Mirabunda cu Aurel Șeitan
4 martie 2025|Doctrină naţionalistă
Mirabunda cu Aurel Șeitan
25 martie 2019|Literatură
Text re-publicat

În trilogia Șeitanii, din circa 1400 de pagini, aproape 100 de pagini le-am dedicat unor mirabunde. Ce sunt aceste mirabunde? Nu le-am dat o definiție, numindu-le „coincidențe” cu șanse extrem de mici de a se produce, iar faptul că se produc totuși ar devoala intervenția divină – „mâna Domnului”, care intervine în viața noastră cu autoritatea și deplina libertate auctorială pe care o are, de regulă, un scriitor, când decide asupra soartei personajelor sale. Așadar, conchid eu, Dumnezeu ne scrie viața, iar noi nu suntem decât personajele vastului text de a cărui calitate literară dau seama mai ales aceste mirabunde…

Domnul Miron Scorobete, într-un comentariu care ne propune o mirabundă la care a fost martor, dă și o definiție mirabundei, o definiție cu care sunt pe deplin de acord: zice domnul Miron Scorobete, „Şeitanii, palpitanta trilogie a lui Ion Coja, are o capacitate care ţine de paranormal: narează „mirabunde” (nume creat pentru situaţii imposibil de petrecut în realitate, dar care, totuşi, au loc) nu numai păţite de autor, ci şi pe cele ale cititorilor, de care autorul nu avea cum să aibă ştire.” (Vezi pe site, textul Miron Scrobete și Harry Brauner, într-o mirabundă.)

Am promis că vreodată voi povesti și mirabunda care l-a avut erou pe regretatul Aurel Șeitan, căruia i-am publicat de curând un text pe site, primit de la un cititor. Cred că am primit astfel un semn că e timpul să povestesc și mirabunda cu Aurel Șeitan. Se potrivea cel mai mult s-o povestesc alături de celelalte mirabunde din Șeitanii. Dar mi-am zis că ar fi prea de tot, iar unii cititori m-ar suspecta că prea le potrivesc, imaginând mirabunde care nu s-au petrecut decât în mintea mea! Noscociri scriitoricești…

Iată povestea absolut reală care îl privește pe Aurel Șeitan și Șeitanii.

Mai întâi amintesc onor cititorilor care au avut în mână trilogia Șeitanii că personajul principal din primul volum, prezent și-n celelalte două, se numește Dumitru Șeitan. De ce Șeitan? Pentru că unul dintre cei patru bunici ai mei era un Șeitan, mai exact spus o Șeitancă. Mama tatălui meu se numise, ca fată, ca domnișoară, Șeitan, și se născuse în Satulung, azi Săcele, de Brașov. Toți Șeitanii pe care i-am cunoscut au la origine un bunic sau străbunic născut în Săcele. Cu câțiva dintre acești Șeitani m-am găsit și rudă!

Volumul întâi al trilogiei poartă titlul Vin Americanii, și l-am început înainte de 1990. Nu mai țin minte cât am apucat să scriu până în 1990. Trecuseră câțiva ani și eu scrisesem cea mai mare parte a romanului, avându-l ca principal personaj pe unchiul Dumitru Șeitan, personaj inventat, ca frate al tatălui meu ajuns în America prin anii 1950. O fi contat că un frate mai mare al tatii, unchiul Ștefan, nea Fani, îmi mărturisise la un moment dat că a avut în gând să plece în America, dar a ezitat și a pierdut ocazia… Îi părea rău că n-o făcuse!

Dumitru Șeitan inventat de mine este un fost prizonier evadat de la Vorkuta, idee ce mi-a venit de la o rudă mai îndepărtată, Nicolae Cojocaru, mare legionar, care făcuse câțiva ani de lagăr la Vorkuta. Pe Nae Cojocaru l-am cunoscut prin Marcel Petrișor pe la începutul anilor 1980, fusese apropiat de Sandu Coja, fratele cel mic al tatei.

Pe Dumitru Șeitan l-am mai făcut eroul unei întâmplări reale prin care trecuse alt frate al tatii, nea Ghiță: luptase la Turtucaia și fusese dat mort. Bunica, Șeitanca, i-a făcut toate pomenile, ba chiar i-a pus și o cruce în cimitirul satului Cartalu / Vulturul, de lângă Hârșova. După un an sau doi, s-au pomenit cu nea Ghiță că intră falnic și zâmbitor în curte! L-au dus să-și vadă crucea de pe mormînt, au făcut mult haz de poveștile din război ale lui nea Ghiță, iar cel mai mult a rămas în memoria neamului mărturisirea lui nea Ghiță când a aflat de pomenile făcute de bunica pentru sufletul lui Ghiță: acum înțelegea de ce în prizonierat nu suferise de foame, foame care fusese cumplită pentru ceilalți prizoniei. Iar când și când lui nea Ghiță îi mirosea a tămâie, iar ceilalți prizonieri se mirau, de el, de unde să-i miroasă a tămâie?! Îi mirosea de la tămâia cu care bunica însoțea pomenile…

Paranteză: vreo trei-patru dintre cititorii primului volum mi-au povestit că știau și ei din familie de întâmplări similare, cu prizonieri la ruși, din al doilea război mondial. Unul dintre acești cititori a fost domnul Marcel Bouroș.

Pe nea Mitică Șeitan inventat de mine l-am „făcut” și partizan în munți, luptător anti-comunist. Îl imaginasem la bătrânețe țintuit într-un scaun cu rotile, paralizat de la un glonte cu care se alesese în noadă de la trecerea Dunării înot ca să ajungă în Occident…

În fine, „aiatolahul” imaginat de mine continua la New York să se intereseze de problemele politice ale României și ale planetei, fiind un mare cunoscător al secretelor din politica mondială, la curent cu toate conspirațiile care se țeseau în spatele aparențelor.

Cam astea sunt datele principale legate de personajul Dumitru Șeitan din trilogia Șeitanii. Acest personaj domină prin prezența sa volumul întâi a trilogiei, intitulat Vin Americanii. Este un personaj inventat de autor, articulându-l din componente luate, câteva din ele, de ici de colo, din saga familiei. Numele Dumitru l-am pus de dragul lui nea Mitică Licoi, fratele mai mare al mamii, cam năzdrăvan în felul lui.

Eram cu volumul întâi spre final când s-a produs întâlnirea mea cu Aurel Șeitan. La început a fost un anunț în „România Liberă”, prin care un inginer Aurel Șeitan, sosit din America, își anunța disponibilitatea de a iniția în România câteva proiecte, la care căuta colaboratori. Și dădea un număr de telefon la care putea fi găsit. L-am sunat de câteva ori fără succes. Apoi exemplarul din „România Liberă” s-a rătăcit prin casă și am dat de el după vreo lună. L-am sunat din nou pe acest Șeitan care, eram sigur, trebuia să fie de prin Săcele și el. În cele din urmă l-am prins la telefon, ne-am întâlnit, ne-am plăcut, și după câteva întâlniri, când mi-a povestit ce era mai important de știut despre el, am aflat cu mare mirare, uluit de fapt, că semăna teribil de mult cu Șeitanul imaginat de mine, Șeitanul de acasă, de pe birou, din paginile romanului meu.

Și anume: Aurel Șeitan luptase în munți, ca partizan, fusese arestat și reușise să evadeze, arestat din nou și eliberat în 1964, evadase încă o dată, din România, trecând Dunărea înot, cu care ocazie s-a ales cu un glonț în fesa stângă, glonț pe care l-a purtat cu dînsul câteva luni, până la Roma, unde i-a fost scos. Nu fusese legionar, ci țărănist, dar rămăsese cu mare drag și respect pentru legionarii cu care fusese camarad de suferință. Era pasionat de un subiect: adevărata istorie, cea care ne este ascunsă. Scrisese o carte cu acest subiect: ce ni se ascunde în istoria oficială? Din acea carte în manuscris am luat unele informații pe care le-am băgat în Marele Manipulator. Una dintre ele îl privea pe Tito, cum că nu era ciobanul croat din biografia oficială a acestuia, ci era evreu, Alexander Weiss, agent britanic, care l-a substituit pe adevăratul Tito în Spania, unde adevăratul Tito murise în luptele din războiul civil. Bunul meu prieten Lucian Pavel, mergând la Belgrad să predea la Universitate, s-a intersat printre prietenii sârbi pe care și i-a făcut care este adevărul despre Tito. Cam toată lumea știa că Tito nu era Tito!… Mama adevăratului Tito a fost trimisă să-și petreacă restul vieții la o mânăstire, iar Tito impostorul a murit fără să reușească să vorbească corect sârbo-croata… Mai mult, adevăratul Tito nu avea un deget de la mâna stângă, mână cu care Tito cel nou se folosea foarte bine să cânte la vioară… Nu-i lipsea niciun deget!

Revin la Aurel Șeitan: am fost așa de impresionat de această coincidență că vreo doi ani nu m-am mai putut atinge de roman, să-l scriu mai departe. Nu-mi eplic nici azi această reacție! După ce am terminat romanul, i l-am dat și lui Aurel Șeitan să-l citească, în manuscris. N-a reușit să-și facă timp să-l citească, nu mi-a dat niciun semn că a citit cartea. Nu-mi mai aduc aminte dacă am apucat să-i dau și volumul tipărit, cred că s-a stins din viață înainte de tipărirea primului tiraj din Vin Americanii.

Așadar, pe parcursul scrierii trilogiei Șeitanii am trăit o mirabundă greu de imaginat: am imaginat un personaj, iar mai apoi, înainte de a publica romanul cu acel personaj, l-am întâlnit pe personaj ca ins cu identitate fermă, reală. Aproape identică cu cea inventată de mine în paginile romanului.

Singura deosebire notabilă între cei doi era de ordin fizic: Șeitan al meu era un munte de om, pe când Aurel Șeitan era mai degrabă scund.

Când am decis să bag în trilogie și paginile cu mirabunde m-am întrebat ce fac cu mirabunda legată de cei doi Șeitani. Mi s-a părut că nu se potrivea, nu cădea bine, era prea multă modernitate (vezi Pirandello) dacă introduceam în roman și această coincidență. Cred că până la urmă le voi aduna pe toate într-un singur text, sub un singur titlu! Ceea ce înseamnă că ar mai fi de povestit câteva coincidențe miraculoase care, de-a lungul a 77 de ani m-au făcut să nu mă plictisesc niciodată.

Ba chiar la un moment dat am afirmat că plictisul, faptul de a te plictisi de viața pe care o duci, este o insultă gravă la adresa Domnului. Niciodată n-am trăit sentimentul că nu știu cum să-mi omor timpul!,,, Acum înțeleg de ce: am știut să mă pasionez de textul vieții pe care o trăim, am simțit că autorul textului nu-i fiște cine! Ci este un mare scriitor! Așa cum spune și regula potrivit căreia viața bate literatura! Sau filmul!

Al dumneavoastră, Ion Coja

24 martie 2019