Mircea Druc

Marea…

 

„Eternă mare, ca şi odinioară…

Azi goana mea la malul tău coboară.

Cu tresăltări de ape şi lumină

Oglinda ta prelung mă înfioară

Şi-nchise  răni încep să doară

Din flăcări vechi

Ce-n mintea mea se-nbină”

Octavian Goga

 

     O existenţă dominată de tabuuri, o lume fără opţiuni! O luptă crâncenă pentru supravieţuire. Nici un semn de schimbare! Şi, drept rezultat final, o platitudine absolută. Aşa percepeam civilizaţia rurală postbelică din Basarabia şi Bucovina. Uneori mă surprindeam la gândul  că „satul – leagănul civilizaţiei umane” o să devină relicvă de muzeu. În casa în care toţi au crescut deja, obiectele copilăriei nu pot avea valoare funcţională. Dar, ca alternativă la vicisitudinile şi interdicţiile vieţii de la ţară, aveam parte de constrângerile Imperiului Ideocratic Sovietic. O ideologie grotescă, colectivism obligatoriu şi o reproducere simplă în sfera spirituală.

     Mă antrenam, în subconştient, pentru a porni în căutarea altei lumi, a cărei deviză  ar fi fost Libertatea. Şi în plan psihologic, probabil, nu eram ţăran. Visam să plec de acasă. Doream să-mi  finalizez auto-construirea, absorbind înnoirile. Părinţii nu se opuneau şi pentru aceasta le-am fost recunoscător. Mai rămâneau câteva luni  până la terminarea şcolii secundare. Şi, inopinat,  s-a consumat prima  tentativă de a pleca. Mihai Ciubară şi Mircea Rotaru, colegi de clasă, m-au convins: de ajuns atâta şcoală! Mergem la Cocorozeni! Să ne facem tractorişti, că primesc fără examene. Am încetat să-mi fac temele. Mai lipseam de la lecţii. Căutam să comunic cu flăcăi scăpaţi de armată, care umblau să se însoare. Mă luau cu ei la fete, la  serate, în satele vecine.  Ca să par mai matur, încercam să ţin  şi o ţigară între dinţi… 

     Aventura mea  a încetat  după  adunarea cu părinţii. Mama s-a întors de la şcoală bocind: „Fugi de la lecţii!? Te-ai lăsat pe tânjală!? Nu mai asculţi de învăţători? N-o să-ţi dea atestatul!” A urmat o discuţie cu tata, ca între bărbaţi. Lipsa mea de bună cuviinţă s-a spulberat. În urechi îmi suna lamentările mamei: „Oare de ce mă pedepseşte Dumnezeu, păcatele mele!?.. Nu mai am nici un rost în viaţă, n-am fecior…  Credeam că vei semăna cu unchiul Gheorghe, fratele mamei”. Era vorba de ruda noastră, Gheorghe Valuţă. Fratele bunicei Eugenia – mândria familiei. Mult mai târziu, am descoperit numele său într-un ghid al specialiştilor români în agricultură. Însă atunci, în adolescenţă, acest nume avea un efect magic asupra mea. Aşa că, am încheiat cu bine şcoala secundară, în Pociumbăuţi, şi toamna am mers în clasa a opta, peste deal,  la Zăicani.

     Satul meu, Pociumbăuţi… Timp îndelungat îl apreciam ca ceva ieşit din comun. La noi în sat, până şi numele de botez al copiilor erau alese mai altfel. Ţăranii mei spărseseră, printre primii, blocada onomastică, care durase un secol şi ceva. Administraţia ţaristă şi  nomenclatura clericală îi obliga pe românii basarabeni să-şi boteze  copiii cu  prenume ruseşti, sau din calendarul bisericesc, rusificat total şi acesta. Bunica Eugenia îşi amintea că soţul ei, încă de flăcău, fusese fascinat de prenumele Maşa. Răsuna satul când popa, cu o voce severă de bas,  îşi strigă copila de la joacă: Ma-a-şa!. Bunicul ar fi vrut ca pe mezina lui s-o cheme Maşa, ca pe fata popii. S-au opus categoric fraţii mai mari ai mamei, decretând  – Elena. Pentru noi ea a fost întotdeauna mama Ileana.  La Pocimbăuţi veneau pe lume Remus, Augustina, Silvia, Emil,  Marcel, Areta, Veronica, Liviu, Cecilia, Lucreţia, Minodora… Aşa-i chema pe colegii mei de şcoală.

     Ca şi la celălalt rus, ca şi pe timpul  românilor, ca şi la sovietici am ţinut sărbătorile creştine pe stil nou. Rămăsesem sincronizaţi cu Ţara. Prin 51, am lucrat toată vara la colhoz şi tata m-a recompensat cu un apărat de radio „Tula”. Îmi plăcea nespus emisiunea Teatru la microfon. După ce a murit tătuca Stalin, veneu vecinii să asculte muzică populară de-a noastră, de peste Prut. De Anul Nou, de la Bucureşti, transmiteau Plugusorul.  Eram fericit că am radio…

     În multe familii din Pociumbăuţi exista un fel de cult al învăţăturii. Studenţii la Iaşi şi în Germania, apoi  la Moscova şi Leningrad  erau pentru ţărani  motiv de mândrie. Chiar mai mare decât agoniseala. Talentul, succesul la şcoală  erau considerate valori mai de preţ ca pământul.  Ţin minte  serata de absolvire la Zăbriceni.  La ceremonia de înmânare a atestatelor, trage o cuvântare, în rusă, A. Utka,  secretarul Comitetului raional al PCM.  Şeful de  la raion  lansează o chemare patetică: „Baieţi şi fete, absolvenţi ai şcolii de zece ani! Rămâneţi cu toţii în colhozul natal!  Vă aşteaptă fermele de bovine şi porcine! Îmbrăţişaţi nobila profesie de porcar şi mulgătoare!”. Indignat peste măsură, tata a ieşit în curtea şcolii să fumeze. Mama, care nu-şi imagina feciorul porcar la colhoz, lăcrima într-un ungher.

     Biata mamă! Intrase şi ea la o şcoală de moaşe. Îşi făcuse valiza, şi-a luat rămas bun de la bunica Eugenia, de la colegele de clasă. Bunicul Ştefan a mers s-o conducă până la gara Ripiceni, peste Prut, ca să ia trenul de seară.  Au ajuns până la Cuconeştii Vechi,  pe malul stâng. Brusc a început să toarne cu găleata. Nu mai puteau ajunge la gară. Au hotărât să plece la Bucureşti cu trenul de dimineaţă.  S-au oprit la Măriuţa lui Ostin Druc, din Pociumbăuţi, căsătorită cu Andrei Bodiu, un flăcău înstărit. Nu ştia că peste câteva luni tanti Măriuţa îi va fi cumnată.

     Dimineaţa, 28 iunie 1940, toată lumea şocată: „Au venit ruşii! Au pus din nou frontieră pe Prut!”. Bunicul Ştefan încerca s-o convingă: „Ileană! Cunosc  bine vadul.  La noapte te trec dincolo.  O să-l cauţi pe frate-tău,  el o să te ajute. Acolo veţi  fi cu toţii în siguranţă. De mine n-avea grijă.  Ştiu cum să ajung acasă, întreg şi nevătămat!”.  Mama a izbucnit în plâns. Zicea că se teme, că-i este jale de bunica. S-a întors la Pociumbăuţi.  S-a întors! Ca cei mai frumoşi ani din viaţă să argăţească în „colhozul natal”. Până în ultima zi a vieţii a blestemat  acea clipă  fatală, când a decis să se întoarcă din drum.

     La Zăicani, locuiam la internat de luni până sâmbătă. Duminica veneam acasă. Luam două pâini mari. Bunica  le cocea pe vatră. Un borcan de magiun şi brânză de oi, sărată foc. Atât îmi puteau da părinţii. De joi, începea să mă chinuie foamea. Nici şcoala, nici comuna nu aveau cantină sau ceainărie. Nici bani de buzunar părinţii nu-mi dădeau, că nu-i aveau.  Mama suferea parcă mai tare decât mine. Venea pe la mijlocul săptămânii să-mi aducă de mâncare, ceva cald. Se tânguia: „Dacă „aiştia” n-o duceau în Siberia, nu te lăsam la internat. Ai  fi stat la nana. Ţi-ar fi fost mult mai uşor…”.

     În cei doi ani de şcoală la Zăicani (1954-1956), am înţeles un lucru. Comuna aceasta basarabeană nu era una oarecare. Comparativ, avea enorm de multe familii refugiate peste Prut sau deportate în Siberia. Şi, culmea, cea mai numeroasă organizaţie de partid! Cel mai lăudat colhoz în presa raională!  Zăicănenii –  în toate pe primul loc! La şcoală,  erau orgolioşi, cu aere de importanţă faţă de noi, cei din internat, veniţi de prin satele învecinate.

     În casa mătuşii mele, până la deportarea ei în Siberia, la 1 aprilie 1951, am auzit vorbă despre feciorii avocatului Vasile Pântea. Soţul mătuşii, unchiul Jorj Haindrich, zăicănean, povestea: „Ştiu de la tata, Ghermănaş era premiant la şcoală. Se trăgea la carte, nu-i plăcea la coarnele plugului. Parcă presimţea el că  o să ajungă om mare… Dacă nu citea, cânta la vioară. Când îl luau de ajutor la prisacă, în deal la Ciuhureţ, băiatul, în coşul căruţei, cânta  frumos tot drumul”.

     În anul şcolar 1954-1955 eram elev în clasa a opta  şi am stat într-o bancă foarte veche. Era probabil de la celălalt rus, de când s-a făcut şcoala primară cu predare în limba rusă.  Pe un colţ, se distingea o  tăietură înnegrită de timp: Г. П. – două litere ruseşti. Am decis  că-i  banca lui Gherman Pântea, fost elev între anii 1901-1904. Vroiam să fie banca lui. I-am întrebat pe cei cu numele de familie Pântea, dacă  sunt rude,  dacă ştiu ceva  despre omul acesta.  Până m-a somat careva: „Vezi-ţi de treabă băieţele! Uită de a lui Pântea! Şi de refugiaţi uită, dacă nu vrei s-o păţeşti!”. Târziu de tot, am aflat, totuşi, ce-a fost, cine a fost Gherman Pântea.

     Drumul de la şcoala din Zăicani spre Pociumbăuţi trecea pe lângă casa mătuşii deportate. Mă opream la poartă. Auzeam vorbă rusească. Vedeam cum se hârjonesc nişte copii în curtea unde mă jucam adesea cu văru-meu Gicu. De fiecare dată simţeam un nod în gât. Ură, neputinţă,  gânduri de răzbunare… Peste tot, în casele deportaţilor, locuiau familii de eliberatori. Erau aduşi în satele din Basarabia şi Nordul Bucovinei drept specialişti calificaţi în treburi colhoznice. Bunăoară, şef la moara din satul nostru, a fost pus un ucrainean, venit tocmai din regiunea Habarovsk. Îşi cărase încoace tot neamul, şase copii, părinţii şi socrii.

 

     În vara lui 1956, după clasa a noua, am convins trei colegi  să ne  transferăm  la internatul din Zăbriceni – pe Vasile Hăbăşescu din Pociumbăuţi şi două fete din Chiurt, Viorica Dodiţă şi Lidia Tatarciuc. Directorul şcolii din Zăicani a făcut mare zarvă: ”Nu-i corect, nu-i cinstit! Să ademeneşti absolvenţi,  gata făcuţi!”. A venit  pe motocicletă un inspector de la secţia raională de învăţământ. Intenţiona să întoarcă fugarii, dar s-a izbit de voinţa noastră beton.

     Tradiţional, în casa copilăriei, erau rame cu sticlă, unde se expuneau toate  pozele de familie. Rămâneam deseori neclintit. Examinam o fotografie-portret, într-un fel diferită, ca hârtie şi culoare, de toate celelalte. Mă privea drept în ochi un marinar frumos,  robust.  Pe bonetă scria: Gromkii. Se vorbea în familie că nu s-a mai întors din războiul cu japonezii.  Mai târziu, am auzit la radio un cântec: Врагу не сдаётся наш гордый «Варяг».   M-am interesat, am citit despre  destinul tragic al  unei escadre ruse, care a participat la crâncena bătălie din strâmtoarea Tzusima. În componenţa escadrei intra şi distrugătorul Gromkii. Pe această navă se afla şi matelotul Mihalache, unchiul mamei,  fratele mai mic a lui  Ştefan Ciubară. Cred că de aici se trage şi opţiunea mea în planul orientării profesionale: hotărât, mă fac ofiţer de marină. Marea, dar şi cultura urbană, mă atrăgeau ca magnetul. Şi lumea largă mi s-a părut întotdeauna atrăgătoare. Sindromul foametei, trăit în copilărie, m-a urmărit  până la terminarea facultăţii.  Abia atunci mi-am cumpărat primul palton şi aveam bani destui pentru masă. Iar serviciul militar, în percepţia mea de adolescent, se asocia cu o viaţă  sătulă, asigurată, cu posibilitatea de a învăţa multă carte. Nu mai aveam răbdare…

     În vacanţa de iarnă, am plecat la Bălţi.  L-am rugat atunci pe unchiul Ghiţă să îmbrace uniforma de ofiţer în rezervă, să-şi pună decoraţiile şi să meargă cu mine, la comisariatul militar. Acolo ne-au ascultat cu îngăduinţă. Dar la şcoala de marinari nu m-au luat: „E cam devreme. Să termine băiatul zece clase şi atunci ne vom dumeri, unde şi cum să-l trimitem”. La întoarcere, am trecut pe lângă talcioc. Pentru alinare, unchiul mi-a cumpărat, de la un tânăr lăsat la vatră,  o uniformă completă de marinar. Alături stătea unul cu un câine lup  de vânzare. Încă un cadou, în schimbul angajamentului meu solemn: să obţin atestatul  de şcoală medie numai cu note bune şi foarte bune. Cu câinele, în autobus, nu te lua nimeni.  De la Bălţi până la  centrul raional Edineţ am  călătorit deasupra, într-un  camion.  Şi de acolo,  pe jos, cu câinele  alături, până în sat.  Amândoi flămânzi, dar, după toate semnele, foarte mulţumiţi unul de celălalt. Câinele se uita la mine ca la un stăpân şi aceasta mă încânta.

     Tata ar fi vrut să  devin medic, neapărat chirurg.  Moştenitori ai speranţei sale, Vlad şi Emil, fraţii mai mici, n-au onorat nici ei aşteptările.  În fine,  Anamaria Cezara, o fiică de a mea, a făcut medicina, inclusiv chirurgie.  Poate că opţiunea  tatei  pentru o profesie concretă, aducătoare de bunuri vizibile, are la bază ceva ţărănesc. De ce însă niciodată  nu a dorit ca feciorii lui să termine institutul agricol?  Să obţină ceea ce, acum, în satul basarabean era legat de o profesie – agronom, inginer-mecanic sau de un post – preşedinte de colhoz, director de sovhoz.  Aceştia posedau toată puterea şi atributele ei – cabinet,  maşină,  dreptul de a decide destinul  şerbilor  colhoznici.  Aflând de la tata ce visez să ajung, vecinul Grigore Huzun, fost învăţător la români, s-a pronunţat în maniera sa specifică: „Prost eşti, frumos eşti  –  fă-te ofiţer!”.

     De altfel, în ultimul an de şcoală la Zăbriceni, n-am tras atâta foame.  Stăteam în gazdă la tanti Alexandra,  sora mai mică a tatei, căsătorită în această comună. Însă, şcoala, viaţa de elev  nu mă pasiona. La lecţii totul mi se părea fals, în comparaţie cu cele aflate din lecturi. Salvasem de la distrugere cărţile consătenilor deportaţi. Şi dacă  mai descopeream la cineva o carte în română, făceam orice, ca s-o obţin. O schimbam cu altă carte, apărută recent, în chirilică, sau o cumpăram. Bătrânilor le propuneam serviciile mele: să le sap, să le ud grădina, să fac rost de iarbă şi de fân pentru animale, orice.  Astfel, în copilărie, îmi înjghebasem o bibliotecă. Nimeni nu avea aşa ceva în casă.

     Îmi părea rău de timpul pierdut la lecţii. Deşi, îmi plăceau unele discipline şcolare: limbile, literatura, istoria, geografia şi, mai tare ca toate, biologia. „Cântece fără ţară” de Octavian Goga,  a fost marea mea revelaţie. Le ştiam pe de rost. Mama cunoştea toate romanţele pe viersurile poetului transilvănean. Mă rugam de ea să mi le cânte.  Limba franceză o învăţasem bine încă pe atunci.  Student fiind, am venit  la serata tradiţională cu absolvenţii şcolii. A fost o surpriză plăcută pentru „madam Gherman”, profesoara noastră de franceză. În 1991, Iacob Burghiu, ministru-adjunct al culturii la Chişinău, şi-a sărbătorit împlinirea a 50 de ani. M-a invitat şi pe mine. Regretatul Iacob este apreciat în Basarabia: scriitor, cineast, patriot. Cu Iacob am fost colegi de şcoală. Ne-am înţeles perfect şi mai târziu. Ne întâlneam la Moscova, când era student la Institutul de Cinematografie (VGIK), unde învăţa şi frate-meu Vlad. Eu fiind  pe atunci dispecer-referent la aeroportul internaţional Sheremetievo. A venit  la Chişinău şi dirigintele nostru, de la Zăicani, acum înaintat în vârstă. Ion Sebastian Rotaru ne preda istoria. Recunosc, mi-a plăcut să aud de la el: „Mircea Druc a fost unul dintre cei mai agreaţi elevi ai mei. Ţin minte bine, cum  încă pe atunci, în clasa noua,  scria cu litere latine, citea cărţi  în română şi  ne dădea chiar şi nouă, profesorilor”.

     Am încercat întodeauna un sentiment de dezgust faţă de cartea sovietică.  Imperiul Ideocratic a dat naştere unui gen specific de carte-comisar. Carte-turnător, având o misiune secretă de asigurare. Aceasta nu informa. Spăla creiere. Dezinforma.  Te învăţa să nu gândeşti, să nu pricepi, să nu ştii, să nu faci. Pentru gâştele colhoznice internaţionaliste era un lucru firesc, deoarece adevăr inocent nu există. Iar informaţia veridică, din orice domeniu de activitate umană, devine prompt  o armă în mâinile  gâştelor sălbatice naţionaliste. Mă irita într-un fel aparte producţia scriitorilor sovietici moldovenii. Literatura realismului socialist îmi tăia orice poftă de a citi în rusă. Şi, cu  atât mai mult, în moldoveneşte. Mai târziu, la Leningrad, la Moscova, căutam samizdat şi cărţi editate până la puciul bolşevic din 1917, cărţi în alte limbi. Transparenţa acceptată de Gorbaciov, apoi colapsul Imperiului,  ne-a permis să aflăm  ceea ce  a  însemnat  ziua de ieri.  Abia în prezent, având la dispoziţie cărţi pentru toate gusturile, lectura în  limba rusă  a devenit şi  pentru mine  o plăcere.

     La Zăbriceni, uneori seara, mă furişam din casa mătuşii, ca să  stau la internat. Acolo citeam  în voce, uneori până la ziuă. Printre cărţile din biblioteca mea aveam câteva de medicină populară. Traduceri din franceză: Igienă şi morală. Ce trebuie să ştie un tânăr, un bărbat însurat, un bărbat după 45 de ani?  Ce trebuie să ştie o tânără,  o femeie măritată, o femeie după 45 de ani?. Sănătate, succes, fericire! Remedii naturiste. Ghidul plantelor medicinale, editat de celebrul Laborator Vorel din Piatra Neamţ. Fetele erau entuziasmate de prelegerile mele. Lectura ne absorbea într-atât, că uitam de diferenţa între sexe. Pentru ascultătoare, nu eram un coleg de şcoală, ci un mentor sever şi solid.  Intrând în rol, mă prefăcem din răsputeri, că înţeleg perfect tot ce  era scris în cărţile celea. În realitate, eram derutat de avalanşa de termeni necunoscuţi din domeniul cosmeticii, terapiei, ginecologiei şi educaţiei sexuale.

     Aventurile mele nu erau deloc agreate de profesori. Cred şi eu! Când era cald afară, la lecţiile publice nocturne, alergam uneori în chiloţi şi maiou. Mă temeam că, îmbrăcându-mă ca lumea, fac zgomot şi se declanşează alarma: vigilenţa mătuşii şi stricteţea soţului ei. Cineva m-a văzut, probabil, şi imediat a raportat la şcoală.

– Druc, tu umbli la femei!?, m-a întrebat directorul cu o voce plină de amărăciune. – Câţi ani ai?  Chiar nu poţi aştepta câteva luni, până  termini şcoala?

Directorul nu avea o ideea clară despre elevul său. Altfel nu s-ar fi îndoit de inocenţa mea. Eram, pur şi simplu, un băiat timid, complexat.  Comunicarea cu femeile,  având o carte în mână, însemna salvarea pentru mine. Încercam un sentiment de superioritate. Pentru domnişoarele acelea eram un Vergiliu prin labirintul cărţilor în grafie latină.  Nu mai roşeam peste măsură şi  nu mă bâlbâiam.

– Eu le citesc din cărţi, nimic altceva,  – se gângăvi tânguios muieraticul în devenire.

– Dar fetele, ce?  Sunt oarbe, analfabete”? Ce le citeşti?

      Am scos din sân o carte şi i-am dat-o. Directorul a răsfoit-o îndelung, zâmbind, apoi a izbucnit în hohot:

– Bine că nu-i politică! M-ai fi întrebat pe mine… Organizam pentru clasele superioare un cerc de igienă  şi  educaţie sanitară. Era în ordine. Dar aşa, va trebui să iau măsuri. Profesorii cer să fii exclus pentru comportare amorală.

     Păstrez în memorie chipul directorului şcolii din Zăbriceni. Un sentiment de respect şi afecţiune. Domnul Nicolae Mârza îşi iubea profesia şi copiii.  Simţeam atitudinea sa părintească. Mai ales noi, cei care locuiam la internat. Pedagog de formaţie românească, ne impresiona prin vorbirea literară, prin disponibilitatea de ai ajuta pe cei nedreptăţiţi.  Mergeam la el ca la un preot.

     M-au dat afară din şcoală pentru două săptămâni. Pe linie comsomolistă am încasat o mustrare aspră. Directorul  şi doamna Lidia Botnariuc, profesoara de limbă şi literatură, au făcut tot posibilul să stingă scandalul cu internatul. Încă în toamnă, când m-am transferat de la Zăicani, profesoara a descoperit că Druc are aptitudini pentru disciplina ei. Am început să-i prezint, în secret, compuneri de ale mele: nuvele scurte, versuri, articole despre viaţa scolii şi a oamenilor din comună.  Le citea, şi unele cât de cât, le expedia pe adresa ziarelor şi revistelor din Moldova sovietică.

     La începutul lui mai 1957, poştaşul aduce la şcoală un plic cu invitaţie. O traduc din ruseşte şi-o prezint integral penru  aroma de epocă:

     „Stimate tov. Druc!

Comitetul raional de partid, Comitetul raional executiv şi Redacţia ziarului „Calea spre comunism” vă invită să participaţi la întrunirea corespondenţilor de la sate şi a redactorilor  „foilor de luptă” şi  gazetelor de perete, care va avea loc în data de  4 mai 1957, la orele 11.00 în sala de conferinţe  a comitetului raional de partid.

Secretar CR PCM,  A. Utka

Preşedinte Comitet raional executiv, B. Şveţ

Redactor, A. Nicolaev

Ordinea de zi:

1. Raportul  despre Ziua presei sovietice. (Raportor – redactorul ziarului „Calea spre comunism”, tov. Nicolaev A. I.

2. Premierea celor mai buni corespondenţi de la sate.

     Acolo, în centrul raional Brătuşeni, mi-au acordat premiul întâi la secţia literară. Atitudinea profesorilor faţă de mine s-a ameliorat. Diriginta se mândrea cu elevul  premiat la raion. Încerca, pe cât era posibil, să tempereze adversiunea profesorului de matematică. Era vizibil că nu mă suportă, dar  avea şi motiv. În loc să frecventez cercul  lui de fizică şi matematică,  eu citeam  romane cavalereşti în limba română. 

     Acel talent de scriitor,  care se declanşase inopinat, a devenit  în curând un filon de aur pentru colegii de şcoală, pentru flăcăii din Zăbriceni, Oneşti, Terebna. Compuneam rapid, la comandă, epistole de amor, în proză şi în versuri. Clienţi aveam berechet. Şi Vasile Hăbăşescu, coleg şi consătean,  a pus rapid  chestiunea în termeni comerciali.  Servicii tarifare – două porţii de pârjoale,  două halbe de bere.  Cu un Romeo şi cu doi-trei fani, mergeam la ceainăria comunei. Din start, ceream  semnalmentele destinatarei:  prenumele,  culoarea părului  şi a ochilor,  dacă-i un început de prietenie, sau un mesaj de adio, şi alte detalii.  După care mă apucam de scris.  Mă simţeam în culmea succesului. Scrisorile mele treceau din mână în mână.  Băieţii şi fetele le copiau. Făceau schimb şi le expediau prin poştă sau le înmânau personal. Regretabil, însă şeful ceainării, vigilent, n-a întârziat să raporteze, unde se cuvine: „E ceva  straniu! Elevii vin cam des la mine, comandă pârjoale, bere. Dar unul, din Pociumbăuţi, de fiecare dată, scrie, nu ştiu ce!”. La dosarul de abateri a lui Mircea Druc s-a mai adăugat o probă grea: escapade la ceainărie,  însoţit de  un grup  gălăgios şi suspect…

     Eu, confidentul tuturor, aş fi putut, imitându-l pe Stendhal, să scriu ceva de genul Tratat despre dragoste. Dar nu mă puteam lăuda nici măcar cu un început de roman. Pornirile mele inocente la Zăicani şi Zăbriceni au rămas fără ecou. Prima scrisoare adresată unei domnişoare!  Violeta, dintr-a opta, nepoata soţiei directorului, a răspuns parcă pozitiv. Cu părere de rău, şi-a întărit sentimentele cu un clişeu din produsele mele epistolare. Versurile fusese ticluite pentru o cu totul altă situaţie.  „Scrie cu cuvintele tale!” –  am trântit şi eu o vorbă aiurea, însă fără pic de înfumurare. Dar copila s-a supărat foc, jignită în sinceritatea-i feciorelnică. Blegul de mine a stricat totul!  De altfel, suferinţa mea a durat câteva zile, după care m-am consolat. Exact aşa am procedat şi în cazul multor eşecuri în dragoste, care aveau să urmeze de lungul anilor.

     Timiditatea  mă condamna  să rămân  mereu un martor al romanelor străine,  şi un fel de  intermediar în diverse conflicte de amor. Mai târziu, când eram la facultate,  mă plăcea câte o femeie. Fiind, de regulă, mai în vârstă decât mine, nu  ştiu de ce, însă nu mă pasionau, ca să le răspund cu aceleaşi sentimente. În anii de şcoală, la Zăicani şi Zăbrceni, cărţile  rămâneau unica mea mângâiere. Încă o mică plăcere –  filmele. Pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice filmele indiene, traduse în rusă, făceau furori, mai cu seamă, Vagabondul şi Articolul 420. Extrem de popular devenise Raj Kapoor, unul dintre idolii multor tineri sovietici din anii 50. Cântecul Awara Hoon (Sunt un vagabond), răsuna pe toate drumurile, ca manelele astăzi. Contaminat, îmi crescusem şi eu mustăcioră – lipitoare.  Colegii mă strigau  Raj,  iar pe Vasile Hăbăşescu, consătenul meu  –  Jagga.  Mai participam şi la cercul dramatic, jucam în  piese de Vasile Alecsandri şi înscenări după Amintiri din copilărie, de Ion Creangă.

     Mama suferea, că-s prea ruşinos şi nehotărât. La şcoală unii învăţători  îmi permiteau să răspund la lecţii în scris. Bunica mă tot îndemna: ”Marcel, lasă cartea, azi e duminică! Du-te la club, invită vreo una, că-i plin satul  de fete mari…”. Odată, am nimerit cu o ceată de flăcăi la balul de hram, în satul vecin. Când muzicanţii au strgat –  damskoe tango!, o dolofană bălaie mi-a pus mâna pe umăr. Dansam cum puteam, ba chiar am intrat în vorbă cu partenera. O discoseam: are cumva rude în sat la noi? Nu avea. Nici nu  cunoaştea pe nimeni. Înţelegând eronat răspunsul, am concluzionat: „Deci, vom avea ocazia să ne vedem mai  des”. 

     După  cum  domnişoara s-a schimbat la faţă,  mi-am dat seama  că am comis o gafă. Când s-a terminat dansul, l-am consultat pe Vasile Lisevici, în privinţa unor cuvinte. Vorbea curent varianta locală de limbă rusină, fiindcă mamă-sa era din Stolniceni. Tradiţional, rutencele din satul acela se măritau pe un capăt cu flăcăi din Pociumbăuţi. Desigur, nu eram dator să ştiu haholeşte (ucraineşte). Însă, şi această banală confuzie lingvistică îmi agravase timiditatea. De teamă să nu spun vreo prostie, devenisem şi mai nehotărât în privinţa comunicării cu domnişoarele. Aşa am terminat zece clase şi am plecat în lumea largă. Mama a rămas îngrijorată, căci n-a mai reuşit să mă vadă jucând cu o fată la horă, sau la o nuntă  în sat. Nici măcar la serata de absolvire la şcoala din Zăbriceni, deşi îi promisesem: ”Bine, am să dansez!”.

     Cât am fost mic, le dădeam de furcă părinţilor: acasă cuminte, ca toţi copii. Dar în vizită, la horă în sat, la o nuntă – începeam să zbier: „Vreau acasă!”. Preferam să rămân cu bunicu Ştefan, să mă joc singur în grădină. Prin clasa a patra, într-o duminică, binica Eugenia m-a înduplecat să merg cu ea la biserică. Mi-a promis că, înainte de sărbătoarea Învierii,  mă ia la Cernăuţi, să-mi cumpere o tujurcă.  Dar nu m-am ţinut de cuvânt, n-am stat cuminte lângă ea, până la împărtăşanie. M-am strecurat printe băbuţe, ca să ajung sus, în clopotniţă. Acolo, în lumea liliecilor, într-un  morman de hârtii, aveam să  descopăr  mărturia venirii mele pe lume. Am băgat   foia  ruptă din registrul bisericesc în sân, ca să le-o arăt părinţilor. „În ziua de sfântul Pantelimon, 25 iulie 1941, în familia lui Gheorghe şi Ileana Druc, creştini-ortodocşi, de naţionalitate română, s-a născut un fiu, cu numele de botez Pantelimon” – acesta era conţinutul înscrisului.

     Atunci am aflat de ce mă chiamă Mircea şi nu Pantelimon. Părinţii suportaseră un presing enorm din partea preotului Kuharski din Pocimbăuţi. Mama ţinea neapărat ca primul ei băiat să poarte prenume de domnitor român. „Tu eşti, Mircea? – Da, împărate!”. Dar, ghinion, prenumele nu figurează printre sfinţii pravoslavnici. „Bă, voi sunteţi bolşevici!  Nu respectaţi  legile bisericeşti!, se indigna preotul belicos, membru al Legiunii Arhanghelul Mihail. – Copilul a venit pe lume în ziua de Sfântul Pantelimon. Fără discuţie, va fi botezat cu acest nume”.

     În tratative cu reprezentantul puterii ecleziastice a intrat un unchi. Nu putea fi suspectat de simpatii bolşevice. Purta uniformă de locotenent, cu medalie proaspătă la piept. Fiind rănit  chiar în primele zile de luptă pentru eliberarea Bucovinei, a stat în spital. Venise acum în trecere, să-şi vadă părinţii,  sora şi nepoţelul nou născut, fiindcă  urma să plece pe front, la Odessa.  A mai intervenit şi un alt  unchi, tot pe linie maternă. Acesta, de profesie  teolog, fusese coleg de seminar cu preotul Kuharski. Conflictul s-a aplanat printr-o soluţie amiabilă. Primarul,  un nepot al bunicului Ştefan, m-a trecut în acte Mircea, iar la biserică am rămas Panelimon.  Un compromis în stil românesc: şi capra şi varza…

     Nu ştiu dacă biserica pravoslavnică admite asemenea compromisuri. Prin 2010, auzind întâmplător de opţiunea  mea onomastică Mircea – Pantelimon, Nina Negru, cu toată francheţea,  îmi sugera: „Domnule Druc, schimbaţi-vă de urgenţă prenumele. Sfântul Pantelimon este ocrotitorul medicilor. Un model de doctor creştin. Doctor fără de arginţi. Cel în toate puternic ca un leu. Pe liderul primului guvern al Basarabiei îl chema Pantelimon Erhan. Unul dintre cei mai mari unionişti basarabeni a fost Pantelimon Halipa.  Şi v-ar prinde bine să fiţi asociat cu unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi sfinţi ai Bisericii lui Hristos!”.

     Apreciez, desigur, vastele cunoştinţe de cultură, filozofie, mai ales de teologie, ale doamnei Nina Negru. E una dintre puţinele basarabence cu doctoratul în teologie. Totuşi, eu rămân recunoscător celor care au decis să fiu Mircea. Pe parcusul anilor trăiţi în URSS, eram întrebat adeseori: ”Ce fel de prenume mai e şi acesta, Mircea? Cum ar fi, pe-a noastră?”. Şi de-atâtea ori am respins intenţiile binevoitorilor de a-mi rescrie actele, fiindcă le părea mai nimerit Mihail  sau Dmitrii Druc. Apropo, am tot umblat prin lume, dar nici într-o ţară, unde mă prezentam Mircea Druc,  nimeni nu  m-a chestionat: „Cum  vine Mircea, pe-a noastră?”

     Istoria se repetă. În 1969, am decis: copila mea va purta numele soţiei – Mariana, dar inversat – „Anamaria”. La Biroul stării civile din Moscova au refuzat să-mi înregistreze fata. Mi-au vârăt sub nas o ”Listă de prenume aprobate”, precizând cu dispeţ „Nu avem asemenea prenume!”. Flegmatic, printre dinţi, am strecurat ca o înjurătură: „Nici asemenea copii n-aveţi!”.  Şi m-am retras precipitat.  Peste o lună am venit la părinţii mei cu Mariana  şi  fetiţa în braţe. Aflu noutăţile: s-au comasat colhozurile, Sovietul sătesc, adică primăria, s-a mutat la Pociumbeni,  iar Vasile Creţu, un coleg de şcoală, a rămas în funcţia de secretar.  Mi-a venit un gând: fiica mea se putea naşte la Pociumbăuţi, ca şi taică-său, nu neapărat la Moscova. Pe Vasile l-am informat succint: am venit să-mi înregistrez copila, aici, la Pociumbăuţi, în satul nostru. Alături de sovietul sătesc din Pociumbeni, era cooperativa sătească de consum. Am cumpărat o ladă de votcă. La o casă din vecinătate am cerut nişte pahare. Trecătorii erau serviţi chiar în curtea primăriei. „Cu ce ocazie?”  – întrebau oamenii miraţi. „Mircea Druc are o fetiţă!” – lămurea entuziasmat gardianul sovietului sătesc, împuternicit să toarne câte un păhărel la toată lumea, care trecea pe drum. „Să vă trăiască!”, – de dimineaţă până seara tărziu. Când să perfectăm actele, secretarul Creţu Vasile zice: „Mircea,  mai bine scrie tu,  corect, pe ruseşte, ca la carte!”.

     Am scris, ruseşte binenţeles, aşa cum cerea legea sovietică: „Druc Anamaria Cezara Mircevna”. Ca să fie toată lumea fericită, am adăugat al doilea prenume (lucru inadmisibil) fiindcă bunica, mama mea,  tare mai vroia ca  pe nepoata ei, cea dintâi, s-o cheme Cezara. Când s-a născut a doua fată, eram la Chişinău. Influenţat de Dale Carnegie, am schimbat tactica: „Vă rog frumos, mă puteţi  ajuta cu un sfat? Soţia şi soacra insistă să punem prenumele fiicei „Eva”, dar mie îmi place „Corina”.  Lucrătoarea de la Biroul stării civile a luat iute actele, le-a verificat, apoi a întrebat mirată: „La ce vă trebuie Eva?  Sunteţi moldoveni, ambii părinţi! Lasă să fie Carina, tot mai bine!” 

     Tata a păstrat foaia ceea găsită în clopotniţa bisericii din Pociumbăuţi.  Înaite să  împlinesc  şaisprezece ani, am prezentat toate hârtiile la Brătuşeni, ca să-mi elibereze un Certificat de naştere sovietic. Altfel, nu puteam să obţin paşaport, ca să plec la oraş, la facultate. Inexplicabil, dar la transcriere mi-au modificat data naşterii, indicând  – 27 iulie. Şi aşa a rămas cât am  trăit în URSS. Şefa biroului stării civile m-a întrbat: „Băiete, ai de gând să-ţi faci paşaport? Vrei să intri la vreo instituţie de învăţământ?”. Am dat din cap afirmativ. „Hai să indicăm peste tot naţionalitatea moldovean. Şi a părinţilor, şi a ta. Înţelegi ruseşte? Dacă te scrii român, nu prea ai şanse să ajungi student…”.  Cu siguranţă, am mers de multe ori la compromis, dar acesta nu mi-l pot ierata. Astfel, în primul meu paşapot (buletin de identitate) am  fost fixat drept: Druc Mircea Gheorghievici, moldovean, născut la 27 iulie 1941, în satul Pociumbăuţi, raionul Brătuşeni, RSSM.

     În primăvară lui 1957, băieţii dintr-a zecea m-au rugat: – Vino sâmbătă cu uniforma ceea!  Mergem la Edineţ, la atelierul lui Baruch. Să ne patreţim pe rând. Zis şi făcut. După care mă caută Alexie Berbecaru. Acesta avea un plan secret: să-l rugăm ceva pe  directorul şcolii. Dar  să nu afle nimeni. Deşi amuzantă şi puerilă, cererea noastră a fost admisă. În consecinţă,  apare ceva curios  pe vinieta promoţiei a doua (1957) a şcolii din Zăbriceni. Doi absolvenţi, unul din Chiurt şi altul din Pociumbăuţi, în uniformă de marinar. Tineri basarabeni de la ţară, visători şi romantici, cu gândul  la marea, pe care n-o văzuseră niciodată.

     Elev la Zăicani, rămăsesem cu un mare semn de întrebare  – Gherman Pântea. La Zăbriceni aveam  să constat o enigmă  şi o tăcere similară.  Într-o duminică, am  dat o raită prin satele din preajma comunii Zăbriceni, mai la nord, nu departe de frontieră.  Călăream,  în doi cu Vasile Hăbăşescu, bicicletă lui nou-nouţă. La Brânzeni,  făcurăm un popas mai lung. Ne impresionase conacul boieresc. Dar n-am putut afla nimic din istoria lui. „Şcoală de agronomi de pe timpul românilor!”, ne-a satisfăcut curiozitatea un om din localitate. Atât! 

     Trecură un car de ani de la excursia din primăvara lui 1957 a celor doi elevi ai şcolii din Zăbriceni, la casa familiei Stroescu din Brânzeni. Aveam să evoc întâmplarea la Bucureşti, la 11 noiembrie 2010. Comemoram 165 de ani de la naşterea lui Vasile Stroescu. O prezenţă sobră, modestă, nici un reporter TV. Părea o comemorare a unui  simplu eveniment, într-un cadru de familie săracă. Iniţiativa comemorării venise din partea Asociaţiei Vasile Stroescu din Brânzeni. A susţinut-o material şi moral, Ştefan D. Popa, bucureştean, născut la Râmnicul Sărat. Din grupul  de basarabeni şi bucovineni  făceau parte – Maria Andronachi, Ion Ieşeanu, Anatol Goncear, Gheorghe Buzenco, Nina Negru, Natalia Macovei, Anatol Marcu, Ion Bâlba. Din Bucureşti, îmi amintesc, erau prezenţi Ştefan D. Popa, Nicolae Mateescu, Dumitru Bogaciu, Ştefan Teriş şi Eugen Popescu, cu soţia. Doi preoţii  – Anatol Goncear, din Basarabia şi Gheorghe Buzenco, din Bucovina au asigurat rânduielile creştine, au predicat. Maria Andronachi, preşedinta Asociaţiei ne-a încurajat: „Atunci când oamenii vor tăcea, pietrele vor vorbi – zice un psalm: Intransigenţa basarabenilor reîmprospătează memoria. La Chişinău, uitarea impusă de regimul sovietic şi de actualii nostalgici ai Imperiului, nu se va aşterne  la infinit  peste  marile personalităţi unioniste”.

     Pe la mijlocul anilor 90, Iacob Burghiu, consilier pe probleme de cultură al preşedintelui Mircea Snegur, convocase  întrunirea Fii Zăicanilor risipiţi prin lume! Deşi sunt născut în satul Pociumbăuţi, comuna Zăicani, Iacob m-a invitat şi pe mine. Întâlnirea a avut loc în incinta teatrului Mihai Eminescu (fostul Puşkin), din Chişinău. M-am bucurat de prezenţa colegilor de şcoală. Unii  aparţineau acum de elita intelectuală, stabilită prin oraşele Basarabiei şi pe alte meleaguri.

      Eram curios să revăd şi foşti secretari de partid, de komsomol, preşedinţi de colhoz, fruntaşi ai muncii socialiste. Elita satului care, odinioară, decidea destinele comunităţii, iar acum jubila. Partidul Democrat Agrar din Moldova câştigase alegerile parlamentare din 28 februarie 1994. Revenise la putere nomenclatura agrariano-comunistă de care, organic, depindea şi preşedintele Mircea Snegur. Dumitru Moţpan stăpânea Parlamentul, Andrei Sangheli conducea Guvernul Republicii Moldova. Nu ştiam atunci că trăiam  preludiul victoriei totale a mafiei economice transnaţionale. Aceasta  îl plasase în frunte, pentru deghizare, pe Vladimir Voronin, un pseudo simbol al renaşterii comuniste. Atunci s-a produs catastrofa. În ce mod şi de ce?  La această întrebare răspunde parţial Andrei Ţurcanu, în capitolul „Încotro mergem, ţară agrariată”? din cartea Sabatul, sau noaptea vrăjitoarelor politicii moldoveneşti. Editura Cartier, Chişinău, 2000.

       Urmăream cum urca  la tribună  elita  comunistă a Zăicanilor,  în ordinea stabilită de Iacob. Evocau euforic primii ani ai puterii sovietice. „Cum am intrat în komsomol, în partid! Cum am învăţat ruseşte! Cum am organizat colhozul! Cum am făcut  ferma! Grădiniţa, şcoală nouă!”  Se complăceau  în  rolul de veterani, făuritori ai  vieţii noi. Nici un cuvânt despre Красное колесо (Roata roşie) – deportări, foamete, strămutări, arestări, condamnări la moarte şi alte crime ale eliberatorilor. Mesajul lor însemna: tânăra generaţie n-are decât să revină urgent la gama de valori abandonată odată cu perestroika lui  Mihail Gorbaciov şi dispariţia URSS – ului. 

     Ţin  minte o figură tipică de lider agrarian: Badrajan Simion Georghievici, născut în 1946, la Zăicani (cu văru-său Ghiţă, născut în 40, am fost colegi). Membru PCUS,  membru al PDAM,  deputat în Sovietul Suprem al RSSM, membru al Comisiei de mandate şi etică parlamentară, preşedinte  al colhozului „Drujba”  peste patru sate (Pociumbeni, Druţă, Horodişte şi satul meu, Pociumbăuţi). În mai 1990, alcătuiam guvernul. Căutam urgent şi un profesionist în informatică, cunoscător de limba română. Intenţionam din start să diminuăm torentul de hârţoage, prin computerizarea lucrărilor de secretariat şi gestiune în toate structurile guvernului. Vărul meu ajunsese directorul AСУ Пищепром СССР – filiala   Chişinău  şi, sincer, din aceste considerente l-am inclus în echipă. Eram obsedat de informatică, de   informatizare în limba de stat. Badrajan (de fapt, Badrăgeanu, de la denumirea comunei Badragi) s-a precipitat să-l  informeze  pe deputatul Valerii Daraban, colonel KGB: ministrul Gheorghe Haindrich s-a născut la Zăicani,  şi-i văr drept cu Mircea Druc.  Nu m-am  gândit la calităţile şi neajunsurile, inerente fiecărui candidat la postul de ministru. Recunosc, a fost una  din  erorile  mele în funcţia de prim ministru.

     Colonelul Daraban şi-a pus în mişcare ziariştii, declanşând imediat un linşaj mediatic. Ministrul  Haindrich a fost  nevoit să-şi dea demisia. La finele lui mai 1991, camerele de luat vederi l-au imortalizat pe Badrajan: sărea în sus, se apuca de cap, triumfa. Spicherul anunţase rezultatul votului secret. Era clipa omului sovietic. La indicaţia Kremlinului, după o încleştare de jumătate de an, EI reuşiseră să destituie întâiul prim ministru anticomunist. Ca să învingă, gâştele colhoznice, conduse de deputatul Nicolae Andronic, fratele colonelului KGB Valerii Andronic, au modificat ad hoc legislaţia. Druc era un reprezentant al gâştelor sălbatice, duşmanul lor înveterat.

     Iacob m-a invitat pe scenă, să spun şi eu ceva, deşi îl rugasem să mă şteargă din lista vorbitorilor. Am evoluat scurt, îndârjit. „Nu sunt nostalgic. Nu văd nimic romantic în perioada ocupaţiei sovietice. Mă mândresc doar pentru faptul că am fost elev în Zăicani. La aceeaşi şcoala în care a învăţat Gherman Pântea. Şi cred că am stat în banca lui. Regret că  şcoala  nu-i poartă numele. Că nu există  în Zăicani nici  o stradă, nici un bust, nici o placă comemorativă. Poate că mulţi dintre domniile voastre nici n-aţi auzit de această mare personalitate din comuna noastră? Gherman Pântea!  Deputat în Sfatul Ţării. Deputat în Parlamentul României din partea judeţului Bălţi. Primar al Chişinăului, primar al oraşului Odessa…” Nu mai ştiu  cum a fost receptată şi  interpretată intervenţia  mea. N-am mai stat şi la banchetul care urma  după partea solemnă. Am aflat în curând că Iacob Burghiu, la Chişinău, a reuşit să pună o placă comemorativă pe casa în care a locuit un eminent edil al capitalei basarabene… La Zăicani însă,  gâştele colhozului deţin în continuare puterea şi Gherman Pântea rămâne un nume tabu.

       Mintea mea de elev captase în adolescenţă primele semnale despre trei mari  mituri   basarabene. Acum caut să mă lămuresc: de ce fruntaşii unionişti Gherman Pântea din Zăicani, judeţul Bălţi, Vasile Stroescu din Trinca, judeţul Hotin şi Constantin Stere, din Ciripcău, judeţul  Soroca au devenit legende? Mă fascinează aceşti oameni rari. Trei fii ai Basarabiei, răpite de Imperiul ţarilor. Cele mai autentice personalităţi din întreg  universul românesc. Faptele lor îmi sugerează existenţa unor modele comportamentale basarabene, care întregesc patrimoniul  de omenie  al românilor.

     Port un mare respect pentru liderul mişcării unioniste basarabene din perioada postbelică Nicolae Lupan, născut la Cepeleuţi, Hotin. Preşedintele fondator al Asociaţiei mondiale Pro Basarabia şi Bucovina spune lucrurilor pe nume. Ne semnalează incredibile erori politice, diplomatice şi administrative, fatale  pentru cauza naţională. Aştept o monografie exhaustivă  despre viaţa şi  activitatea sa la Cernăuţi, Chişinău, în Europa şi America. Împărtăşesc majoritatea sentinţelor sale, axate pe adevăruri trăite. Există însă în scrierile sale unele sentinţe pentru care nu  semnez. De exemplu: „Se poate spune, fără exagerare, că Basarabia, ţinut daco-roman dintotdeauna, în comparaţie cu Transilvania, nu a avut un Avram Iancu, un Aron Pumnul, un Simion Barnuţiu, un Octavian Goga, despre care să se poată afirma, sus şi tare, că a fost  sută la sută român şi punctum!” Sursa: Nicolae Lupan. Erori incredibile. Pro Basarabia  şi Bucovina. Bucureşti, 2012.

      Nu împărtăşesc această viziune. Prin prisma ochelarilor mei, rolul Basarabiei în istoria românilor se conturează cu totul altfel. Insist să rămână  în continuare pe frontispiciul cetăţii  sintagma eminesciană Suntem români şi punctum!  Dar  o vreau debarasată  de logoree, de ifose patriotarde şi toleranţă inconştientă. Provinciile româneşti, la diverse cotituri istorice, par să aştepte momentul oportun pentru a-şi impune valorile. Produsele  lor culturale, spirituale, materiale….

    Nu uităm, desigur,  de Şcoala munteană , care s-a  fortificat  prin văi pe la Smârdan şi  la Plevna, când se năştea statul român independent. Elogiem şi sensibila Şcoala moldoveană,  care s-a impus definitiv prin cultură, prin  Luceafărul născut  la Ipoteşti. Contribuţia Transilvaniei,  prin unirea Bisericii române cu Roma, a scris, la momentul oportun, un capitol decisiv în istoria luptei de supravieţuire a românilor ca naţiune. Şcoala ardeleană  va fi egalată  de Şcoala basarabeană. Avem  un credo şi o speranţă: utopia basarabeană Dacia Phoenix poate deveni realitate. Acum, la început de mileniu,  putem  apropia o  viitoare oră astrală  a românilor prin noua paradigmă a dacilor liberi din Basarabia şi nordul Bucovinei.

     Recent,  profesorul, scriitorul şi omul politic Ion Coja,  lansa ideea Şcolii basarabene, prin analogie cu Şcoala ardeleană. Ce revelaţie!  A venit  rândul Basarabiei… Există, cu adevărat, o şcoală basarabeană!  Şi, pentru acest început de secol, Basarabia, zic eu,  urmează să ajungă o provincie-lider în  procesul de făurire a unei alte Românii. Un mic detaliu  al relaţiilor noastre: profesorul, atunci când răspunde la mesajele semnate –  Mircea Druc, un dac liber,  încheie cu: Ion Coja, civis romanus sum”!  E lucru sigur că apartenenţa  noastră asumată şi diferită  – un dac liber şi un cetăţean al Romei imperiale,  nu ne va situa, vreodată, pe baricade opuse.

     Basarabia dezmembrată, ocupată, tinde să-şi valorifice trecutul. După dispariţia Imperiului Sovietic, istoricii, relativ liberi, depistează în arhive documente inedite. Unii le şi valorifică deontologic. Astăzi, toţi profesioniştii, nu doar istoricii, avem  o datorie: să acţionăm, să pătrundem în esenţa circumstanţelor istorice, care tind să se repete necruţător.  Personal, nu vreau  să  mai existe  tabuuri. Nici teme interzise, pete albe  sau secrete de stat. Acelea, care, în perioada ocupaţiei sovietice, îmi măcinau psihicul. Colecţiile de documente şi lucrări de investigaţie mă conving: numărul personalităţilor antologice ale Basarabiei este impresionant.