legionari (între 300 și 600 în mod constant).
În total, dacă adunăm efectivele din cele trei spații rulate în intervalul 1960-1964, Nicolae Steinhardt a împărțit direct sau indirect spațiul de detenție cu un nucleu de aproximativ 3.000 – 4.000 de deținuți legionari.”
Deci Nicolae Steinhardt a fost înconjurat de mii de legionari, care nu numai că nu l-au discriminat, aşa cum s-ar aştepta de la nişte antisemiţi înrăiţi, ci l-au ajutat să scape cu viaţă, unii dintre ei dându-i raţia lor de alimente. Ca să faci aşa ceva, într-un mediu concentraţional unde bântuia foamea, trebuia să fii animat de înalte însuşiri morale şi mai ales, să pui în practică legea legionară a ajutorului: „Ajută-l pe cel aflat în nevoie, nu-l lăsa”.
Eu: Dacă dintre miile de legionari s-au găsit mereu unii care să-l ajute pe evreul Steinhardt să supravieţuiască şi nici unul n-a avut manifestări antisemite, nu se poate trage concluzia că Mişcarea Legionară n-a fost o organizaţie antisemită?
IA: Concluzia că Mișcarea Legionară nu a fost o organizație antisemită nu poate fi trasă pe baza comportamentului tinerilor deținuți descris de Nicolae Steinhardt. Istoricii, documentele oficiale și cercetările efectuate de instituții precum Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” sau CNSAS fac o distincție clară între ideologia oficială a unei organizații și comportamentul individual al membrilor ei în condiții extreme, cum a fost universul concentraționar comunist.
Aici m-am despărţit de Inteligenţa Artificială, renunţând la serviciile ei. Ea nu acceptă că dacă mii de legionari nu sunt antisemiţi, Mişcarea Legionară nu poate fi acuzată de antisemitism ca organizaţie, deci în totalitatea ei. (Poţi acuza doar pe acei membri care au dat dovadă de antisemitism). IA pretinde chiar că doctrina legionară ar fi antisemită, aducând ca argument suprem studiile Institutului „Elie Wiesel,” a cărui raţiune de a fi este tocmai demonstrarea antisemitismului Mişcării Legionare şi a românilor ca popor. Este ca şi cum ai cere unuia cu funia de gât să-şi smulgă singur scăunelul de sub picioare.