Mircea Druc

Etnoenergie

 

Noi, românii basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni suntem trecuţi prin malaxorul Internaţionalei comuniste. În perioada 1940-1951, am suferit o  deznaţionalizare brutală, agresivă. Şi, din 1951 şi până în prezent,  trăim un  alt proces de deznaţionalizare, pe care îl numesc „anihilarea silenţioasă”. Exodul de populaţie din cele 11 judeţe şi Ţinutul Herţa, răpite de imperiul sovietic, constituie peste un milion de oameni. Un caz aparte de anihilare brutală şi silenţioasă  a românilor înstrăinaţi  îl reprezintă Transnistria.

 

După moartea lui Stalin, internaţionaliştii n-au abandonat politica lor în teritoriile ocupate.  Timp de  două  perioade  consecutive, denumite „dezgheţul lui  Hruşciov” şi „stagnarea lui Brejnev”, deznaţionalizarea   a continuat, însă cu alte  mijloace, specifice. De exemplu, şomajul, provocat  în mediul rural cu populaţie  majoritar românească. Urma strămutarea planificată la minele din Donbas, la exploatările forestiere din Komi, la şantierele de şoc din Siberia, la noile pământuri desţelenite din Kazahstan şi Extremul Orient. În acelaşi scop acţionau şi frecventele reorganizări teritorial-administrative, multiplicarea raioanelor, proliferarea structurilor birocratice, ministerologia şi ministerocraţia.  

 

Moscova şi Kievul au depopulat sistematic Basarabia şi nordul Bucovinei, reuşind să amplaseze, în  locul românilor,  circa două milioane de colonişti,  recrutaţi  din toate colţurile imperiului. Aceştia  erau ademeniţi cu funcţii de conducere, cu diverse privilegii. Încurajaţi de regimul sovietic să se considere „eliberatori” şi „specialişti de valoare”, colonizatorii afişau o aroganţă greu de imaginat.  Unii continuă să o facă şi  în prezent, la Tiraspol, la Bălţi şi la Chişinău.

Care era structura socială a „eliberatorilor?”. Mai întâi  o  numeroasă nomenclatura a PCUS. O altă categorie aparte  a veneticilor –  ofiţerii,  ieşiţi la pensie.  De regulă militarii preferau oraşele: Chişinău, Bălţi, Tighina,  Cahul, Cernăuţi, Ismail şi Reni. Sau centrele raionale şi localităţile de pe Nistru, Prut, Dunăre. Pentru ei nu existau restricţii  privind „propiska” (viza de reşedinţă). Aceştia se puteau stabili oriunde doreau. Primeau apartamente peste rând, li se repartizau terenuri pentru  vile. Dispuneau de toate facilităţile. Apoi, femeile nemăritate sau rămase văduve. Acestea veneau „din fundul Rusiei” cu sutele de mii. Femeile indigene, basarabencele şi bucovinencele, familiste şi bune gospodine, cu greu făceau faţă  unei invazii matrimoniale  sui generis din estul imperiului bolşevic. Concomitent, vechile teritorii naţionale româneşti au fost invadate şi de  vântură-lume: delincvenţi de drept comun, eliberaţi din penitenciarele de dincolo de Ural, puzderie de aventurieri, prostituate, vagabonzi, alcoolici.

 

Basarabia română, denumită  de administraţia imperială a ţarilor  «Российская Швейцария» („Elveţia rusească”) devenise pentru exponenţii imperiului  ideocratic sovietic «солнечная и цветущая Молдавия»,  adică „Moldova însorită şi înfloritoare”. RSSM  înregistra cea mai mare densitate a populaţiei  în comparaţie cu celelalte republici sovietice (până la 150 de locuitori pe km2 în partea centrală). Fostele judeţe româneşti aveau prin anii 70  şi cele mai  bune rezultate în procesul diabolic de formare a „omului nou sovietic”. Astfel fondul genetic  al naţiunii române a fost grav avariat: refugiul, emigraţia, deportările, mobilizarea totală, foametea organizată, colectivizarea, strămutarea planificată  la şantierele de şoc, epurările frecvente   ale intelectualilor,  psihiatria sovietică.

 

Au trecut  mai mult de două decenii de la colapsul imperiului. Majoritatea internaţionaliştilor însă resping cu încăpăţinare terminologia cu ajutorul căreia  Mihail Gorbaciov  încerca să restructureze un regim comunist osificat. Am în vedere noţiuni precum  descentralizarea, transparenţa, pluripartitismul, libertatea presei, migraţia, emigraţia, privatizarea, investiţiile  străine. Internaţionaliştii blestemă, înfierează naţionaliştii şi  fenomenele precum fronturile populare din coloniile sovietice, care  sperau să iasă din impas atacând birocraţia de partid si de stat, corupţia, degenerarea, mafia, cenzura şi  multe alte puncte vulnerabile ale realităţii  sovietice.

 

In prezent, printre internaţionalişti s-a format o mare castă de „politologi”. Unii provin direct din rândurile foştilor exegeţi  în catehismul sovietic. Specialişti în ştiinţele sociale”: istoria PCUS, bazele marxism-leninismului, comunismul ştiinţific, ateismul ştiinţific. Aceşti profesionişti reciclaţi inundă acum  mass-media. Au  portaluri, site-uri, bloguri şi continuă să propage  tipul de colonialism sovietic. „Experţii” în cauză ne servesc politica de rusificare a Kremlinului, drept rezolvare ideală a problemei naţionale, ca un proces firesc de „globalizare”. Mulţi dintre ei  cer ostentativ reabilitarea abordării marxiste sau leniniste  a naţiunii. Alţii vor o revenire la metodele  staliniste,  în general, precum şi la renaşterea Imperiului. Fie ţarist, fie comunist,  fie  ortodox-pravoslavnic sau neoliberal, dar imperiu să fie. 

 

Aroganţa fabuloasă  a internaţionaliştilor se manifestă pretutindeni.  Ostentativ, cu trandafiri sau garoafe la petliţă, ei se dau drept  unicii apărători ai libertăţii. Nu-i stinghereşte nici un pic faptul că sunt reprezentaţii  unor doctrine în numele cărora  au fost deja decimate  sute de milioane de oameni. „Gâştele colhoznice” nu admit instrumente de analiză, care să permită sesizarea şi interpretarea unor evenimente ca invazia militară sovietică, comportamentul colonial al nomenclaturii PCUS, deportările, deznaţionalizarea,  crimele,  care au însoţit procesul de edificare  a  lagărului socialist. Internaţionala comunistă  nu s-a sinchisit niciodată că metodologia ei nu include categoriile şi noţiunile folosite de naţionalişti pentru a înţelege ce s-a întâmplat, cu adevărat, în URSS.

 

La finele anilor 60 eram doctorand la Moscova. Locuiam în căminul  Academiei de Ştiinţe a URSS, pe bulevardul Vavilov. Aveam acolo mulţi colegi kazahi. La primul contact, am rămas nedumerit de atitudinea lor faţă de epopeea „pământ desţelenit”. Eu, moldoveanul Mircea Druc,  la 16 ani, am plecat  voluntar, cu foaie de drum comsomolistă, ca să „ajutăm poporul frate kazah”. Se cuvenea, conform mentalităţii sovietice, să  fiu mândru: am lucrat  în Kazahstan tractorist, combainer, am fost decorat cu medalia «За освоение целинных земель». Toate astea însă erau percepute negativ de unii tineri kazahi. Şi, cu timpul,  am descifrat motivul: eram considerat o victimă tipică  „a aventurii hruşcioviste”.

 

De la  colegii kazahi am aflat un lucru, care mi-a conturat orizontul. Naţionaliştii lor lansaseră un apel ilegal, codificat: „Nu vrem să fim minoritate naţională  în ţara străbunilor noştri!”. Drept rezultat, chiar şi familiile kazahilor şcoliţi, din mediul urban, începuseră să aibă până la zece copii. Astfel, naţiunea kazahă, decimată de ţarism şi bolşevici, contracara neocolonialismul sovietic.

 

Românii basarabeni  şi nord-bucovineni se aflau într-o situaţie similară cu cea a kazahilor. Revista academică „Nauka i Jizni”  semnala presingul demografic fără precedent  – drept  un „fenomen negativ pentru RSSM”.  Articolul, apărut la Moscova, a provocat  mânia „feodalilor” de la Chişinău. Problemele  demografice au fost declarate tabu şi  cenzurate drastic.

 

Noi, românii din teritoriile ocupate, ca şi kazahii, ca şi ceilalţi captivi, ne mobilizam tacit resursele. La ţară, în raioanele din centrul  şi  sudul RSSM, se declanşase o explozie demografică: tot mai multe „mame-eroine” românce, care creşteau câte zece copii. Iar balticii, caucazienii, ucrainenii, puneau în mişcare alte mecanisme pentru a supravieţui în condiţiile invaziei noilor colonişti-internaţionalişti din „republicile sovietice frăţeşti”. Dar nu neapărat biologice (demografice). Fiecare colonie sovietică rezista cum putea politicii de deznaţionalizare silenţioasă  promovată de  PCUS.

 

Am căutat să aflu  cum  apreciază  elitele kazahe situaţia în prezent? Aidos Sarimov, de exemplu, fost colaborator al Institutului de cercetări strategice din Kazahstan, sef de sector în administraţia prezidenţială a ţării, director al „Fondului Altânbek Sarsenbaev” constată:

 

„Există două mari adevăruri, evidente  pentru mine.  Primul. Nu putem considera că situaţia actuală va fi una permanentă. Situaţia se schimbă rapid.  Acum se desfăşoară un proces de maturizare a părţii kazahe din societatea Kazahstanului. Putem spune că a început a doua etapă  de autodeterminare  naţională.

 Al doilea adevăr: kazahii au devenit o majoritate naţională reală. Până la acest moment, majoritatea intelectualităţii naţionale şi-a format concepţiile în condiţiile  în care kazahii constituiau o minoritate naţională. De aici şi tonul gălăgios, uneori  cam isteric al declaraţiilor şi acţiunilor, de aici şi lozincile peste măsură de vehemente. Dar lucrurile se schimbă.  Treptat, am ajuns în momentul când elita Kazahstanului  devine o elită naţionalistă. Acest fenomen constituie un proces obiectiv, o condiţie de supravieţuire a naţiunii şi a statului kazah.  Şi astăzi orice persoană lucidă îşi dă seama că ideologema actuală – „ţara cu 130 de naţionalităţi”, adică  acel pilon pe care se ţine ideea unui Kazahstan multinaţional  – această construcţie mâine nu va mai rezista la un control demografic. Privind obiectiv, peste treizeci de ani populaţia rusă a Kazahstanului se va diminua până la patru-cinci procente. Elita ţării va fi alta. În atare condiţii limbile engleză şi chineză, la fel ca şi limba kazahă, se vor bucura de o popularitate mai mare decât limba rusă. Faţă de aceasta se cuvine să avem o atitudine normală”.

(http: //www.regnum.ru/news/   11. 07. 2009).

 

În pofida contraofensivei internaţionaliste, geneza şi dinamica naţionalismului revin în actualitate. Rusia postcomunistă reprezintă, se pare, cel mai spectaculos fenomen de renaştere a conştiinţei naţionale. Printre exegeţii naţionalismului rus contemporan se evidenţiază, combativ şi creativ, Constantin Krâlov, Alekcandr Samovarov, Mihail Beliaev, Cemion Reznicenko. Un suport considerabil pentru „Naţionalismul ştiinţific” este şi manualul „Naţionalismul ca ideologie politică”, apărut la Moscova în 2005. Autorul  lucrării  este Vladimir Malahov, doctor în ştiinţe politice, decanul facultăţii de ştiinţe politice a Şcolii superioare de ştiinţe sociale şi economice. Acesta evidenţiază aspectul ideologic, politic şi psihologic ale naţionalismului, funcţiile  sale de bază, pe care le exercită în societatea contemporană. E vorba de: funcţia de legitimitate, funcţia de mobilizare şi funcţia de  compensare.

 

În lucrările sale numeroase,  expuse pe  site,  A. A. Dobrovolski (Dobroslav),  disident sovietic şi deţinut politic în timpul lui Brejnev, explică cu patos diversele faţete ale naţionalismului:

Naţionalismul  nobil  reprezintă un ecou puternic al actelor de eroism ale strămoşilor în sufletele urmaşilor. Acesta îşi trage forţa sa uimitoare şi inepuizabilă din acel aliaj integru al subconştientului denumit „sufletul poporului”, care  este, înainte de toate, memoria  colectivă… Voinţa străbunilor înseamnă voinţă naţională.

Naţionalismul sacru, ca moştenire ancestrală, este axat pe un fundament iraţional de nestrămutat, este întipărit în sânge şi trăieşte în inimi. Vorbind în limba biologiei, naţionalismul este programat genetic.

Naţionalismul rus  constituie dreptul sfânt al naţiunii  originare de a fi stăpână în propria casă şi de a avea un guvern naţional rus. Naţionalismul rus înseamnă ordinea rusă: problema naţională  în Rusia  să fie rezolvată,  într-un final, de către ruşi! Vocaţia principală a naţionalismului rus este măreţia naţiunii! Statul  să devină în mod exclusiv o unealtă a voinţei naţionale. Binele patriei  şi onoarea rusă mai presus de orice!…”

 

În procesul de destrămare a imperiilor, inclusiv a celui sovietic, naţionalismul a servit drept instrument de mobilizare şi consolidare a maselor. El reprezintă un instrument forte cu ajutorul  căreia se poate rezolva problema legitimităţii frontierelor naţional-statale. Pentru  noi, românii basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni retorica naţională  a îndeplinit, în principal, o funcţie compensatorie, ajutându-ne să suportăm traumele suferite după raptul teritorial din 28 iunie 1940.

 

În prezent, naţionalismul este una din principalele ideologii, concurând cu neoliberalismul  şi socialismul. Contradicţia dintre cele două forţe enorme, diametral opuse – „naţionalismul natural” şi „internaţionalismul artificial” reprezintă problema cheie în strategia de supravieţuire la scara întregii planete.

Naţionalismul are rădăcini atavice şi un statut de constantă istorică. Odată provocat, erupe. De-a lungul secolelor, naţionalismul clasic a dărâmat imperii. Nu doar resurecţia neoliberală, nu numai capitalismul  a împins comunismul în istoria utopiilor moarte, dar  şi mişcările de eliberare naţională. Şi, în viitor, aspiraţiile micilor naţiuni captive se vor manifesta  tot mai energic.

 

Cercetătorii ruşi folosesc frecvent noţiunea de „национализмоведение», adică „naţionalismologie”,  sau „Ştiinţa Naţionalismului”. Odinioară regimul sovietic finanţa şi edita la Praga o revistă internaţională „Problemele Socialismului”. În prezent, la Moscova, apare o revistă solidă „Problemele Naţionalismului”.

 

Etnosistem

 

Merită menţionat un paradox al timpurilor noastre: este mult mai uşor să fii naţionalist decât să vorbeşti sau să scrii despre naţionalism. Cunosc acest lucru din propria-mi experienţă. S-a întâmplat cândva, demult, să joc un rol de „comunist-internaţionalist”,  convins şi belicos. Drept ilustraţie a tezei  poate servi şi  un Memoriu al meu adresat, în aprilie 1974, lui  Pelşe Arnold Ianovici, preşedintele Comitetului Controlului de Partid de pe lângă CC PCUS.

 

Cu certitudine, naţionaliştii reprezintă o structură biopsihică înnăscută. Lupta naţională, în comparaţie cu lupta de clasă, înseamnă să-ţi găseşti o familie spirituală. Să descoperi un mediu, unde fiecare persoană în parte  ar putea  identifica forma şi esenţa a ceva către care, în subconştient, a tins mereu, din adolescenţă. Oamenii care aderă la mişcările  de eliberare naţională cunosc sensul unei atare opţiuni. Încercările  propriului meu destin, drumul pe care  l-am  parcurs m-au convins: doar un naţionalist poate avea asigurate două valori salvatoare: imunitatea şi  identitatea. În acelaşi timp, naţionalistul se expune unui risc permanent.

 

Expansiunea economică, discriminarea culturală, invazia militară mobilizează întotdeauna resursele naţionale de supravieţuire. Rezistenţa se va încrâncena pe măsură ce internaţionaliştii tind să aplice  naţiunilor şi persoanelor  metode  similare  cu  biotehnologia,  care permite obţinerea  unor  organisme modificate genetic (OMG).

 

„Omul depozitează în organismul său memoria milenară a străbunilor. Calea, parcursă de poporul său, este codificată în gene. A cunoaşte şi a descifra acest cod înseamnă discretizarea unor precepte de importanţă  vitală pentru viitor”. «Московский комсомолец», № 7, пятница, 9  января  1981 года.

 

Drept confirmare a tezei sunt fenomenele  precum „instinctul de perpetuare a speciei” şi „experienţa strămoşilor”, focalizată într-un singur parametru – „fosfataza alcalină”. În general, organismul uman are mai mulţi parametri de genul „fosfatazei alcaline”. Antropologii şi geneticienii vor determina şi vor confirma statistic rolul fiecărui parametru. Astfel  se va putea recomanda, probabil, pentru fiecare om,  un stil de viaţă individual, pornind de la experienţa strămoşilor săi biologici.

 

Un exemplu – „explozia demografică selectivă”. În plan biologic, probabilitatea că se va naşte un copil de gen masculin sau feminin este egală. Şi anual  se nasc aproximativ acelaşi număr de băieţei şi fetiţe. După război, însă, în ţările care au suferit pierderi mari de populaţie masculină, se observă o creştere spontană a natalităţii în care băieţii predomină.

 

Un alt exemplu – „megaorganismul”. La termite, capacitatea de a construi  „piramide” apare doar atunci când există o anumită cantitate de insecte, care să formeze un fel de „organism difuz”.

 

Încă un exemplu. Păsările sălbatice în timpul migraţiei  nu au călăuză care să ghideze cârdul. În şase cazuri din zece, în fruntea stolurilor migratoare zboară păsări tinere,  ieşite din găoace  în vară. Căile de parcurs  se întind uneori pe mii de kilometri. Exemplarele tinere nu cunosc aceste rute. O pasăre izolată, bătrână sau tânără, nu ştie încotro să zboare, stolul însă cunoaşte drumul. O pasăre singuratică, rătăcită de cârd, începe să se agite haotic şi de regulă piere…

 

Cunoştinţele, deprinderile, instinctul autoconservării, strategia alimentară, funcţionează şi ating scopuri finale doar atunci când indivizii se află împreună. Când exemplarele constituie un ansamblu de fiinţe. O atare Entitate sau un astfel de Întreg se creează în lumea animală, în societatea umană şi chiar în regnul vegetal. Acest cumul de exemplare reprezintă un „Supraorganism” sau „Megaorganism”. Pentru denumirea „megaorganismului” din regnul uman şi valorificarea realizărilor cruciale ale geneticii şi antropologiei am propus noţiunile de „Etnosistem” şi ”Proiectarea Etnosistemică”.

*

*   *

Etnosistemica

 

Am impresia că geniul elitelor naţionale  de la  Bucureşti şi Chişinău se reduce treptat la expectativă. Înţelepciunea lor constă în a şti să aştepte. Iar masele populare, electoratul  din întreg spaţiu românesc vegetează în prezent într-un mare vid ideologic. Dorinţa multor politicieni, sinceră şi pioasă, de altfel, e ca lucrurile să se aranjeze de la sine. Să lăsăm ca timpul să lucreze pentru noi. Iar convingerea multora  că marea confruntare politică „stânga-dreapta” ar decide destinele  oamenilor constituie o gravă eroare, teoretică şi practică. Mitologia conflictului „iremediabil” dintre aderenţii doctrinei „de stânga” şi a celei „de dreapta” nu mai are nici un credit şi nu rezistă analizei. În politică, precum în sfera ştiinţelor, literaturii şi artei, numai personalităţile creează. Iar istoria – dacă nu o divinizăm – rămâne doar o listă a creaţiilor, dar niciodată motorul acestea.

 

După 2007, toate modelele  vechi  sau  mai recente, recomandate românilor de  către politicieni şi profeţi,  s-au redus  la o singură soluţie: integrarea euro-atlantică. Şi acum, tot românul, vorba vine, nu aşteaptă decât  strategiile post-aderare elaborate de guvern şi de partide.

 

Întrebare: prin această  ultimă opţiune vom putea oare escalada infinitele crize conjuncturale şi de sistem? Vom reuşi, într-un final, să-i scoatem pe români din izolarea geopolitică, impusă pe rând de turci, fanarioţi, maghiari şi slavi? Să sperăm că de datata aceasta am ales corect Remediul. De-o fi bine, de-o fi rău, timpul le clarifică pe toate. Inclusiv scenariile futuriste.  

 

Cu siguranţă, însă, şi acest panaceu euro-atlantic necesită o diagnosticare exactă: care sunt aspiraţiile, alternativele, opţiunile românilor, inclusiv  a celor din afara  frontierelor statale? Este strict necesară şi urgentă o viziune comună. Dar nicidecum asupra a ceea ce a fost, ceea ce este, sau  ceea ce va fi România. Nu are nici un rost să polemizăm la infinit  pe tema: prezent, trecut şi viitor.  Mai important, decisiv şi constructiv ar fi să ştim cu certitudine ceea ce  vrem să fie România integrată într-o lume schimbătoare, în căutare de soluţii la provocările Imperiului.

 

Problema cheie, cred, nu constă în previziune sau profeţie: ce se va întâmpla  peste un deceniu,  peste un secol etc.?  Mai actual şi  stringent e să diagnosticăm exact: ce-i de făcut pentru ca istoria să urmeze calea pe care o dorim? 

 

Saltul calitativ în evoluţia naţiunilor este determinat de  protagoniştii  istoriei: oameni înzestraţi, volitivi, care vor şi pot să tulbure cursul evenimentelor, aparent ireversibil.  Deciziile lor  strategice, însoţite  de riscuri enorme, elaborate la timp şi aplicate  consecvent, asigură ieşirea  naţiunii din impas.

 

Viitorul poate fi planificat. La urma urmei, într-o anumită măsură şi într-o formă oarecare, istoria este tentativa de a corespunde unui plan. E adevărat, îţi poţi face planuri de o perfecţiune totală. Nimeni însă nu-ţi  garantează că  planurile vor fi realizate. Şi adesea eşecul se datorează unei întâmplări, aparent lipsite de semnificaţie.

 

„Poporul”, acest  termen preferat al internaţionaliştilor, consideră, de regulă, că modelul suprem de ordine socială este chiar realitatea actuală, consacrată, în care trăieşte. Elitele intelectuale însă o pun mereu  sub semnul întrebării,  elaborând  utopii sau proiecte. Iar  filozoful   Alexandr Zinoviev  menţiona că „toate marile evenimente din istoria omenirii sunt generate, stimulate şi conduse de diletanţi şi şarlatani”. Să fie oare adevărat? Doar dacă ne amintim de paradoxul lui Bernard Shaw: „Deşteptul se adaptează la lume aşa cum este ea, nebunul caută să o transforme: de aceea orice progres este  opera nebunilor”.

 

Când globaliştii declară că modelul lor  de guvernare şi creştere  economică nu are alternativă, involuntar se înfiripă în cuget protestul şi speranţa. Ştiu: pretutindeni în lume, s-a  declanşat deja o mişcare transnaţională de repudiere a fatalismului unui singur drum.

 

Numai un  Proiect Naţional, cred eu,  mai poate da  un sens benefic vieţii indivizilor. Noi, românii, avem cu toţii un destin. Şi  tot mai mulţi  dintre români  aspiră la autoritatea unui Proiect Naţional, care să includă şi un capitol aparte – „Reîntregirea Patriei”. Proiectul Naţional înseamnă, în esenţă, fortificarea Etnosistemului,  care reprezintă  un fenomen mai recent decât „naţiunea”. Evoluţia calitativă a „naţiunii” constă în atingerea nivelului de  Etnosistem.  Iar o Proiectare Etnosistemică ne va permite să  gestionăm  ciclurile  de schimbări accelerate, de frustrări colective şi conflicte acerbe. Şi, în acest Proiect Naţional, legile biologiei, legile fundamentale ale naturii sunt chemate să joace un rol decisiv. În ultimele două secole factorii biologici au fost, de regulă, ignoraţi, in favoarea fizicii şi a economiei. A venit timpul să corectăm această deviere. Altfel nu vom depăşi  viitoarele crize şi nu vom supravieţui.

 

Concluzia savanţilor antropologi se reflectă şi în concepţia naţionaliştilor contemporani. Istoricul rus Valerii Solovei, de exemplu, susţine că poporul ca integritate există, înainte de toate, în calitate etnică; etnicitatea e mai importantă decât economia, cultura şi politica; etnicitatea e de natură biologică sau, în cel mai bun caz, biologico-socială. A fi etnic rus, german, francez etc., înseamnă  o problemă „de sânge” şi „de pământ”. O coincidenţă între biologic şi cultural-psihologic exprimată prin arhetipuri naţionale. ( …)

 

Fiecare  individ judecă evenimentele pornind de la propriile vicii şi superstiţii. Accentuând importanţa biologicului, ne vom confrunta cu extrema internaţionalistă. Aceasta, de regulă, vociferează: „Rasism!”.  Etnosistemica, însă, nu poate avea ceva comun cu vechile teorii rasiste.  Ea are la bază legile naturii, biofila şi un program epistemologic, care include  autodezvoltarea şi auto-corecţia.

 

Imperative naţionale de identitate şi supravieţuire, asemănătoare  cu cele ale românilor, se află  pe agenda tuturor democraţiilor, vechi şi noi, din est şi din vest, din nord şi din sud.  De aceea se cere astăzi un   efort conştient şi conjugat pentru crearea unor noi forme de organizare şi guvernare, în absolut toate sferele de activitate umană. Problema majoră, însă, ţine de faptul că  „nicăieri uzura morală nu e mai avansată sau mai periculoasă decât în viaţa politică, şi în nici un domeniu actual nu găsim mai puţină imaginaţie, mai puţină experimentare, mai puţină bunăvoinţă de a face faţă schimbărilor fundamentale” (Alvin şi Heidi Toffler).

 

** *

 

Etnoutopia mea.

 

În  perioada 1975-1980, în cadrul unei cercetări speciale, pe bază de contract, am testat circa două mii de „comandanţi ai industriei”.  Şefii de departamente din ministere şi directorii  de mari centrale economice  din lotul investigat îşi desfăşurau activitatea   în  capitala URSS  şi  regiunea Moscovei, în RSSM şi RSSU. Cercetarea avea drept obiectiv „evidenţierea  acţiunilor tipice ale conducerii economice de vârf în condiţii specifice”. Propaganda sovietică oficială  declara   pe  atunci  că URSS se află „în toiul revoluţiei tehnico-ştiinţifice”. Că atinsesem   apogeul  „emulaţiei  celor două lagăre –  socialist şi capitalist”.  Dar cum  reacţiona  elita conducătoare  sovietică la inovaţiile aflate  pe agendă la finele anilor 70?  Cum participau şefii  de diverse niveluri la proiectarea şi aplicarea sistemelor informatice şi informaţionale, ergonomiei, sistemelor de control a calităţii producţiei,  standardizării?. 

 

Conform dicţionarelor explicative, misoneismul este rezistenţă oarbă la orice inovaţie, expresia exagerată a legii inerţiei, care acţionează în viaţa umană, individuală şi colectivă. Cunoşteam şi lucrările savantului italian Cezare Lombroso, care scrie inspirat despre „misoneism” – o  atitudine înnăscută  de respingere a tot ce este modern. Un fel de rigiditate faţă de  ideile  şi soluţiile noi, mai cu seamă a celor  venite din exterior. 

 

La facultatea de psihologie a Universităţii  de Stat „Lomonosov” din Moscova am investigat un fenomen psihic, o atitudine comportamentală diametral opusă misoneismului. E vorba de atracţia instinctivă faţă de tot ce este nou,  de pasiunea schimbului de decor,  de teama de „a te fixa”. Pentru denumirea ştiinţifică a acestui aspect comportamental am propus noţiunea de „filoneism”, ca o trăsătură a caracterului uman.  Astfel,  prin  combinare a  diverse metode psihosociologice, am elaborat  şi omologat o „Tipologie comportamentală a personalului de conducere în condiţiile implementării practice a inovaţiilor ştiinţifico-tehnice”.

 

În  rezultatul  acelei cercetării am descoperit că şefii de rang înalt  din marile centralele economice şi ministere  se împărţeau în:

• „conservatori înnăscuţi” (misoneişti) – 33%;

• activişti, iniţiatori, animatori (filoneişti) – 8%;

• „căldicei, centrişti” (expectativi) – 52%

• „constructivişti creativi” (inovatori) – 7%

 

Printre alte concluzii, am constatat un fapt inopinat: competitivitatea Uniunii Sovietice – „făuritoarea bazei tehnico-materiale a comunismului” era asigurată practic doar de cele 7% de „autentici revoluţionari ai revoluţiei tehnico-ştiinţifice”. Iată un factor important, dar ignorat de cei care investighează cauzele stagnării brejneviste şi  ale colapsului Imperiului Sovietic.

 

Cu certitudine, fără  resurse umane specifice,  realizarea unui Proiect Naţional,  ca şi orice schimbare de direcţie, este, practic, imposibilă. Şi în cazul nostru, vorbind de Paradigma Etnosistemică, nu poţi deveni  din senin un  militant etnosistemic. La realizarea Proiectului Etnosistemic se vor angaja anumite personalităţi, capabile să perceapă, să asimileze valori abstracte, ideale. În masa umană însă asemenea personalităţi inovatoare există în proporţie de circa 7%. Şi acest indice psihofiziologic reprezintă o caracteristică pentru orice popor. Indiferent de  nivelul de dezvoltare socio-economică sau istoria acestuia.

 

 „Cugetarea Etnosistemică” se axează pe următoarele premize:

  • Individul se naşte, personalitatea se formează;
  • Poporul e compus din indivizi, naţiunea din personalităţi;
  • Fiecare individ aspiră să ajungă o personalitate, fiecare popor tinde să devină  o naţiune;
  • Naţiunea, în esenţă, reflectă capacitatea de autoguvernare a unui popor;
  • Etnosistemul reprezintă o ipostază calitativă în procesul de dezvoltare a naţiunii.

 

Etnosistemul reprezintă:

  • Un produs al evoluţiei naturale (biologice): individ – familie  – popor  (o transformare cantitativă);
  • Un produs al evoluţiei psihosociale: individ – personalitate – naţiune – Etnosistem (o transformare creativă, constructivistă).

 

Fiecare „naţionalist autentic”, clasic, e dator să se autoperfecţioneze pentru a deveni un etnosistemic, un etnosistemolog – un profesionist, care cugetă şi acţionează etnosistemic. Iar personalitatea unui lider etnosistemic  ne apare ca o  structură compusă din:

  • ierarhia motivelor,
  • gradul de autocontrol al psihicului şi
  •  necesitatea  nativă de libertate.

 

Elaborând  „Paradigma Etnosistemică”,  nu anticipez o nouă aventură socio-politică. Am în vedere un Proiect Autohton, capabil să răspundă la întrebările nerezolvate sau încă neformulate. Şi, principalul, să includă o viziune românească asupra naţiunii. O alternativă a Renaşterii în contextul eventualelor State Unite ale Europei. Să asigure umanitatea contra celei mai mari ameninţări actuale: dispariţia progresivă a diversităţii, nivelarea persoanelor, reducerea culturilor la o „civilizaţie mondială” construită pe tot ce poate fi mai comun.

 

Deşi, în principiu, e imposibil să prevezi viitorul, consider că utopiile au un rol important în construcţia socială  şi dezvoltarea ştiinţifică. Invenţia creativă  a savantului nu diferă prea mult  de imaginaţia  utopistului. Orice utopie   este  o teorie socială, in timp ce mitul reprezintă aspiraţiile unui grup în vederea distrugerii a ceea ce există. La utopişti nu e totul  himeric, unii fiind revelatori, alţii acţionează ca stimulatori sau ferment al schimbării.

 

Ca să-mi  edific propria utopie  intitulată Etnosistemica am pornit de la   ideea că  integrarea tezei şi antitezei  permite înlocuirea  actualului vid  ideologic cu un Plan viabil de supravieţuire.  În acest scop am încercat  să mă  clarific treptat în legătură cu   fenomene şi  realităţi precum:

• Resurecţia neoliberală după căderea „cortinei de fier”;

• Misterele capitalului;

• Confruntarea  acerbă  internaţionalism – naţionalism;

• Globalism – Antiglobalism  – Alterglobalism;

• Mişcările transformatoare;

• Noile paradigme.

 

În contextul schimbărilor globaliste, Etnosistemica caută soluţii  care să includă obligatoriu criterii şi reguli de edificare a viitorului Stat-Etnosistem, având drept fundament ideologic Dictatura Legilor Naturii plus Bioeconomia, ca o soluţie viabilă la convergenţa de crize, infinita „tranziţie” neoliberală şi actualul haos opţional.

Statul-Etnosistem va asigura omenirea contra  ameninţării  actuale: dispariţia progresivă a diversităţii biologice şi culturale, nivelarea şi reducerea naţiunilor la o „civilizaţie mondială” asamblată din subproduse şi surogate ale globalizării.

Statul-Etnosistem  va apăra dreptul fiecărei naţiuni la un certificat de proprietate asupra unui mediu vital propriu; un drept inalienabil şi imprescriptibil, strict determinat şi general recunoscut, inclusiv de câtre un eventual for suprem al naţiunilor suverane.

Statul-Etnosistem va acorda prioritate Forţelor Naţionale Producătoare şi Forţelor Naţionale Creatoare. Iar sintagma „o altă Românie” presupune un Model Identitar „Dacia Phoenix – Dacia Felix”, având la bază sinergia  valorilor provenite din două surse integrate şi asimilate creativ:

  • biofilia, bioeconomia, biopolitica şi ecologismul;
  • fondul tracic, latinitatea europeană, conservatorismul anglo-saxon, constructivismul germano-nipon şi sionismul consecvent;

 

Evident,  Etnosistemica este o construcţie eclectică. O sinteză creativă a doctrinelor clasice. Ideologia de Sinteză însă nu semnifică un fel de compromis, o soluţie de mijloc, şi nici o etapă tranzitorie către unul sau altul dintre  sistemele economice şi metodele de guvernare existente. Sinteza şi sinergia reprezintă o trecere de la societăţile clasice – una totalitar-consumistă şi alta totalitar-comunistă – către   Economia Etnosistemică. Şi această cale de tranzit  o mai putem denumi şi Etnoevoluţie. 

 

Anticipând critici vehemente, mă întreb frecvent care va fi evoluţia  în spaţiul românesc post-decembrist şi post-sovietic? În România, va triumfa Deminternul precum  a dominat Kominternul după ultimul război mondial? Va avea loc o  trecere definitivă de la „economia de piaţă” la  „societatea de piaţă”? Ar fi oare capabilă naţiunea română, sau vreun partid politic, să aleagă vectorul „aventurii istorice”? Sunt predispuse elitele noastre să caute o cale  de pionierat, fără să aibă suficiente cunoştinţe  şi temperament de exploratori?

 

Nu ştiu, desigur. Răspunsul îl poate da numai Viitorul. Ceea ce ştiu însă prea bine, este că românii au servit deja, ca şi alte popoare, drept material uman, pe care internaţionaliştii şi-au testat unul din marele lor experimente. Am văzut cu ochii mei eclipsa totală din Cetatea Soarelui. După  anul 2000  am asistat  uluit la recidiva Kominternului în Basarabia. Astfel, îmi dau bine seama că generaţiile de români, care au trăit pe viu „aventura comunistă”, ar putea, mai curând, să se întoarcă înapoi.  Puţini români ar mai avea curajul s-o ia de la început. Să adere la o doctrină politică inedită, ieşită din comun. Mai mult decât atât. La  Bucureşti, unii liderii politici, în loc să participe la o aventură, cum ar fi, de exemplu, Etnosistemica, ar putea să-i  susţină pe cei  dispuşi să „întoarcă armele”, ca la 23 august 44.

 

Cu toate acestea,  consider că Utopia  unei „alte lumi” şi a unei „alte Românii” e necesară şi e posibilă. Cum poate deveni însă realitate? Printr-o sinteză a aspiraţiilor pozitive pe care cei de stânga şi cei de dreapta, internaţionaliştii şi naţionaliştii, euro-optimiştii şi euro-scepticii le manifestă alternativ şi disparat. Printr-un alt mod de a vedea destinul uman, destinul Uniunii Europene şi al Planetei în general. Printr-o altă atitudine faţa de viaţă. Printr-un alt tip de raţionalitate, gândire şi conduită. Sper că promotorii Cugetării Etnosistemice vor deveni cu timpul  o forţă intelectuală proactivă, retroactivă şi proiectivă. Ei vor construi o punte între memoria ancestrală şi un viitor încă necunoscut.

 

La macro nivel, „a cugeta şi acţiona etnosistemic” semnifică: elaborarea teoretică  şi transpunerea  consecventă în practică a Paradigmei Etnosistemice, ca o nouă viziune. Ca o stare de anticipaţie optimistă, legată de făurirea unei civilizaţii post-corporatiste, post-consumiste şi post-escatologice. Efortul lor conjugat, coerent şi creativ va transforma enunţata Paradigmă Etnosistemică într-un  suport teoretic  pentru  Ştiinţa Modelării  şi Arta Guvernării  în viitorul Stat-Etnosistem.

 

In arena politică, Etnosistemica se impune ca un rival capabil să răstoarne ideologiile  globaliste. Ea va contracara excesele internaţionalismului comunist şi supremaţia internaţionalismului consumist,  supremaţie axată pe emanciparea economiei de sub  preceptele moralei, politicii şi religiei. Am certitudinea că etnosistemicii vor   putea  opera o răsturnare politică autentică, care să determine Reînnoirea. E vorba de o mutaţie importantă  în percepţia,  conştiinţa şi voinţa oamenilor. Am în vedere  „efectele vizibile ale schimbărilor invizibile suferite de sentimentele oamenilor”, la care se referea, acum o sută de ani, Gustave Le Bon.

 

 

 

Aventura mea.

 

Solitar, încă din anii de studenţie, mi-am însuşit principiul: „Fă-ţi drum din mers, vindecat de iluzii!”. De iluzia Adevărului, Perfecţiunii, Absolutului, Revoluţiei, Progresului. Întotdeauna Adevărul este parţial. Perfecţiunea,  Absolutul nu există, nu pot fi atinse. Revoluţia  este mai curând distructivă decât salvatoare. Progresul nu e nicicând  atât de mare  precum se afirmă adeseori.

 

Etnic român fiind, mi-am dorit din totdeauna să văd şi conaţionali de ai mei printre deschizătorii de drumuri. Vreau să-i venerez pe acei liderii, care renunţă treptat la modul tradiţional de a face politică. Care îşi apără identitatea. Indiferent dacă sunt la guvernare sau în opoziţie,  sunt parlamentari sau extraparlamentari.

 

După căderea dictaturii comuniste (sau, în altă versiune, după lovitura de stat) din decembrie 1989, speram că elitele vor iniţia edificarea unei „alte Românii”. Aşteptam un  aport creativ la elaborarea unei strategii de supravieţuire în Era Globalistă. 

 

Am adesea impresia că ne-am întors înapoi, la starea de spirit din preajma primei conflagraţii mondiale. Cu toate acestea, eu, la nivel  strict personal, parcă aşi fi mai  fericit. Mă simt  oarecum liber şi mai împăcat sufleteşte decât în „paradisul internaţionalist sovietic”, invocat cu atâta încrâncenare de românofobii  antiunionişti de la Chişinău, Tiraspol, Bălţi şi Comrat.

 

Mă întrebam adeseori: „ – În plan psihologic,  tu, Mircea Druc,  cam pe unde te încadrezi în  acea tipologie comportamentală, elaborată la Moscova, la finele anilor 70?”.  Cele două extreme – misoneismul şi filoneismul îmi sunt străine. Atât dorinţa de a păstra cu orice preţ un  status quo („doar de-oi muri eu!”), cât şi pasiunea de a reforma şi restructura, până în pânzele albe.

 

Am încercat  mereu, în limita posibilităţilor, să aplanez  disputele şi confruntările în termeni precum: „Aut, aut, tertium non datur!” Astfel, dilema „tradiţie sau modernitate” nu-şi mai are loc în opţiunile mele etnosistemice. Promotorii spiritului autohton şi avocaţii teoriei sincronizării prin imitaţie, îşi egalează şansele.

La nivel interpersonal, mă aventurez să netezesc asperităţile  şi caut să „merit iubirea aproapelui meu”.

 

Mi-ar fi plăcut,  uneori,  să fiu „de aici şi de dincolo”, cu aceeaşi intensitate şi „în acelaşi moment”. Cuget simultan ceea ce până în prezent nu a fost abordat decât  în contradictoriu. Caut sintonia celor două  tendinţe antagoniste: una de a fixa ceea ce  s-a realizat deja, cealaltă de a suprima gradual ceea ce  este consacrat, pentru a pune în loc o realitate superioară. Am fost şi am rămas  un visător constructivist. Cred sincer în binele stabilităţii. Dar şi în necesitatea schimbării. Fiindcă prea multă ordine duce la sclerozare. Iar  o dezordine accelerată  devine distructivă.  

 

Până la destrămarea Imperiului sovietic, supus rigorilor de  cazarmă comunistă, încercam să evadez în Occident. În sensul direct al cuvântului. Sau măcar virtual. Micele naţiuni captive, solidare şi disperate, au demolat „şandramaua bolşevică”. Şi, din fugă, am nimerit  cu toţii din  cazarma internaţionalistă a lagărului socialist  în „bordelul societăţii de consum”.

 

Să fi intuit cumva că peste  decenii,  voi ajunge să iau act de justa sentinţă,  dată de academicianul Florin Constantiniu, m-aş fi comportat, probabil, relativ mai moderat. Atât în lupta vieţii, în general, cât  şi pe baricadele democraţiei. Iată verdictul unui savant  – o autentică şi mare conştiinţă naţională a tuturor românilor:

 

„În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie ’89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate… În raport cu 1859-1878 şi 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decât infime temeiuri de satisfacţie şi deloc de mândrie… Din 1989, societatea românească a fost profund divizată…, lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului …  Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politica şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi” – Extras dintr-un interviu realizat de Ion Longin Popescu pentru „Formula AS”, publicat Joi, 25 noiembrie 2010.  

 

În prezent mă aflu situat  „dincolo de Stânga” şi „dincolo de Dreapta”.  Nu sunt aliniat,  în particular  şi habotnic, nici unei doctrine politice,  nici unei tradiţii sau religii, dar nici nu resping vreuna. Şi, de foarte mult  timp, am acceptat o călăuză în viaţă: speranţa  şi siguranţa  că o „altă lume” şi o „altă Românie” sunt posibile. 

 

Bineînţeles,  deocamdată  Etnosistemica  este o Etnoutopie personală a lui Mircea Druc. Dar de ce, totuşi o  „aventură” cu referire la   Etnosistemică?  Fiindcă nimeni în lume încă nu a declanşat supra-lupta pentru o Civilizaţie Etnosistemică. Deoarece nu s-a finalizat intenţia de a consolida „o viguroasă mişcare ştiinţifică, ce va împleti frumuseţea Gândirii cu trăinicia Faptei”, făurind astfel Ştiinţa Naţiunii.  Acesta era visul  marelui  sociolog român Dimitrie Gusti.

 

Etnosistemica  mă face să-mi trăiesc neabătut, până la capăt,  propria aventură, în  sensul formulat de Didier Regnier: „Aventura este libertatea noastră supremă. Cea care nu poate fi supusă, reglementată, programată. Aventura este o modalitate unică de a-ţi aparţine. De a dilata în permanenţă limitele noastre omeneşti… Aventura e o soluţie elegantă de a ne trăi, la etapa maturităţii, visele copilăriei”. 

 

Ca unionist  prin definiţie, trăind într-un haos opţional generalizat, îmi duc viaţa sub  imperativul unor decizii individuale de risc. Şi, cât mă mai ţine Dumnezeu, rămân în căutarea unui Remediu Etnosistemic  pentru  o Patrie Reîntregită în spaţiul nostru ancestral carpato-danubiano-pontic. 

 

 

Nota redacției: Sunt onorat să public confesiunile dlui Mircea DRUC. Sunt mărturii și observații, analize, diagnoze și prognoze etc., care vor intra în Biblioteca Naționalismului Românesc. Am sentimentul că înlesnesc producerea unui eveniment istoric: intrarea lui Mircea Druc în conștiința teoretică a Neamului.

Să ne trăiți, domnule Prim Ministru!