CD
1.175 aprobate
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
MIRCEA ELIADE ŞI UNITATEA EURASIEI
De Claudio Mutti -1 Aprile 2007
Prin studierea tradiţiilor Europei şi ale Asiei, Eliade a putut să-şi dea seama de unitatea de fond a întregului continent. în impresionantul patrimoniu etnografic românesc, Eliade a identificat diverse elemente care trimit la teme mitice şi rituale prezente în diverse locuri ale continentului eurasiatic. Aria de răspândire a fenomenului şamanic, căruia Eliade îi dedică un studiu specific, care se află printre cele mai celebre din întrega sa operă ştiinţifică, este constituită, în esenţă, din Siberia şi din Asia centrală, dar se extinde şi în câteva zone periferice ale continentului eurasiatic.
În tot continentul el a descoperit cvasiuniversalitatea credinţei într-o Fiinţă divină cerească, creatoare a universului şi garantă a fecundităţii pământului.
Eu nu vorbesc niciodată despre Europa şi despre Asia, ci despre Eurasia. Nu există eveniment care să aibă loc în China sau în India, care să nu ne influenţeze pe noi, sau invers, şi aşa a fost întotdeauna.
Giuseppe Tucci, “La Stampa”, 20 octombrie 1983.
Chiar şi un etnolog şi antropolog aparţinând şcolii sociologice, precum Marcel Mauss, recunoştea că “din Corea până în Marea Britanie există o unică istorie, aceea a continentului eurasiatic”.
François Thual, Une entreprise de résistance, prefaţă la Pierre Biarnés, Pour l’Empire du monde, Ellipses. Edition marketing, Paris 2003, p. 7.
Am descoperit că aici, în Europa, rădăcinile sunt mult mai adânci decât am fi crezut (…) Şi aceste rădăcini ne dezvăluie unitatea fundamentală nu numai a Europei, ci a întregii lumi care se întinde din Portugalia până în China şi din Scandinavia până în Ceylan.
Mircea Eliade, L’épreuve du labyrinthe. Entretiens avec Claude-Henri Rocquet, Pierre Belfond, Paris 1978, p. 70.
România, răscruce a Eurasiei
Celui care cunoaşte definiţia dată românilor de Eugen Ionescu (“le Roumain est un animal nationaliste / românul este un animal naţionalist”) îi va putea părea paradoxal că Mircea Eliade, care a fost cu adevărat un naţionalist şi, în plus, o “pană a Arhanghelului” (1), a reafirmat exact conceptul exprimat de Tucci şi Mauss cu privire la unitatea Eurasiei, confirmându-l prin propria-i activitate ştiinţifică. Şi totuşi, Eliade era foarte conştient de această unitate, după cum rezultă din faptul că, în plin “război rece”, el refuza în mod deschis să conceapă Europa în termenii înguşti pe care ar fi vrut să-i impună acesteia apărătorii “civilizaţiei occidentale”.
El, într-adevăr, respingea pe un ton sarcastic concepţia occidentalistă, scriind: “Există încă unii occidentali oneşti pentru care Europa se termină la Rin sau, cel mult, la Viena. Geografia lor este profund sentimentală: aceştia au ajuns la Viena în călătorie de nuntă. Mai departe există o lume străină, poate fascinantă, dar nesigură: aceşti purişti ar fi tentaţi să descopere, sub pielea rusului, acel faimos tătar despre care au auzit vorbindu-se la şcoală; cât priveşte Balcanicii, cu ei începe acel imens amestec etnic al nativilor, care se prelungeşte până în Malayezia” (2).
Fapt e că Eliade, în calitate de român, nu era un occidental prin naştere, ci aparţinea unei naţiuni care s-a născut la o răscruce geografică, într-o regiune care a ocupat o poziţie “crucială” în raport cu migraţiile popoarelor, într-atât încât conaţionalii lui Eliade au manifestat frecvent o anumită vocaţie de a îndeplini rolul de mediatori culturali şi de creatori de sinteze (3). Pentru a ne exprima cu cuvintele sale: “Noi (românii, n.d.r.) aveam conştiinţa de a fi situaţi între Orient şi Occident.
Dumneavoastră ştiţi asta, cultura română constituie un fel de ‘punte’ între Occident şi Bizanţ, între Occident şi lumea slavă, lumea orientală şi lumea mediteraneană. Ca să spun adevărul, numai ulterior mi-am dat seama de toate aceste virtualităţi. (…) Mă simţeam descendentul şi moştenitorul unei culturi interesante pentru că este situată între două lumi: cea occidentală, pur europeană, şi cea orientală.
Făceam parte din aceste două universuri. Occidental, prin intermediul limbii, latină, şi al patrimoniului spiritual roman, în obiceiuri. Dar făceam parte şi dintr-o cultură influenţată de Orient şi cu rădăcinile în neolitic. Aceasta este realitatea pentru un român, dar sunt sigur că este acelaşi lucru pentru un bulgar, un sârbo-croat – pe scurt, pentru Balcani, Europa de Sud-Est – şi pentru o parte a Rusiei” (4).
În orice caz, încă din faza românească a activităţii sale Mircea Eliade a putut “să înţeleagă acele tradiţii naţionale care fac din Romania, de civilizaţie latină şi cu influenţe slave şi turceşti, o punte între Europa balcanică şi Eurasia turcă” (5); şi din studiul folclorului românesc, care îşi afundă rădăcinile “într-o lume de valori spirituale care precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului Apropiat antic şi ale Mediteranei” (6) şi este în mod evident inclus într-un mai amplu context areal, el a ajuns la convingerea că Europa sudorientală constituie “adevăratul punct fundamental al legăturilor stratificate dintre Europa mediteraneană şi Extremul Orient” (7).
Într-adevăr, în impresionantul patrimoniu etnografic românesc, Eliade a identificat diverse elemente care trimit la teme mitice şi rituale prezente în diverse locuri ale continentului eurasiatic. Supunând unei analize comparative una dintre cele mai celebre balade populare româneşti, balada Meşterului Manole, Mircea Eliade a pus în lumină o întreagă serie de analogii care se intersectează într-o arie cuprinsă între Anglia şi Japonia. Tema sacrificiului, care inspiră balada în discuţie, nu este atestată numai în Europa: “Motivul unei construcţii a cărei realizare cere un sacrificiu uman este atestat în Scandinavia, şi la finlandezi şi la estonieni, la ruşi şi la ucraineni, la germani, în Franţa, în Anglia, în Spania” (8).
Aria de răspândire a acestei teme cuprinde şi China, Siamul, Japonia, Punjabul: “În Orient s-au recoltat nenumărate tradiţii de acest fel. Nu e monument de seamă care să nu aibă, în realitate sau în legendă, jertfa lui vie îngropată în temelii” (9).
Unele personaje caracteristice ale folclorului românesc ne conduc la figuri eurasiatice foarte vechi. Acesta este cazul, de exemplu, al Rusaliilor sau al Ielelor, demoni feminini pe care tradiţiile populare româneşti le înfăţişează fie ca zâne rele fie ca zâne bune, care, dată fiind ambivalenţa lor, sunt conduse de Eliade la tipul “marilor zeiţe eurasiatice şi afroasiatice” (10), ale căror “ritualuri violente (…) se întâlnesc pretutindeni în Asia şi în Eurasia” (11).
În concluzie, prin studierea tradiţiilor Europei şi ale Asiei, Eliade a putut să-şi dea seama de unitatea de fond a întregului continent. “Sesizând unitatea profundă care există între cultura indigenă a Indiei, cultura Balcanilor şi cultura ţărănească a Europei occidentale, ei bine, eu m-am simţit acasă. Studiind anumite tehnici şi anumite mituri, m-am simţit în largul meu atât în Europa cât şi în Asia. Nu am avut niciodată senzaţia că mă găsesc în faţa unor realităţi ‘exotice’. În faţa tradiţiilor populare ale Indiei, am văzut apărând chiar structurile tradiţiilor populare europene” (12).
Dacia, în particular, – scrie Eliade – “a fost prin excelenţă ţara întâlnirilor. Din preistorie şi până în zorii epocii moderne influenţele orientale şi egeene n-au încetat. Pe de altă parte, în formarea poporului şi a civilizaţiei geto-dace, elementele iraniene (scitice) dar mai ales celtice au jucat un rol important; în urma acestor influenţe şi simbioze substratul traco-cimerian a primit înfăţişarea culturală specifică, care îl distinge de culturile tracilor balcanici. În sfârşit, colonizarea romană a adus masiva contribuţie latină cu aporturile elenismului în faza sa sincretistă” (13). Iar mai târziu, într-o perioadă care corespunde ultimei faze a perioadei medievale, “principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi” (14).
Cât priveşte lumea tracilor în ansamblul său, Eliade indică unele analogii semnificative care o leagă pe de o parte de lumea germanică, iar de cealaltă de Anatolia, Mesopotamia, Caucaz, Iran, India: la simbolismul nodurilor, de exemplu, se referă “anumite ritualuri despre care s-au păstrat date atât în mediul germanic cât şi în religia traco-frigiană şi caucaziană” (15).
Zeul ceresc al popoarelor eurasiatice
Pe continentul eurasiatic (şi nu numai pe acesta) Eliade a descoperit “cvasiuniversalitatea credinţei într-o Fiinţă divină cerească, creatoare a universului şi garantă a fecundităţii pământului (graţie ploilor pe care le dă)” (16); diversele popoare ale continentului şi-au reprezentat această Fiinţă divină ca pe un Zeu omniscient, care, după ce a instaurat legile morale şi ritule, asigură justiţia şi îi pedepseşte pe răufăcători.
În Traité d’histoire des religions Eliade trece în revistă câteva reprezentări ale acestei divinităţi uranice, începând cu religiile popoarelor artice, siberiene şi centroasiatice. Creator al pământului şi al oamenilor, garant al ordinii universale, al regularităţii ciclurilor cosmice şi al echilibrului societăţilor umane, Zeul ceresc adorat de populaţiile uralice şi altaice capătă caracterele unui Stăpân al lumii suprem şi chibzuit. “În general, se poate spune că zeul ceresc suprem al turco-mongolilor şi al ugricilor îşi păstrează mai bine decât aceia ai altor neamuri caracteristicile primordiale. El nu cunoaşte hierogamia şi nu se transformă în zeu al furtunii şi al tunetului (…) Se bucură de un cult adevărat, deşi nu este reprezentat prin imagini” (17).
Numele care îi este dat de turci şi de mongoli, Tängri (“Cer”, “Zeu”), pe de o parte aminteşte de sumerianul dingir (“luminos”, “zeu”), iar pe de alta trimite la sensul chinezului T’ien (“cer”, “zeu al cerului”); dar dezvăluie şi o strânsă legătură între concepţia prototurcă şi cea indoeuropeană. “Este sigur – scrie Eliade – că: 1) Zeul ceresc aparţine celor mai vechi straturi prototurce; 2) asemănările cu zeul ceresc protoeuropean sunt destul de evidente; şi 3) în general, structura religiozităţii indoeuropenilor se apropie mai mult de religia prototurcilor decât de religia oricărui alt popor paleooriental sau mediteranean” (18).
În orice caz, sensul uranic al turco-mongolului Tängri şi al chinezului T’ien este exprimat de sanscritul Varuna şi de grecul Ouranòs. La fel de uranic este caracterul fundamental al conceperii Divinităţii care a caracterizat vechiul Iran, fapt pentru care Ahura Mazda este “o figură care corespunde lui Varuna” (19).
În ce-i priveşte pe greci, “Ouranos a dispărut din cult înainte de timpurile istorice şi a fost înlocuit de Zeus, care arată cu claritate în nume esenţa cerească” (20); iar figura grecească a lui Zeus este identificabilă cu aceea latină a lui Jupiter, a cărui natură uranică se dezvăluie în faptul că, “la fel ca toţi zeii cereşti, Jupiter pedepsea cu fulgerul” (21) şi era adorat pe vârfurile munţilor, adică în locurile cele mai apropiate de cer.
Forme particulare ale Zeului ceresc sunt şi Taranis (la celţi), Perkunas (la baltici) şi Perun (la protoslavi). În aria germanică, în fine, figuri uranice sunt Odhin (Wodan) şi Thor (Donar). Şi aici Eliade insistă asupra unei asemănări care pune lumea germanică în legătură cu cea siberiană şi centroasiatică. “Un filon bogat în noutăţi, chiar dacă discutabile, pe care Eliade îl urmează ca un mare specialist, este acela al analogiilor între practicile magice ale şamanilor asiatici şi acelea ale magilor nord-europeni, care se transformă de bună voie în lupi pentru a alunga, în calitate de ‘câini ai Domnului’, spiritele rele şi a combate vrăjitorii” (22).
Eliade notează că ideea imperială a chinezilor şi a mongolilor se leagă în mod direct de monoteismul uranic. “În scrisoarea pe care Mangu-Han a trimis-o regelui Franţei prin intermediul lui Ruysbroeck, – scrie Eliade – se întâlneşte cea mai înaltă profesiune de credinţă a neamului mongol: ‘Aceasta este ordinea Dumnezeului etern: în cer există un singur Dumnezeu etern, iar pe pământ va exista un singur stăpân, Genghis-Han, Fiul lui Dumnezeu!’ Iar sigiliul lui Genghis-Han purta această iscripţie: ‘Un Dumnezeu în cer, iar Hanul pe pământ. Sigiliul Stăpânului lumii’” (23).
Şamanismul eurasiatic
Aria de răspândire a fenomenului şamanic, căruia Eliade îi dedică un studiu specific, care este printre cele mai celebre din întrega sa operă ştiinţifică, este constituită, în esenţă, din Siberia şi din Asia centrală, dar se extinde şi în câteva zone periferice ale continentului eurasiatic. După cum scrie un specialist al acestui subiect, “aria de extremă răspândire occidentală a şamanismului nord-eurasiatic este constituită de Laponia, unde tradiţia şamanică s-a păstrat vie până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
În Japonia şi în Coreea, şamanismul este şi azi foarte viu; în aceste ţări el reprezintă o extremă ramificaţie extrem orientală a fenomenului şamanic nord-eurasiatic” (24). Însuşi Eliade pune la începutul studiului său declaraţia formală conform căreia “şamanismul, stricto sensu este, prin excelenţă, un fenomen religios siberian şi centro-asiatic” (25); însă, după ce a descris şi examinat ideile şi practicile şamanismului din aceste regiuni, Eliade consideră că poate identifica elemente şamanice şi în zone geografice şi culturale diferite de acestea: în Asia sud-orientală şi în Americi.
Cele pe care le consideră temele esenţiale ale şamanismului, Eliade le regăseşte în aria indoeuropeană. La vechii germani, figura şi mitul lui Odhin prezintă trăsături şamanice; în Grecia arhaică, sunt comparabile cu şamanii figuri legendare precum Abaris, Aristeas din Proconnesos, Epimenide din Creta, Er Panfilio şi, mai ales, Orfeu; tradiţiile sciţilor, ale caucazienilor şi ale iranienilor conţin elemente (cosmologia tripartită, tehnicile extazului, prezenţa psihopompilor etc.) care amintesc îndeaproape şamanismul altaic; în India antică, ar putea fi reconduse la un cadru şamanic riturile ascensiunii, “zborul magic”, efortul ascetic numit tapas, ritul consacrării cunoscut ca diksha, ca şi simbolurile şi tehnicile de diverse tipuri.
Dar aria de răspândire a tehnicilor şi a simbolurilor şamanice se extinde şi dincolo de aria indoeuropeană: în Tibet, multe idei şi tehnici şamanice ale religiei Bon au fost ereditate de budism, în timp ce în China taoismul a controlat “prezenţa a aproape tuturor elementelor constitutive ale şamanismului: ascensiunea la Cer, rechemarea şi cercetarea sufletului, încarnarea ‘spiritelor’, puterea asupra focului şi alte iluzii fachirice ş.a.m.d.” (26).
Fenomenologia acestor elemente este extrem de diversă şi interesează un spaţiu enorm. În ce priveşte tehnica stăpânirii focului, Eliade subliniază răspândirea acesteia într-un spaţiu geografic care se întinde din China până în lumea musulmană şi în Grecia: “chiar dacă face parte din devoţiunea creştină populară, ritul este în mod incontestabil arhaic, nu numai precreştin, dar poate chiar preindoeuropean (…) De aceea, există o perfectă continuitate a acestor tehnici mistice, care merge de la culturile din perioada paleolitică până la religiile moderne” (27).
Dar şi riturile ascensiunii au corespondent în arii culturale diferite de cea propriu-zis şamanică a Siberiei şi a Asiei centrale: pe lângă arborele şamanic şi stâlpul sacrificator vedic, Eliade menţionează scara de lemn pe care tracul Kosingas urca până la zeiţa Hera, scara ceremonială a misterelor lui Mithra, ziguratul babilonian etc. (28).
Strâns legat de riturile ascensiunii este apoi un simbol fundamental: Centrul, în care o Axă (Axis mundi) leagă între ele cele trei regiuni cosmice; de asemenea, şi acest simbol are un corespondent punctual în afara ariei şamanice. Într-adevăr, scrie Eliade, “această imagine arhetipică se întâlneşte mai ales în civilizaţiile paleo-orientale” (29), începând cu cea babiloniană; dar o imagine analoagă se întâlneşte şi în Italia, unde “mundus constituie punctul de întâlnire dintre regiunile subpământene şi lumea pământeană.
Templul italic era zona de intersecţie a lumilor superioară (divină), terestră şi subpământeană” (30). Simboluri axiale analoage se află în centrul geografiei sacre a oricărei culturi eurasiatice: de la “Lemnul Vertical” din tradiţia chineză la templul din Barabudur la Ka’aba din Mecca (31). Un alt simbol axial este Muntele cosmic: “multe culturi vorbesc despre aceşti munţi, fie ei mitici sau reali, situaţi în Centrul Lumii: Meru în India, Haraberezaiti în Iran, muntele mitic ‘Muntele Ţărilor’ în Mesopotamia, Garizim în Palestina” (32).
Dar nici “arborele cosmic din mitologia scandinavă, Ygdrassil, nu este altceva decât o formă a acestui simbolism universal” (33). Putem, prin urmare, concluziona că “cultura babiloniană şi cea chineză coincid perfect cu sistemul simbolic indian” (34).
Fierari, alchimişti şi asceţi din Europa până în Japonia
Mesopotamia, China şi India, de altfel, sunt cele trei regioni ale Eurasiei la care se referă studiile lui Eliade despre metalurgie şi alchimie (35) din perioada română. Ulterior (36), Eliade a extins domeniul de cercetare la alchimia arabă şi la cea europeană, trăgând concluzia unei substanţiale unităţi a tradiţiei alchimice, dincolo de diferitele forme pe care aceasta a putut să le capete în diversele arii culturale: “alchimistul occidental, în laboratorul său, precum colegul său indian sau chinez, acţionează asupra lui însuşi, asupra propriei vieţi psihofizice, ca şi asupra experienţei sale morale şi spirituale” (37).
Premisa teoretică a alchimiei, conform căreia este posibil să colaboreze cu natura pentru perfecţionarea operei sale, derivă, după Eliade, dintr-o gândire veche de milenii: “mitologia lui homo faber moştenită din epoca pietrei” (38) ar fi fost îmbogăţită de “idei şi credinţe dezvoltate în jurul meseriei minerilor, metalurgilor şi fierarilor” (39); iar aceste meserii au avut o legătură intimă cu muzica, poezia, dansul, medicina.
Din această arhaică împletitură de arte şi tehnici derivă enorma răspândire de mituri, concepte şi imagini care asociază pe fierar şi pe creator cu muzicianul, cu cântăreţul şi cu medicul. Exemplele pe care Eliade le furnizează în acest sens privesc cele mai diverse culturi ale Eurasiei: atât vocabularele semitice, cât şi cele indoeuropene revelă o strânsă solidaritate între figura fierarului şi cea a cântăreţului, dar acelaşi raport a fost notat la populaţiile turco-tătare şi mongole. După cum în diverse mitologii există un zeu faur (semitul Kôshar, grecul Hefaistos etc.) care îndeplineşte o funcţie civilizatoare, tot aşa, în diverse culturi, fierarul şi potcovarul îndeplinesc un rol iniţiatic: “În anumite regiuni ale Germaniei şi ale Scandinaviei, potcovarul participa, până într-o epocă vecină nouă, la ceremonii iniţiatice de tipul Männerbund (…)
Fierarul şi potcovarul au un rol analog în ritualurile ‘societăţilor de oameni’ japoneze. Zeul-Faur se numeşte Ame no ma-hitotsu no kami, ‘divinitatea oarbă a Cerului’” (40). În folclorul din perioada creştină, însuşi Iisus Hristos (sau sfântul Petru, sfântul Nicolae, sfântul Elias) apare uneori ca fierar sau potcovar care îi vindecă pe bolnavi sau redă bătrânilor tinereţea, modelându-i pe nicovală sau aruncându-i într-un cuptor aprins.
Acest procedeu ne duce cu gândul la “căldura magică” produsă de “maeştrii focului”, printre care trebuie număraţi, pe lângă olari, războinici, suverani, şamani, şi asceţii şi sfinţii. Într-adevăr, “căldura magică” este un aspect constant al fenomenologiei ascetice eurasiatice: “atât şamanii din regiunile artice, cât şi asceţii din Himalaya dau dovadă, graţie ‘căldurii lor magice’, de o rezistenţă care depăşeşte imaginaţia” (41); iar în India “musulmanii cred că un om în comunicare cu Dumnezeu devine ‘arzător’” (42).
Un alt aspect caracteristic experienţelor ascetice, acela al “luminii mistice”, este prezent şi el în diverse contexte culturale ale continentului eurasiatic. În studiul despre Experienţe ale luminii mistice (43), după ce a semnalat câteva cazuri de iluminare spirituală la iacuţi şi la eschimoşii iglulik, Eliade se opreşte să analizeze metafizica luminii în tradiţiile hindusă şi budistă din subcontinentul indian; apoi trece în revistă taoismul chinez, Iranul lui Mazda, iudaismul şi creştinismul.
Fulgerul misterios (qaumanek) perceput pe neaşteptate de şamanul eschimos, lumina interioară (antarjyotih) în care, după Brhadaranyaka Upanishad (IV, 3, 7) atman, se epifanizează în inima omului, “lumina glorioasă” (xvarnah) cu care a fost asimilat spiritul în Iranul zoroastrian şi islamic, “lumina divină care nu se mai stinge” (44) la care accede sufiul în timpul interpretării lui “dhikr a inimii”: acestea sunt câteva manifestări ale unei “experienţe a luminii” care îl fac pe homo religiosus din Eurasia “să vadă existenţa ca pe o operă divină sau lumea sanctificată de prezenţa lui Dumnezeu” (45).
*
1. Cfr. C. Mutti, Mircea Eliade e la Guardia di Ferro, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 1989 şi C. Mutti, Le penne dell’Arcangelo. Intellettuali e Guardia di Ferro, SEB, Milano 1994.
2. “Il existe encore de très honnêtes occidentaux pour qui l’Europe s’arrête au Rhin ou tout au plus à Vienne. Leur géographie est essentiellement sentimentale : ils sont allés jusqu’à Vienne pendant leur voyage de noces. Plus loin, c’est un monde étrange, attachant peut-être, mais incertain : ces puristes sont tentés de découvrir sous la peau du Russe le fameux Tatar dont on leur a parlé à l’école ; quant aux Balkaniques c’est avec eux que commence l’inextricable océan ethnique des natives qui se prolonge jusqu’en Malaisie” (M. Eliade, L’Europe et les rideaux, “Comprendre”, 3, 1951, p. 115).
3. Pentru raportul dintre poziţia geografică a României şi existenţa unei însemnate intelligencija tradiţionaliste româneşti, cfr. C. Mutti, Eliade, Vâlsan, Geticus e gli altri. La fortuna di Guénon tra i Romeni, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 1999, pp. 16-20.
4. M. Eliade, L’épreuve du labyrinthe. Entretiens avec Claude-Henri Rocquet, Pierre Belfond, Paris 1978, p. 26-27 şi 116.
5. Anna Masala, Eliade e la civiltà turca preislamica, în: AA. VV., Confronto con Mircea Eliade. Archetipi mitici e identità storica, Jaca Book, Milano 1998, p. 188.
6. M. Eliade, Da Zalmoxis a Gengis-Khan, Ubaldini, Roma 1975, p. 7.
7. Roberto Scagno, Mircea Eliade: un Ulisse romeno tra Oriente e Occidente, în: AA. VV., Confronto con Mircea Eliade, cit., p. 21.
8. M. Eliade, Struttura e funzione dei miti, în Spezzare il tetto della casa, Jaca Book, Milano 1988, p. 74-75.
9. M. Eliade, Commenti alla Leggenda di Mastro Manole, în I riti del costruire, Jaca Book, Milano 1990, p. 31-32.
10. M. Eliade, Il mito della reintegrazione, Jaca Book, Milano 1989, p. 23.
11. M. Eliade, Il mito della reintegrazione, cit., p. 24.
12. M. Eliade, L’épreuve du labyrinthe. Entretiens avec Claude-Henri Rocquet, cit., p. 74.
13. M. Eliade, Da Zalmoxis a Gengis-Khan, cit., p. 142.
14. M. Eliade, Da Zalmoxis a Gengis-Khan, cit., p. 25.
15. M. Eliade, Immagini e simboli, Jaca Book, Milano 1987, p. 95.
16. M. Eliade, Trattato di storia delle religioni, Boringhieri, Torino 1972, p. 42.
17. M. Eliade, Religione dei Turco-Mongoli, extras din “Le civiltà dell’Oriente”, vol. III, Gherardo Casini Editore, Roma 1958, p. 854.
18. M. Eliade, Trattato di storia delle religioni, cit., p. 72 notă.
19. M. Eliade, Trattato di storia delle religioni, cit., p. 81.
20. M. Eliade, Trattato di storia delle religioni, cit., p. 87.
21. M. Eliade, Trattato di storia delle religioni, cit., p. 89.
22. Giovanni Battista Bronzini, Le credenze popolari nell’ottica eliadiana, în: AA. VV., Confronto con Mircea Eliade, cit., p. 160.
23. M. Eliade, Trattato di storia delle religioni, cit., p. 70.
24. Ugo Marazzi, Introduzione la: Testi dello sciamanesimo siberiano e centroasiatico, UTET, Torino 1984, p. 22.
25. M. Eliade, Lo sciamanismo e le tecniche dell’estasi, Bocca, Milano-Roma 1954, p. 18.
26. M. Eliade, Lo sciamanismo e le tecniche dell’estasi, cit., p. 342.
27. M. Eliade, Miti, sogni e misteri, Rusconi, Milano 1976, p. 110.
28. M. Eliade, Immagini e simboli, cit., p. 38-41.
29. M. Eliade, Immagini e simboli, cit., p. 41.
30. M. Eliade, Immagini e simboli, p. 41-42.
31. M. Eliade, Immagini e simboli, cit., p. 41-46.
32. M. Eliade, Il sacro e il profano, Boringhieri, Torino 1967, p. 38.
33. M. Eliade, Alchimia asiatică, Humanitas, Bucureşti 1991, p. 96.
34. M. Eliade, Alchimia asiatică, cit., p. 97.
35. M. Eliade, Alchimia asiatică, I. Alchimia chineză şi indiană, Editura Cultura Poporului, Bucureşti 1934; M. Eliade, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Editura Vremea, Bucureşti 1937. Aceste două opere au fost reunite într-un unic volum: M. Eliade, Alchimia asiatică, cit.
36. În studiul definitiv Forgerons et alchimistes, Flammarion, Paris 1956; ediţie nouă adăugită 1977; trad. it. Il mito dell’alchimia, Avanzini e Torraca, Roma 1968; ed. următoare: Arti del metallo e alchimia, Boringhieri, Torino 1980.
37. M. Eliade, Il mito dell’alchimia, cit., p. 174.
38. M. Eliade, Storia delle credenze e delle idee religiose, Vol. I Dall’età della pietra ai Misteri Eleusini, Sansoni, Firenze 1979, p. 68.
39. M. Eliade, Storia delle credenze e delle idee religiose, Vol. I Dall’età della pietra ai Misteri Eleusini, cit., ibidem.
40. M. Eliade, Il mito dell’alchimia, cit., p. 116-117.
41. M. Eliade, Miti, sogni e misteri, cit., p. 169-170.
42. M. Eliade, Miti, sogni e misteri, cit., p. 169.
43. M. Eliade, Mefistofele e l’androgine, Edizioni Mediterranee, Roma 1971, p. 15-70.
44. M. Eliade, Mefistofele e l’androgine, cit., p. 59.
45. M. Eliade, Mefistofele e l’androgine, cit., p. 70.
Eurasia. Rivista di Studi Geopolitici, a. IV, n. 2/2007
Claudio Mutti, licenţiat în 1970 cu o teză despre influenţa limbii române asupra limbii maghiare, cercetător lângă Institutul de Filologie Ugrofinică al Universităţii din Bologna (1970-1974) şi apoi câştigător de o catedră la Institutul Italian de Cultură din Bucureşti (1979), Claudio Mutti ha publicat (în Italia, Romania, Ungaria, Germania, Franţa) numeroase cărţi privitoare la aria carpato-danubiană, atât din punctul de vedere istoric (A oriente di Roma e di Berlino, Effepi, Genova 2003; ecc.), cât şi etnografic (Miti, fiabe e leggende della Transilvania, Newton Compton 1996; Storie e leggende della Transilvania, Oscar Mondadori, Milano 1997; ecc.) şi cultural (Mircea Eliade şi Garda de Fier, Puncte Cardinale, Sibiu 1995; Penele Arhanghelului, Anastasia, Bucureşti 1997; Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, Vremea, Bucureşti 2001; Guénon în România, Vremea, Bucureşti 2003; ecc.).
Sursa: https://www.eurasia-rivista.com/mircea-eliade-si-unitatea-eurasiei
INTRARILE IN RAZBOAIE ALE SUA
– USS Maine, Lusitania, Pearl Harbor, Vietnam, Iraq
de Larry Romanoff, 21, aprilie 2023
USS Maine și războiul hispano-american
La sfârșitul anilor 1800, SUA era deja agresiv expansionistă, căutând națiuni și imperii de cucerit și, pentru că afacerile americane investiseră mult în plantațiile de zahăr și tutun din Cuba, căutau o scuză pentru a expulza Spania din colonia sa.
Și astfel, în 1898, SUA au oferit finanțare și incitare pentru a crea o insurecție locală, apoi au trimis USS Maine în Cuba „pentru a proteja interesele americane”.
La scurt timp după aceea, devreme în dimineața zilei de 15 februarie, o explozie a distrus treimea din față a navei în timp ce era ancorată în portul Havana, ucigând peste 270 de marinari americani la bord. O curte de anchetă navală americană a declarat că o mină navală externă a provocat explozia, iar ziarele americane, fără nicio dovadă, dar cu sprijinul deplin al guvernului, i-au acuzat imediat pe spanioli că au sabotat nava. Apoi, SUA au declarat război Spaniei, expulzând spaniolii din Cuba și folosind acest impuls pentru a cuceri brutal și Filipine și Guam în Pacific.
În timp ce Spania a fost la început calomniată pentru acest act perfid, investigațiile ulterioare au dezvăluit că explozia care a scufundat USS Maine a avut originea în interiorul navei, scafandrii care au descoperit că plăcile de blindaj ale navei au fost aruncate mai degrabă spre exterior decât spre interior.
Defecțiunea a fost atribuită inițial unei explozii accidentale de praf de cărbune într-un buncăr intern, dar apoi au existat multe speculații despre o bombă care a fost plasată la bordul navei. Deși este adevărat că multe tipuri de praf, inclusiv praful de cereale, sunt combustibile în concentrațiile potrivite și pot produce o explozie suficientă pentru a arunca în aer pereții unui magazie de lemn, praful de cărbune nu conține nici pe departe puterea explozivă necesară pentru a exploda complet. coca blindată de oțel a unei nave de război.
În orice caz, o astfel de explozie ar fi rupt mai întâi porțiunile cele mai slabe, explodând trapele și pereții interioare mai degrabă decât corpul blindat. Explozia ar fi putut fi cauzată doar de o concentrație puternică de explozibili îndreptați precis spre carenă și menite să arunce nava în aer. În acest caz, nu există nicio posibilitate probabilă ca spaniolii să fi urcat la bordul unei nave de război străine cu echipaj complet, cu o cantitate suficientă de explozibili de mare putere, să pună încărcăturile și apoi să plece nevăzuți și necontestați.
A pretinde contrariul este doar o prostie. Singura concluzie posibilă, și una larg acceptată astăzi, este că guvernul SUA și-a sacrificat de bunăvoie câteva sute de proprii marinari într-o încercare falsă de a crea justificare pentru declararea unui război care nu avea nicio alta justificare.
Demonstrații antigermane pe strada Chrisp, Poplar, Londra, ca răspuns la scufundarea, pe 7 mai, a navei „RMS Lusitania” de către un submarin german. (Fotografie de PA Images prin Getty Images)
Ca întotdeauna, armata SUA și președintele SUA, în acest caz Woodrow Wilson, au vrut să intre într-un alt război nejustificat, dar nu au avut sprijin public. Și, ca întotdeauna, armata americană a găsit o modalitate de a crea acel sprijin public, fie fabricând, fie provocând un atac inamic. Intrarea SUA în Primul Război Mondial a fost o altă astfel de operațiune care avea să devină un model.
Evreii prelungiseră deja războiul promițând Marii Britanii că vor aranja intrarea SUA în război de partea britanicilor, pentru a obține angajamentul de a acorda Palestina ca patrie pentru evrei. Wilson, deja dispus, avea acum nevoie de o scuză plauzibilă pentru a justifica acest război în fața cetățenilor americani. Și din nou, în ceea ce avea să devină un model recurent, guvernul SUA a fost dispus să sacrifice viețile multor oameni, inclusiv proprii cetățeni, pentru a crea această justificare.
Lusitania, o nava de linie oceanică de lux britanică, traversa în mod repetat Atlanticul cu mii de pasageri când SUA au început să încarce pe furiș pe această navă provizii militare, muniție și armament pentru Marea Britanie – ceea ce ar face din navă o țintă militară valabilă pentru submarinele germane patrulând Atlanticul de Nord.
Germanii au luat cunoștință de încărcătura militară a Lusitaniei și au informat guvernul SUA că nava va fi acum considerată o navă militară inamică și supusă atacului. În încercarea de a evita victimele civile, guvernul german a încercat să plaseze reclame în ziarele americane care avertizau pasagerii despre pericol și îi sfătuia să evite navigarea pe această navă.
Dar ziarele majoritare deținute de evrei din SUA au refuzat să publice avertismentele sau să recunoască afirmația germană că nava transporta muniție, iar majoritatea călătorilor erau aparent neinformați cu privire la pericole. Mai mult, din moment ce era împotriva legilor SUA transportarea materialelor de război și a pasagerilor pe aceeași navă, majoritatea americanilor ar fi putut avea încredere în guvernul lor și ar fi ignorat avertismentele în orice caz. [1][2]
„La 7 mai 1915, un submarin german a tras o torpilă asupra Lusitania, provocând o explozie secundară enormă care a scufundat nava în aproximativ 15 minute, cu pierderea a peste 1.200 de vieți. Guvernul lui Wilson a exploatat această tragedie ca pretext pentru ca SUA să intre în Primul Război Mondial, dar înșelăciunea americană a mers mult dincolo de încărcarea unei nave de pasageri cu muniție și provizii militare.
De fapt, SUA au încercat în mod repetat să provoace Germania să atace Lusitania, dar nu au reușit. Pornind de la presupunerea că căpitanul navei a fost prea eficient în a evita submarinele germane, SUA au aranjat înlocuirea lui.” Potrivit unui raport documentat, comandantul Joseph Kenworthy se afla în prezența comandanților militari care au ordonat retragerea escortei Lusitaniei și a remarcat că nu a fost luată în considerare nicio altă protecție. Kenworthy a scris o carte în 1927 intitulată „Libertatea mărilor”, în care a afirmat „Lusitania a fost trimisă cu o viteză considerabil redusă într-o zonă în care se știa că aștepta un submarin (submarin) și cu escorta retrasă. Faptele vorbesc de la sine și singura explicație rezonabilă a acțiunilor celor implicați este că au plănuit ca Lusitania să fie torpilată”.
În timpul războiului, se consideră obligatoriu ca navele de suprafață să călătorească cu viteză maximă și să urmeze un curs în zig-zag, astfel încât să se reducă posibilitatea de a fi detectate sau prinse de submarine. Mai mult, deoarece submarinele germane aveau tendința de a rămâne aproape de coastă pentru a intercepta navele pe măsură ce se apropiau de destinație, navele fuseseră instruite să rămână departe de țărm cât mai mult posibil în timpul călătoriei lor peste Atlantic.
Cu toate acestea, Lusitaniei i s-a ordonat să încetinească până la o viteză moderată atunci când se apropie de apele britanice și, de asemenea, să înceteze să mai mearga in zig-zag și să tragă un drum drept spre Anglia și, de asemenea, a fost instruit să-și facă trecerea foarte aproape de coasta. În plus, nava ei de escortă militară înarmată a primit ordin să se retragă, lăsând Lusitania singură și fără apărare în apele infestate de submarine ale Atlanticului.
Guvernele britanic și american au negat cu fermitate că Lusitania transporta mărfuri militare și au folosit scufundarea pentru a demoniza Germania și a aprinde sprijinul public pentru intrarea în război. După încheierea războiului, guvernul britanic a încercat cu disperare să localizeze și să distrugă rămășițele Lusitaniei pentru a preveni adevărul să apară într-o zi. Britanicii au avut propriile lor și alte marine să efectueze „exerciții” în zonă, în multiple încercări de a distruge cu mine dovezile care încă pândesc la bordul Lusitania, dar cu un succes minim.
Investigațiile ulterioare au relevat că exploziile secundare majore care au scufundat nava s-au produs în interiorul Lusitaniei, deoarece în acea călătorie transporta în secret 6 milioane de lire de obuze de artilerie și muniție de pușcă, precum și alți explozivi. În 2008, scafandrii au descoperit mai mult de patru milioane de cartușe de muniție de pușcă încă la bordul Lusitania.
Un om de afaceri care deține drepturile asupra epavei și finanțează explorarea acesteia, a declarat presei că: „Au fost literalmente tone și tone de lucruri depozitate în calele de marfă nerefrigerate care erau marcate cu brânză, unt și stridii, dar acestea erau de fapt muniții.” Scafandrii de salvare au raportat că în jurul navei se aflau multe mine și încărcături de adâncime care fuseseră aruncate de Marea Britanie după război în încercările sale de a distruge dovezile, dar care nu au reușit să explodeze conform intenției.
Guvernul SUA sub președintele Woodrow Wilson și-a dorit atât de mult să aibă un alt război, încât a încărcat în mod deliberat o linie de pasageri enormă cu mii de tone de muniție și explozibili, apoi a trimis nava direct în calea submarinelor germane cu ordin să se facă ca vulnerabil la atac pe cât posibil. Viețile pierdute au fost aparent un preț mic de plătit pentru succes.
Intrarea SUA în Al Doilea Război Mondial – Pearl Harbor
Printre multele „teorii ale conspirației” care s-au dovedit a fi adevărate până la urmă, una dintre cele mai importante se referă la atacul japonez asupra Pearl Harbor din 1941. Narațiunea oficială a fost că atacul a fost o surpriză completă. Această narațiune a fost luată în derâdere la acea vreme, cu neîncrederea publicului la nivel național, suficientă pentru a presa Congresul SUA să organizeze o altă investigație a Congresului de basm, în care au refuzat mărturia unor persoane calificate și au șters multe fapte importante din dosar.
Mass-media a fost pe deplin de acord, ridiculizând mărturia și pe cei care au pus sub semnul întrebării versiunea oficială a evenimentelor. În cele din urmă, Congresul, ca de obicei, a văruit pur și simplu evenimentul și a măturat problema sub covor, unde era atât de adânc îngropată încât a dispărut din conștiința publicului. Mass-media, editorii de cărți și Hollywood-ul au conspirat pentru a recrea o poveste total fictivă despre atacul de la Pearl Harbor, iar chestiunea a rămas moartă timp de aproximativ 60 de ani, când dintr-o dată au început să iasă la iveală detaliile trecute. Acum este general acceptat că guvernul SUA știa de atacul japonez iminent până la zi și la ora, dar a refuzat să informeze oficialii navali de la Pearl Harbor, dorind ca atacul să continue astfel încât să justifice intrarea americană în al Doilea Război Mondial. .
Thomas Kimmel, nepotul amiralului Kimmel, a scris un articol intitulat „12 New Pearl Harbor Facts”, [3] în care a afirmat că „Informațiile critice au fost reținute comandanților locali pentru a se asigura că atacul „surpriză” a fost la fel de spectaculos. pe cat posibil.” De asemenea, LTC Clifford M. Andrew, un fost ofițer de informații al armatei americane, care a fost temporar adjunct al șefului de stat major, informații militare, personal general al armatei Statelor Unite, este citat după cum urmează:
„Cinci bărbați au fost direct responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat la Pearl Harbor. Sunt unul dintre acei cinci bărbați… Știam dinainte că japonezii urmau să atace. Cu cel puțin nouă luni înainte de atacul japonez asupra Pearl Harbor, am fost desemnat să mă pregătesc pentru el. Eu operam sub ordinele directe ale președintelui Statelor Unite și mi s-a ordonat să nu ofer comandanților noștri de pe teren informații vitale referitoare la locul în care se află flota japoneză. Am îdescifrat codul japonez… Le-am monitorizat toate comunicările cu câteva luni înainte de atac… A fost o minciună că nu am avut o comunicare directă cu Washington, D.C.” [4]
Stolley încheie spunând: „Pentru poporul Statelor Unite atât atunci, cât și acum, simt întristare, pentru că un popor a fost indus în eroare, a fost mințit atât de mult și a crezut atât de complet minciuna care i-a fost dată.” [5]
Până în 1940, SUA doreau din nou foarte mult să se angajeze într-un alt război, de data aceasta sub președintele Franklin Roosevelt – pe care îl vom întâlni din nou când discutăm despre traficul de opiu în China. Încă o dată, președintele american și armata americană doreau război, dar nu aveau sprijin public. La 14 august a acelui an, la Conferința Atlanticului, prim-ministrul britanic Winston Churchill a remarcat „profunzimea uluitoare a dorinței intense de război a lui Roosevelt”. Churchill și-a transmis prin cablu cabinetul „(Roosevelt) era evident foarte hotărât să vină”.
Roosevelt a făcut multe încercări de a provoca atacuri din Germania, dar fără succes. Ca și în cazul navei de linie Lusitania din Primul Război Mondial, paza oceanică Athenia a fost trimisă în mod deliberat în pericol și a fost torpilată, dar cu pierderi minime de vieți omenești, insuficiente pentru a precipita războiul. SUA s-au angajat în provocări repetate ale germanilor, confiscând nave comerciale germane, transportând materiale de război în Marea Britanie, furnizând inamicul Germaniei cu vase și avioane militare, escortând convoaiele britanice și chiar atacând submarinele germane departe de orice convoi sau altă amenințare.
Cu toate acestea, această poziție deschis agresivă nu a provocat o represalii militare din partea Germaniei, așa că Roosevelt și-a îndreptat atenția către Japonia. Deoarece Germania și Japonia semnaseră un pact de apărare reciprocă, o declarație de război cu Japonia ar pune și SUA în războiul european împotriva Germaniei.
Prin urmare, Roosevelt a început să găsească modalități de a provoca Japonia suficient pentru a provoca o răzbunare militară care să justifice intrarea SUA în război. În octombrie 1940, un analist al Marinei SUA pe nume McCollum a scris o notă care conținea „8 insulte” care au fost considerate suficiente pentru a forța Japonia să intre într-un război.
Roosevelt a executat acest plan imediat și a adăugat și alte insulte, înfuriind Japonia. Cea mai gravă dintre acestea a fost blocarea totală a importurilor de petrol japonez și interzicerea japonezilor să folosească Canalul Panama, împiedicând accesul Japoniei la petrolul venezuelean.
Consilierul prezidențial Harold Ickes i-a scris un memoriu lui Roosevelt în care afirmă: „De la embargoul asupra petrolului către Japonia s-ar putea dezvolta o astfel de situație care ar face nu numai posibilă, ci și ușoară intrarea SUA în acest război într-un mod eficient”.
Amiralul Richmond Turner a prezentat, de asemenea, un raport care declară: „Se crede, în general, că oprirea aprovizionării americane cu petrol va duce rapid la invazia japoneză a Indiilor de Est Olandeze și pare sigur că va include și acțiuni militare împotriva Insulelor Filipine, care ne-ar implica imediat într-un război din Pacific”.
A doua zi, FDR a înghețat toate activele japoneze din SUA și a întrerupt principala aprovizionare cu petrol a Japoniei, forțând astfel japonezii să intre într-un război cu SUA. Conform documentelor recent declasificate, toate informațiile de informații militare au fost reținute din Hawaii din acest moment înainte. [6][7]
În martie 1941, un raport secret al Marinei a prezis că, dacă Japonia ar face război SUA, ar lovi Pearl Harbor fără avertisment în zori cu avioane de la maximum 6 portavioane, deoarece Flota SUA a Pacificului era singura amenințare la adresa planurilor Japoniei.
Până atunci, Roosevelt ordonase deja ca flota navală americană să fie transferată de pe Coasta de Vest în poziția sa expusă din Hawaii și i-a ordonat să rămână staționat la Pearl Harbor, în ciuda plângerilor comandantului său, amiralul Richardson, că nu exista o protecție adecvată împotriva atacurilor aeriene și nicio protecție împotriva atacului cu torpile.
Richardson s-a simțit atât de puternic încât a nerespectat de două ori ordinele de a-și acosta flota acolo și a ridicat problema personal cu Roosevelt. Foarte curând după aceea, el a fost înlocuit, dar succesorul său, amiralul Kimmel, a ridicat aceleași probleme fără rezolvare.
Până în 1941 existau semne tot mai mari că Japonia intenționează să atace flota americană la Pearl Harbor. Dintr-un comunicat privind libertatea de informare, documentele au dezvăluit că directorul CIA, Allen Dulles, a recunoscut că SUA au fost avertizate la mijlocul lunii noiembrie că flota japoneză a navigat spre est pe lângă Golful Tokyo și era pe cale să atace Pearl Harbor.
Volumul dovezilor a fost copleșitor în octombrie și noiembrie 1941, totuși Roosevelt a ordonat ca informațiile să fie păstrate la Washington, în timp ce dezvăluie puține date substanțiale bazei militare de la Pearl Harbor. Pe 25 noiembrie, Secretarul de Război Stimson a notat în jurnalul său că „FDR a afirmat că probabil că vom fi atacați de îndată luna viitoare.
În ciuda riscului implicat ne-am dat seama că, pentru a avea sprijinul deplin al poporului american, era de dorit să ne asigurăm că japonezii sunt cei care fac acest lucru, astfel încât să nu rămână nicio îndoială în mintea nimănui cu privire la cine au fost agresorii.”
Citind întregul document istoric, inclusiv stenogramele jurnalelor și înregistrările întâlnirilor, multe din documente recent declasificate, devine imposibil de evitat concluzia că Roosevelt și personalul său erau pe deplin conștienți de atacul iminent asupra Pearl Harbor, până la oră și ca a ascuns în mod deliberat această informație din Hawaii.
Există pur și simplu prea multe informații care să confirme. Pearl Harbor nu a fost nici un accident, nici un eșec al informațiilor americane și nu a fost rezultatul unei strălucite planuri militare japoneze. Roosevelt avea nevoie de acel atac „surpriză” japonez pentru a justifica intrarea SUA în ambele teatre de război, iar sacrificiul a câteva mii de militari a fost un preț mic de plătit.
Zvonurile au început să zboare imediat după atac, susținând că Roosevelt cunoștea pe deplin evenimentele și a condus în mod deliberat SUA într-un război pe care și-l dorea. Nu a fost prima dată când un președinte american făcea asta și nu ar fi ultima oară.
Autorul american Robert Stinnett a scris o carte intitulată “Ziua înșelăciunii” în care a dezvăluit în detalii exhaustive circumstanțele necunoscute ale atacului Japoniei asupra Pearl Harbor, lăsând concluzia inconfundabilă că aproape toată lumea, cu excepția comandanților militari americani din Hawaii, cunoștea data și ora de atac și că Roosevelt a refuzat fără îndoială și în mod deliberat să notifice Hawaii despre atacul care urma.
Stinnett documentează chiar că șeful de stat major al armatei americane i-a informat pe șefii biroului de la Washington din toate ziarele și revistele importante despre atac înainte de a avea loc – și le-a cerut sa jure păstrarea secretului, jurământ pe care presa l-a onorat.
Stinnett a petrecut șaptesprezece ani în cercetarea Pearl Harbor și a folosit peste două sute de mii de interviuri individuale și documente desecretizate pentru a ajunge la concluziile sale, făcând dezvăluiri devastatoare despre circumstanțe. Cartea sa a fost declarată „Un triumf al erudiției istorice”, ceea ce oferă dovezi copleșitoare ale afirmațiilor.
Mulți autori, printre care și eu cu siguranță, au ajuns exact la aceleași concluzii: că Roosevelt știa că Japonia va ataca Pearl Harbor și că primise suficientă informații pentru a putea estima ziua și ora acelui atac și că a sacrificat în mod deliberat viețile militarilor americani din Hawaii pentru că stăpânii lui au vrut război și el a vrut ceea ce au vrut ei. Oricât de dezagreabil este aceasta, nu există altă concluzie posibilă.
Studiourile cinematografice din SUA au comis de-a lungul anilor crime istorice substanțiale prin denaturarea majorității războaielor americane, hrănind publicului o narațiune dorită, mai degrabă decât adevărurile despre comportamentul guvernului lor.
Tratamentul lor asupra atacului japonez asupra Pearl Harbor nu a făcut excepție. Flota americană nu a fost atât de afectată de atac pe cât cred mulți. Navele scufundate la Pearl Harbor erau în cea mai mare parte depășite din epoca Primului Război Mondial și aveau o valoare militară în scădere rapidă. Doar unul dintre navele de luptă, Nevada, era capabil să se deplaseze prin propria putere.
Navele valoroase, cum ar fi portavioanele, au fost ordonate să iasă din zona de luptă, doar navele mai vechi din Primul Război Mondial fiind expuse la avarii sau distrugeri. Este în general acceptat că majoritatea acestor nave mai vechi nu ar fi fost egale cu marina modernă japoneză și ar fi fost distruse rapid în orice luptă. Istoricii militari sunt în general de acord că SUA nu au pierdut nimic de valoare la Pearl Harbor – totul conform planului.
„O campanie masivă de propagandă pentru așa-numita „Ziua Infamiei” rezonează în SUA până în prezent. Majoritatea americanilor rămân orbi în mod voit la faptul că atacul furtiv fără declarație de război pentru care japonezii sunt defăimați la nesfârșit este o procedură standard de operare a SUA și a fost folosit de Statele Unite în sute de atacuri neprovocate asupra unor țări complet inocente și lipsite de apărare din întreaga lume. în ultimii două sute de ani.”
Învierea adevărurilor istorice nu este întotdeauna nedureroasă. Îmi amintesc că am văzut un documentar TV special despre atacul de la Pearl Harbor în urmă cu câțiva ani, în care gazdele programului l-au intervievat pe unul dintre puținii supraviețuitori ai acelui atac care era încă în viață, un bărbat de peste 80 de ani la acea vreme.
El a povestit cum a fost aruncat de pe nava sa în apă de o explozie și a reușit să se urce într-o barcă de salvare. El a spus că unul dintre prietenii săi apropiați era în apă din apropiere și a întins mâna să-l apuce de brațul bărbatului și să-l tragă la bord, dar că bărbatul a fost atât de ars încât toată carnea i s-a desprins în mâinile prietenului său.
În acel moment nu a mai putut continua, dar a izbucnit în lacrimi la durerea din acea amintire care, evident, nu-l părăsise niciodată. Cum i-ai putea spune acelui om că președintele țării sale știa de atacul iminent, dar i-a lăsat pe el și miile lui de colegi de nave la soarta lor?
Golful Tonkin și invazia SUA în Vietnam
Cu toate acestea, din nou, SUA au fost hotărâte să aibă un alt război, la fel ca și președintele lor, de data aceasta Lyndon Johnson. Și încă o dată, războiul nu a avut sprijin popular în rândul poporului american, așa că președintele și personalul său au inventat încă o dată o poveste pentru a justifica în fața publicului încă un război nejustificat.
Pe 4 august 1964, președintele Johnson a intrat la televiziunea națională și a spus națiunii că Vietnamul de Nord a atacat nave americane în Golful Tonkin și că a cerut autorității Congresului să poarte război împotriva Vietnamului de Nord. „Actele repetate de violență împotriva forțelor armate ale Statelor Unite trebuie să fie întâmpinate nu numai cu apărare alertă, ci și cu un răspuns pozitiv. Răspunsul este dat în timp ce vorbesc în seara asta.” spuse Johnson.
Congresul SUA a adoptat curând Rezoluția din Golful Tonkin, care i-a oferit lui Johnson autoritatea de a conduce operațiuni militare împotriva Vietnamului de Nord. Până în 1969, peste 500.000 de militari americani luptau în Asia de Sud-Est.
Dar Johnson și secretarul său al Apărării, Robert McNamara, mințiseră Congresul și poporul american. De fapt, Vietnamul de Nord nu atacase USS Maddox, așa cum susținea Pentagonul, iar „dovada fără echivoc” a atacurilor neprovocate împotriva navei de război americane a fost o fabricație completă.
În 1981, jurnaliștii au reexaminat jurnalele navei și au ajuns la concluzia că rapoartele despre un atac cu torpile din partea nord-vietnamezilor erau nefondate și au fost fabricate. În 2005, un studiu secret al NSA a fost declasificat, care a concluzionat că nu au existat niciodată nave nord-vietnameze lângă USS Maddox în ziua în cauză, când Johnson a susținut că a fost atacat.
Raportul NSA a afirmat: „Nu este pur și simplu posibil că există o altă poveste cu privire la ceea ce sa întâmplat; problema este că nu s-a întâmplat niciun atac în acea noapte”. Istoricul Robert J. Hanyok a concluzionat că NSA a denaturat în mod deliberat rapoartele de informații, dând astfel SUA o justificare aparentă pentru a începe un război cu Vietnam, un război care nu avea nicio justificare.
Deturnarea Irakului
Mulți susțin că evenimentul 9-11 a fost un eveniment fals pentru a justifica invazia și deturnarea Irakului. Indiferent dacă acest lucru este adevărat sau nu, guvernul SUA și mass-media au produs un adevărat val de „dovezi” că Irakul trebuia invadat dintr-o multitudine de motive, unul dintre principalele motive fiind că țara avea „în câteva săptămâni” să aibă arme nucleare pregătite. să lanseze împotriva Israelului.
Desigur, Irakul a fost in stare „în câteva săptămâni” de a avea aceste arme ce necesitau timp de aproximativ zece ani pentru dezvoltare, toate mărturiile s-au dovedit că erau minciuni de propagandă. La un moment dat, președintele de atunci Bush a spus lumii că „a ieșit un raport de la [Comisia pentru Energie Atomică] – AIEA – că ei [Irakul] erau la șase luni până la dezvoltarea unei arme. Nu știu ce dovezi mai avem nevoie.”
Cu toate acestea, AIEA a emis imediat un comunicat de presă în care neagă că ar fi emis vreodată un astfel de raport și că erau mulțumiți că Irakul nu are niciun program nuclear. Cu excepția unui ziar, întreaga mass-media americană a ignorat negarea AIEA și a continuat să repete raportul fals al lui Bush.
Era mult mai mult. Un document care a fost difuzat și mediatizat pe scară largă, pretins a fi o comandă plasată de Irak pentru uraniu galben, pentru asamblarea de arme nucleare. Acest raport s-a dovedit a fi un fals evreiesc produs de Mossad-ul Israelului. Cineva a făcut un număr și a numărat peste 900 de minciuni separate pe care guvernul SUA le-a spus pentru a justifica invazia și deturnarea Irakului.
Libia a fost asemănătoare.
Guvernul SUA și toată mass-media occidentală produceau în mod constant rapoarte că Khaddafi ducea un război brutal împotriva propriului popor, evidențiat de pagube urbane masive, cratere cu bombe și cadavre peste tot. Cu toate acestea, Ambasada Rusiei la Londra a făcut zeci de fotografii din satelit managerilor de știri de la BBC și le-a arătat că, în toate zonele la care au făcut referire, nu există absolut niciun semn de pagubă de niciun fel. Nu era nici artilerie, nici cratere de bombe, nici clădiri deteriorate și nici cadavre care să fie văzute.
BBC le-a ignorat și a continuat să propage ficțiunea, pentru a ajuta la justificarea invaziei Libiei și a deturnării petrolului acesteia. În toate cazurile, mass-media deținută de evrei s-a poziționat puternic, încurajând toate modurile pe care aparent doar evreii le-au dorit.
Și, de fapt, toate cele 200 de războaie din SUA au fost la fel – atacuri nejustificate asupra țărilor nevinovate, susținute de cele mai scandaloase minciuni.
Acest lucru nu s-a schimbat niciodată. Continuă astăzi împotriva Rusiei, Chinei și Iranului.
*
Scrierile dlui Romanoff au fost traduse în 32 de limbi, iar articolele sale au fost postate pe peste 150 de site-uri de știri și politică în limbi străine din peste 30 de țări, precum și pe peste 100 de platforme în limba engleză. Larry Romanoff este un consultant de management pensionar și om de afaceri. A deținut funcții de conducere în cadrul unor firme internaționale de consultanță și a deținut o afacere internațională de import-export. A fost profesor invitat la Universitatea Fudan din Shanghai, prezentând studii de caz în afaceri internaționale la cursurile EMBA de nivel superior. Domnul Romanoff locuiește în Shanghai și scrie în prezent o serie de zece cărți legate în general de China și Occident. El este unul dintre autorii care contribuie la noua antologie a lui Cynthia McKinney „When China Sneezes”. (Cap. 2 — Confruntarea cu demonii).
Arhiva lui completă poate fi văzută la
https://www.bluemoonofshanghai.com/ + https://www.moonnofshanghai.com/
El poate fi contactat la: 2186604556@qq.com
*
NOTE
[1] Sacrificiul Lusitaniei
https://capitalismtheliberalrevolution.com/blog/the-sacrifice-of-the-lusitania/
[2] O crimă intenționată: scufundarea Lusitaniei
https://www.amazon.com/Wilful-Murder-Lusitania-Diana-Preston/dp/0385601735
[3] Thomas Kimmel (nepotul soțului amiral Kimmel), „12 New Pearl Harbor Facts”,
The Barnes Review, noiembrie/decembrie 2004, pp. 37-41.
[4] Roger A Stolley, „Pearl Harbor Attack No Surprise”,
The Journal for Historical Review, voi. 12, nr. 1, primăvara 1992, p. 119-21.
[5] Japonia în al Doilea Război Mondial – O victimă a cămătării? De Dr. Ingrid R. Zundel pe 26 iunie 2011
http://www.veteranstoday.com/2011/06/26/was-world-war-ii-fought-to-make-the-world-safe-for-usury/
[6] FDR știa că Pearl Harbor va veni
http://www.nypress.com/news/fdr-knew-pearl-harbor-was-coming-EBNP1020010614306149999
[7] A știut Roosevelt dinainte despre atacul de la Pearl Harbor, dar nu a spus nimic?
https://www.straightdope.com/21343027/did-roosevelt-know-in-advance-about-the-attack-on-pearl-harbor-yet-say-nothing
Copyright © Larry Romanoff, Blue Moon of Shanghai, Moon of Shanghai, 2023
Traducerea: CD