„Mihail Moruzov și frontul secret” (1)
General Br. (r) Prof. univ. dr. Cristian Troncota 12 Decembrie 2021
Cristian Troncota-Mihai Moruzov
Isto­ria servi­ci­ilor se­crete e plină de mo­mente de tensi­une şi dra­matism, de suc­cese şi de amare în­frân­geri. Şi unele şi cele­lalte sunt tre­cute tot în contul oa­me­nilor, care s‑au în­cu­metat să poarte po­vara unor grele mi­si­uni, cu con­ştiinţa că‑şi slujesc ţara.

Isto­ri­o­grafia ro­mână a în­re­gistrat – atât înainte, cât şi după de­cem­brie 1989 – lu­crări re­fe­ri­toare la mo­mente, pe­rioade sau perso­naje şi chiar perso­na­li­tăţi din is­to­ria servi­ci­ilor se­crete de in­for­maţii ro­mâ­neşti, pre­cum şi studii, ar­ti­cole şi cule­geri de do­cu­mente. Cu toate aces­tea, o lu­crare de sinteză pe această temă, elabo­rată după criterii, meto­dolo­gii şi exi­genţe ştiinţi­fice, ră­mâne, şi pe mai de­parte, un deziderat, şi aceasta din mai multe motive.

În pri­mul rând, s‑a pus şi se va pune per­ma­nent pro­blema ac­ce­sului la surse. Do­cu­men­tele de ar­hivă – şi am în ve­dere ar­hi­vele se­crete – au pro­pria is­to­rie. Con­serva­rea, prelu­crarea şi gesti­o­na­rea lor se face după alte re­guli de­cât cele din ar­hi­vele is­to­rice obiş­nuite, au un re­gim special de ac­ces, ter­mene mult mai lungi în care se in­terzice pu­bli­ca­rea lor şi, nu în ul­ti­mul rând, au con­stituit de‑a lungul tim­pului obi­ectul unor distru­geri succe­sive din va­rii motive. Chiar do­cu­mente im­por­tante, cum sunt, spre exem­plu, sinte­zele in­for­mative, cu ca­racter şi cir­cuit special, re­fe­ri­toare la fapte, eve­ni­mente sau ca­zuri de­o­se­bite, ce nu tre­buiau cu­nos­cute de­cât de anu­miţi factori de putere din stat, aveau pe prima filă, lângă an­tet, men­ţi­u­nea ex­presă de a fi dis­truse imediat după con­sultare. Ne scapă sau, în orice caz, e greu de ex­pli­cat, în actu­ala fază a cer­cetării, moti­vele pentru care unele din aceste do­cu­mente s‑au păstrat totuşi. E adevă­rat, ast­fel de do­cu­mente con­stituie o ra­ri­tate, fapt pentru care desco­pe­ri­rea lor re­pre­zintă un adevă­rat tro­feu pentru cer­cetă­to­rul care, cu mi­nuţie şi perse­ve­renţă, studi­ază prin­tre raftu­rile de ar­hivă prăfu­ite, unele chiar ui­tate sau in­su­fi­ci­ent evi­denţi­ate prin siste­mul de în­re­gis­trare al cata­loa­gelor.

Pe de altă parte, se pune pro­blema crite­ri­ilor de abor­dare. Is­to­ria servi­ci­ilor se­crete de in­for­maţii ro­mâ­neşti, ca de altfel a orică­ror in­stituţii de acest gen, poate fi tratată din mai multe per­spec­tive: cro­nolo­gic; a evolu­ţiei struc­tu­ri­lor ce com­pun o co­muni­tate in­for­mativă; a ca­drului le­gislativ, con­ceptual sau teh­nico‑meto­dolo­gic; a ca­zuisti­cii sem­ni­fi­ca­tive; a meto­delor, mij­loa­celor şi proce­de­e­lor speci­fice în­tre­buin­ţate. La fel de in­te­re­sante, în sensul for­mulă­rii unor con­cluzii re­le­vante, se do­ve­desc şi anali­zele fluxu­ri­lor in­for­maţio­nale obţi­nute de servi­ci­ile se­crete de in­for­maţii şi di­fu­zate facto­ri­lor de de­ci­zie din stat – mai ales în mo­men­tele de criză sau în si­tu­aţii li­mită – pentru fun­da­men­ta­rea strate­giei şi politi­cii de apă­rare în materie de si­gu­ranţă na­ţi­o­nală. Su­gestive şi pline de conţi­nut sunt şi studi­ile care ur­mă­resc să re­lie­feze în ce mă­sură mo­bilul de­ci­ziei poli­tico‑di­plo­matice şi mili­tare a ţi­nut cont de in­for­maţiile furni­zate de servi­ci­ile se­crete sau conse­cinţele solu­ţi­ilor adop­tate. Prin ur­mare, anali­zele pot pune pro­blema efi­ci­enţei unor ast­fel de struc­turi şi stabi­lirii rolu­lui şi lo­cului lor în an­sam­blul in­stitu­ţi­ilor statu­lui mo­dern, într‑un anumit context is­to­ric.

Un de­mers anali­tic ambi­ţios îşi poate pro­pune, ca obiect, toate aceste as­pecte la un loc, la care tre­buie să adauge şi o în­ca­drare is­to­rică, ab­solut ne­ce­sară pentru evi­denţie­rea sur­selor de pe­ri­col in­terne şi ex­terne, ce de­ter­mină în fond ra­ţi­u­nea exis­tenţei şi ac­ti­vi­tă­ţii struc­tu­ri­lor in­for­mative se­crete cu rol de preve­nire, în­lă­tu­rare şi contra­ca­rare a orică­ror fapte, ac­ţi­uni şi fe­no­mene, ce pot aduce atin­gere siste­mului imunitar al statu­lui.

Şi în abor­da­rea ac­ti­vi­tă­ţii şe­fi­lor servi­ci­ilor se­crete – sau a oa­me­nilor din preajma lor – e ne­voie de obiec­ti­vi­tate, echili­bru şi multă cum­pătare. Pentru un ase­menea de­mers, nu o dată, s‑a do­ve­dit că stu­diul atent al do­cu­men­te­lor de ar­hivă, co­ro­bo­rat cu lu­crările me­mori­a­lis­tice şi chiar cu afir­maţiile notate în ca­drul di­a­lo­gului purtat cu cei ră­maşi în vi­aţă, care s‑au aflat în mijlo­cul eve­ni­men­te­lor ori în imedi­ata lor apro­pi­ere, pot de­monta le­gen­dele create în ju­rul unor şefi ai servi­ci­ilor se­crete. Şi pentru ca „monştri sacri“ ai spio­naju­lui şi con­traspi­o­naju­lui să re­de­vină oa­meni adevă­raţi în con­ştiinţa poste­ri­tă­ţii, analiza unor ast­fel de perso­na­li­tăţi tre­buie fă­cută cu multă atenţie, ca nu cumva să se creeze în ju­rul lor o altă mito­lo­gie.

Am subli­niat toate aces­tea pentru că ele au con­stituit esenţa ideilor şi prin­ci­pi­ilor care m‑au călău­zit per­ma­nent în stu­diul şi efortu­rile de re­con­stitu­ire a unor mo­mente, ca­zuri şi perso­naje din is­to­ria servi­ci­ilor se­crete de in­for­maţii ro­mâ­neşti, în epoca con­tempo­rană. În ul­ti­mii ani, am re­uşit să pu­blic o se­rie de re­zultate ale acestor cer­cetări şi să adun în urma lor o adevă­rată colec­ţie de do­cu­mente. Recitindu‑le, mi‑am dat seama că pot fi re­u­nite într‑un tom, în ci­uda moda­li­tă­ţi­lor di­fe­rite de tratare.

Vo­lu­mul este de­di­cat lui Mihail Moruzov şi Servi­ci­u­lui Se­cret de in­for­maţii al ar­matei ro­mâne pe care l‑a fondat, or­ga­ni­zat şi condus din 1924 şi până la în­ce­putul lu­nii sep­tem­brie 1940. Alături de Moruzov apar şi câ­ţiva din prin­ci­pa­lii săi cola­bo­ratori, fie prin ac­ţi­u­nile in­for­mative în­tre­prinse, fie în ca­li­tate de me­mori­a­lişti, prin­tre care maio­rul Con­stan­tin Gh. Ionescu Micandru, lo­cote­nent‑colo­nelul Gheorghe Petrescu, Niky Ştefănescu, Gheorghe Cristescu, Ştefan Enescu şi al­ţii.

Do­cu­men­tele din anexă aco­peră două pe­rioade dis­tincte. Mai în­tâi, in­tervalul 1917‑1919, când Mihail Moruzov a ac­ti­vat ca şef al echipei de si­gu­ranţă din Delta Dună­rii, în timpul răz­boiu­lui de în­tre­gire, şi apoi pe­rioada 1934‑1940, până la aresta­rea şe­fului Servi­ci­u­lui Se­cret.

Răs­timpul cu­prins în­tre 1924‑1928 nu este acope­rit do­cu­men­tar, în­trucât, aşa cum re­zultă dintr‑un proces verbal păstrat în Ar­hiva Mi­niste­rului Apă­ră­rii Naţio­nale, do­cu­men­tele Servi­ci­u­lui Se­cret şi ale Secţiei a II‑a din Marele Stat Major, elabo­rate în acea pe­rioadă, au fost dis­truse în to­ta­li­tate în timpul bom­bar­da­men­te­lor de la sfârşi­tul lu­nii au­gust 1944. Nu ex­clu­dem po­si­bi­li­ta­tea exis­tenţei unor du­bluri, răs­pândite prin alte unităţi arhivistice, cu o te­matică di­fe­rită, dar în sta­diul actual al cer­cetării nu au fost de­pistate.

De ase­menea, nu am gă­sit până acum ex­pli­ca­ţia lip­sei de do­cu­mente ale Servi­ci­u­lui Se­cret pentru pe­rioada 1929‑1933. Ex­cepţie face „Me­moriul“ în­tocmit de Mihail Moruzov la 9 martie 1930, re­fe­ri­tor la si­tu­aţia din Ba­sa­ra­bia, do­cu­ment gă­sit cu totul în­tâm­plător în bi­blio­teca Arhi­vei Servi­ci­u­lui Ro­mân de In­for­maţii. Ceea ce este in­te­re­sant, do­cu­men­tul poartă sem­nătura olo­grafă – cu cer­neală neagră – a lui Mihail Moruzov. Pe fie­care filă este apli­cată o stam­pilă cu in­scripţia „Bi­blio­teca Aca­de­miei R.P.R.”, iar pe prima filă este in­se­rată cota 4/311. Cu toate efortu­rile fă­cute, nu am re­uşit să gă­sesc cine şi când l‑a clasat în Bi­blio­teca Aca­de­miei, în ce îm­preju­rări şi‑a schimbat lo­cul de păs­trare. Miste­rul ne duce in­vo­luntar cu gândul la pe­rioada prolet­cultis­mului, spre anii „repu­bli­cii po­pulare“, când cenzo­rii Se­cu­ri­tă­ţii şi propa­gan­diştii P.C.R. vâ­nau cărţi şi do­cu­mente din bi­blio­teci şi ar­hive, care, prin conţi­nutul lor, com­pro­miteau imagi­nea co­mu­nis­mului şi a U.R.S.S. Ori­cum, faptul că acest do­cu­ment nu a fost distrus – şi proba­bil că nu e singu­rul exem­plu – de­mon­strează, dacă mai în­căl­zeşte pe ci­neva, că cerbe­rii bolşe­vis­mului ro­mâ­nesc au avut şi li­mite în porni­rile lor „re­volu­ţi­o­nare”.

Me­moriul lui Mihail Moruzov despre si­tu­aţia Ba­sa­ra­biei din 1930 este, fără nici un fel de exage­rare, capti­vant, fapt pentru care nu re­zist tenta­ţiei de a su­gera ci­ti­to­ri­lor să în­ceapă lectura chiar cu acest do­cu­ment. Ni se dez­văluie, înainte de toate, trage­dia Ba­sa­ra­biei, partea de res­ponsa­bi­li­tate ce re­vine auto­ri­tă­ţi­lor cen­trale şi te­ri­to­ri­ale ro­mâ­neşti din epocă – în faţa al­tora din exte­rior – pentru si­tu­aţia şi desti­nul unui stră­vechi te­ri­to­riu ro­mâ­nesc. Se poate în­ţe­lege şi mai lesne ob­se­sia opiniei pu­blice ro­mâ­neşti, sta­rea ei de spi­rit, faţă de pe­ri­colul co­munist, în di­rectă co­ne­xi­une cu po­si­bi­li­ta­tea parcă im­placa­bilă prin imo­bi­lism a pier­de­rii Ba­sa­ra­biei în si­tu­aţia unei agre­si­uni so­vi­e­tice. Do­cu­men­tul re­lie­fează, prin conţi­nut, va­ri­e­ta­tea mij­loa­celor folo­site pentru in­vesti­ga­ţie şi procu­ra­rea in­for­maţii­lor de do­cu­men­tare, pre­cum şi ca­pa­ci­ta­tea de analiză‑sinteză a lui Mihail Moruzov şi proba­bil a prin­ci­pa­li­lor, săi cola­bo­ratori din Servi­ciul Se­cret.

Ne în­tre­băm cu în­drep­tă­ţire, la ce au folosit ast­fel de in­for­mări cu ca­racter pre­ventiv, dacă în ur­măto­rul de­ce­niu si­tu­aţia pare că nu s‑a schimbat? Inte­ro­ga­ţia noastră are în ve­dere conţi­nutul notei din 15 fe­bruarie 1940 prin care Servi­ciul Se­cret aducea la cu­noş­tinţa auto­ri­tă­ţi­lor cen­trale despre im­pactul cu­ren­tului co­munist în rându­rile ma­selor de ţă­rani, prin­tre care se răs­pândea tot mai in­tens zvonul că Ba­sa­ra­bia urma să fie ocu­pată de tru­pele so­vi­e­tice, iar mulţi co­na­ţi­o­nali în­ce­pu­seră deja să‑şi vândă pă­mân­tu­rile, în vreme ce mino­ri­ta­rii et­nici de­ve­neau şi mai ac­tivi[1]. Un alt exem­plu edifi­cator ni‑l oferă nota din 7 mar­tie 1940 prin care Servi­ciul Se­cret do­ve­dea că era bine in­format despre ac­ti­vi­ta­tea „Soci­e­tă­ţii Basarabehilor”, care în­fi­in­ţase, cu ajuto­rul agen­ţi­lor tri­mişi de Mos­cova, alte patru centre de propa­gandă în S.U.A. (la New York, Chi­cago, San Fran­cisco şi Saint Louis)[2]. Obiec­ti­vul acestei so­ci­e­tăţi era de a pregăti din timp opinia pu­blică in­terna­ţi­o­nală pentru even­tu­a­li­ta­tea unui atac so­vi­etic contra Ro­mâniei şi „elibe­ra­rea” Ba­sa­ra­biei.

Într‑un ase­menea context, străda­ni­ile Servi­ci­u­lui Se­cret ro­mân nu mai tre­buiau con­cen­trate spre identi­fi­ca­rea facto­rului de risc cel mai pe­ri­culos pentru in­te­grita­tea şi su­ve­ra­ni­ta­tea na­ţi­o­nală, în­trucât el era per­cepti­bil şi prea evi­dent pentru toată lu­mea. Efortu­rile au fost direcţionate spre com­bi­na­ţi­ile de cu­lise cu scopul de a ra­corda in­te­re­sele ro­mâ­neşti la ori­care dintre marile puteri – cu ex­cepţia U.R.S.S. – dis­puse şi in­te­re­sate în a ne ga­ranta grani­ţele na­ţi­o­nale. Pentru preve­ni­rea materi­ali­ză­rii pe­ri­colu­lui re­pre­zentat de bolşe­vism, cu toate conse­cinţele ce de­cur­geau pentru so­ci­e­ta­tea ro­mâ­nească, Servi­ciul Se­cret condus de Mihail Moruzov s‑a în­cu­metat să bată la porţile unor înalte can­celarii poli­tico‑di­plo­matice şi mili­tare de la Berlin, Roma, Pa­ris, Lon­dra dar şi de la Praga şi Varşo­via, pentru a analiza si­tu­aţia la faţa lo­cului, a face schimb de in­for­maţii şi de a găsi soluţii pentru salva­rea si­tu­a­ţiei de izolare în care se afla Ro­mânia. Efortu­rile au avut succes până la un anumit punct. Dar lipsa con­sen­sului forţe­lor poli­tice, si­tu­aţie acutizată şi de ne­hotă­râ­rea unei poli­tici ex­terne clare, a fă­cut ca tot ceea ce se clă­dise până atunci cu ris­curi, sa­cri­fi­cii şi com­promi­suri să se prăbu­şească ra­pid pre­cum un castel de ni­sip.

Dacă marele pe­ri­col de la Est nu a putut fi ne­u­tralizat, în vara anului 1940, asta nu în­seamnă că is­to­ria în­vinşi­lor, în ca­zul nostru a Servi­ci­u­lui Se­cret, nu este in­te­re­santă. Orice bi­lanţ, re­zultat în urma unui de­mers anali­tic, for­mu­lează teza – cu care e greu să nu fim de acord – potri­vit că­reia, mai tot timpul, în mo­men­tele de criză şi si­tu­aţii li­mită, servi­ci­ile noastre se­crete de in­for­maţii au gustat din cupa amară a în­frân­ge­rii, şi nu întot­deauna din vina lor, pentru că in­for­maţiile de va­loare au di­fu­zat, deci şi‑au justifi­cat ra­ţi­u­nea de a fi. „Vae victis?“. Poate! Dar tocmai de aceea e bine să stu­diem cu mai multă atenţie tre­cutul pentru a‑l în­ţe­lege şi a nu‑i mai re­peta, pe cât po­si­bil, greşe­lile.

Din această per­spec­tivă, „expe­ri­enţa Moruzov“ şi a Servi­ci­u­lui Se­cret de in­for­maţii de­vine in­struc­tivă, cel puţin din două puncte de ve­dere. Pe de o parte, avem de‑a face cu un servi­ciu se­cret de in­for­maţii bine conce­put, struc­tu­rat şi direcţionat, care în câ­ţiva ani a re­uşit chiar să de­vină efi­ci­ent în ce pri­veşte „forţa“ in­for­maţiei, adică procu­ra­rea, ve­ri­fi­ca­rea şi prelu­crarea materi­a­lului in­for­mativ de in­te­res, pe baza că­ruia se puteau fun­da­menta strate­gi­ile de apă­rare şi pro­mo­vare a in­te­re­sului na­ţi­o­nal. Toate realiză­rile in­con­testa­bile, ce aparţin lui Mihail Moruzov – pentru că au existat şi din aces­tea – s‑au dato­rat lu­ării în consi­de­ra­ţie a ex­pe­ri­enţei tre­cutu­lui în materie de in­for­maţii. El s‑a in­spi­rat din ceea ce era mai nou pe plan eu­ro­pean, in­clusiv din mo­delul intelligence‑ului brita­nic – după cum singur a ţi­nut să preci­zeze – de la care a luat şi adaptat atât cât s‑a potri­vit condi­ţi­ilor şi parti­cula­ri­tă­ţi­lor so­ci­e­tă­ţii ro­mâ­neşti.

Pe de altă parte, avem de­rulat fe­no­menul de sus­tra­gere trep­tată a lui Mihail Moruzov şi a servi­ci­u­lui pe care l‑a condus de la ac­ti­vi­tă­ţile pur in­for­mative şi contrainformative, aşa cum le de­fi­nise în Ra­portul din 1934 şi bas­cula­rea spre do­me­niul politic[3]. Cum s‑a ajuns la o ast­fel de si­tu­ate se cere de­si­gur ex­pli­cat. Apre­ciem că realiză­rile din pe­rioada de în­ce­put, ba­zate pe în­crede­rea şi spriji­nul facto­ri­lor de condu­cere poli­tico‑mili­tară, l‑au fă­cut pe Moruzov să per­ceapă în mod eronat – afir­maţia o putem face astăzi – că i se poate în­gă­dui orice, in­clusiv să se amestece în vi­aţa parti­culară a oa­me­nilor, fie perso­na­li­tăţi ale clasei poli­tice, fie cetă­ţeni de rând. Aşa a ajuns, cu timpul, să acu­mu­leze o im­presi­o­nantă canti­tate de do­cu­mente şi do­sare com­pro­miţă­toare despre toţi cei ce se si­tuau pe o po­zi­ţie in­co­modă Pala­tului.

Foarte po­si­bil ca unele com­pli­ci­tăţi ale lui Moruzov, la in­tri­gile su­ve­ra­nului, să fi fost la origi­nea mul­tora din ră­u­tă­ţile care s‑au petre­cut în vi­aţa poli­tică ro­mâ­nească. Fire ex­trem de ambi­ţioasă şi or­go­lioasă, şi cu o în­cre­dere ne­măsu­rată în ca­li­tă­ţile sale, Mihail Moruzov a că­utat de­si­gur să profite de ambi­ţi­ile lui Carol al II‑lea pentru a‑şi sa­tis­face pro­priile in­te­rese. Au toate aces­tea vreo le­gătură cu dis­creţia dezar­mantă a me­mori­a­lis­ti­cii lă­sate de Carol al II‑lea faţă de per­soana şe­fului Servi­ci­u­lui Se­cret? De data aceasta nu ne vom grăbi cu apre­cie­rile în ca­pito­lul in­tro­ductiv. Studi­ile şi do­cu­men­tele pre­zen­tului volum su­ge­rează unele răs­punsuri po­si­bile, dar de aşa natură în­cât re­zervă şi ci­ti­to­rului plăce­rea de a‑şi for­mula pro­priile opinii. Ace­iaşi re­zervă are în ve­dere şi po­si­bile sur­prize arhivistice.

O altă pro­blemă ar trebui abor­dată te­o­re­tic şi do­cu­men­tar. Este vor­ba despre in­flu­enţa pe care Mihail Moruzov ar fi avut‑o asupra re­gelui Carol al II‑lea, aşa după cum au in­sistat unii me­mori­a­lişti, în­de­o­sebi cei le­gi­o­nari. Să re­zol­văm, mai în­tâi, as­pectele de or­din te­o­re­tic, aşa cum re­zulta din ex­pe­ri­enţa de până acum a servi­ci­ilor se­crete. Pro­blema este, de­si­gur, mult mai com­plexă, noi vom în­cerca doar s‑o schi­ţăm.

Şefii servi­ci­ilor se­crete de in­for­maţii, prin con­tactul per­ma­nent cu facto­rul de­ci­zi­o­nal, de­o­po­trivă cu cercu­rile poli­tico‑di­plo­matice şi mi­li­­tare, ca şi prin agenţii se­lectaţi din toate lo­cu­rile şi medi­ile de in­te­res, pot de­veni cu timpul – şi în prea multe ca­zuri au de­ve­nit prin aces­te preo­cu­pări – per­soane in­flu­ente în stat. Unii şi‑au câşti­gat po­zi­ţia prin pro­priile merite şi reali­zări profe­si­o­nale, al­ţii folosindu‑se din plin de in­for­maţiile de care au dispus. Gradul de in­flu­enţă, pe care şe­ful unui servi­ciu se­cret de in­for­maţii îl poate exer­cita asupra facto­ri­lor de de­ci­zie, ţine însă de re­gi­mul politic, în statele to­ta­li­tare, acolo unde există o struc­tură in­for­mativă ex­trem de cen­trali­zată şi cu rol pre­ponde­rent de poliţie poli­tică, pute­rea, acu­mulată, în timp, de cel aflat în frun­tea in­stitu­ţiei, este prea puţin stân­je­nită de legi şi exube­ranţă. Lavrentie Beria, la so­vi­e­tici, Gabor Peter la un­guri, Ale­xandru Dră­ghici, la ro­mâni, sunt doar trei exem­ple dintr‑o su­ită mult prea nu­me­roasă pentru a mai fi in­vo­cată. În schimb, în statele cu o de­mo­craţie tradi­ţi­o­nală, există de re­gulă o co­muni­tate in­for­mativă, com­pusă din mai multe struc­turi speci­ali­zate, fie­care într‑un anumit do­meniu. In­flu­enţa pe care o pot exer­cita şe­fii unor ast­fel de in­stituţii ale re­gi­muri­lor de­mo­cratice este mult li­mitată de ca­drul le­gislativ. Totuşi, is­to­ria do­ve­deşte ca şi în si­tu­aţia unei co­muni­tăţi in­for­mative, unul dintre servi­cii joacă de obicei rolul de „pri­mus in­ter pares”. Ra­portu­rile de cola­bo­rare şi co­o­pe­rare în plan in­for­mativ putându‑se trans­forma, în anu­mite cir­cum­stanţe, chiar în forme de control sau subor­do­nare. Din atari si­tu­aţii, a re­zultat şi ne­ce­si­ta­tea creării unor sis­teme de su­prave­ghere asupra ac­ti­vi­tă­ţii servi­ci­ilor de in­for­maţii, fie din partea execu­ti­vului, fie din cea a puterii le­gisla­tive ori chiar a so­ci­e­tă­ţii ci­vile, prevă­zute în ca­dru le­gislativ.

În si­tu­aţia lui Mihail Moruzov, se poate spune că acesta a condus Servi­ciul Se­cret, în pe­rioada 1924‑1938, în condi­ţi­ile exis­tenţei unui sistem de­mo­cratic – cu toate li­mitele epocii -, iar în ur­măto­rul in­terval, 10 fe­bruarie 1938 – 5 sep­tem­brie 1940, în con­textul unui re­gim politic auto­ri­tar, res­pectiv dicta­tura re­gelui Carol al II‑lea. Cu toate aces­­tea, co­muni­ta­tea in­for­mativă ro­mâ­nească (Ser­vi­ciul Se­cret, Cor­pul Detec­ti­vilor din Si­gu­ranţă, Secţia a II‑a din M.St.M., Structura in­for­mativă a Jan­dar­meriei, Servi­ciul Special de in­for­maţii al C.F.R.) a ră­mas ace­eaşi, atât înainte, cât şi după in­stau­ra­rea dicta­tu­rii re­gale. Având în ve­dere ex­pe­ri­enţa lui Moruzov şi unele re­u­şite care l‑au sa­tis­fă­cut pe re­gele Carol al II‑lea (cazul cel mai eloc­vent îl con­stituie deju­ca­rea „Com­plo­tului Precup“, prin care s‑a preve­nit să­vârşi­rea unei lo­vituri de stat pusă la cale de un grup de mili­tari sau schimbul de in­for­maţii cu struc­turi si­milare din epocă), putem spune că Servi­ciul Se­cret şi‑a câşti­gat rolul de so­list în ca­drul co­muni­tă­ţii in­for­mative ro­mâ­neşti. Chiar şi în si­tu­aţia în care nu suntem de acord cu se­ri­o­zi­ta­tea „Com­plo­tului Precup“, va trebui să re­cu­noaş­tem că Mihail Moruzov a pre­medi­tat o ast­fel de „lo­vitură“, al că­rui efect asupra su­ve­ra­nului şi a opiniei pu­blice era acelaşi, adică conso­li­da­rea pro­priei po­zi­ţii şi a servi­ci­u­lui pe care l‑a condus.

Sin­gu­rul do­cu­ment, prin care se poate proba, de­o­cam­dată, in­flu­enţa, dar şi opor­tu­nis­mul lui Mihail Moruzov fată de re­gele Carol al II‑lea, este Ra­portul în­tocmit la 7 fe­bruarie 1938, prin care pro­pune in­stau­ra­rea tempo­rară a unui re­gim auto­ri­tar, în scopul de a se în­să­nătoşi prin măsuri ener­gice „pute­rea morală a ţă­rii şi spi­ri­tul de disci­plină al fi­ilor ei“. Desi­gur că acest do­cu­ment ve­nea în în­tâmpi­na­rea as­pi­ra­ţi­ilor re­gelui Carol al II‑lea, dar nu mai puţin adevă­rat este şi faptul că Mihail Moruzov a ştiut să proce­deze de aşa mani­eră în­cât să im­plice şi vârfu­rile ar­matei în să­vârşi­rea acru­lui politic de in­stau­rare a re­gi­mului auto­ri­tar. Do­cu­men­tul are, pe prima filă, or­di­nele re­zolu­tive şi sem­nătu­rile olo­grafe ale şe­fului M.St.M., ge­ne­ralul Ştefan Ionescu, şi a mi­nis­trului Apă­ră­rii Naţio­nale, ge­ne­ralul Ion Antonescu, ceea ce dez­văluie o anu­mită abili­tate din partea şe­fului Servi­ci­u­lui Se­cretai a şti să aco­pere unele lu­ări de po­zi­ţie im­por­tante, prin care şi‑a conso­li­dat rangul de înalt dem­ni­tar al sta­rului.

Ce­le­lalte do­cu­mente, şi avem în ve­dere ra­poar­tele despre re­zulta­tele mi­si­u­nilor in­for­mative ale lo­cote­nent‑colo­nelu­lui Gheorghe Petrescu din pri­mă­vara anului 1940, în di­fe­rite ca­pi­tale eu­ro­pene (doc. nr. 5-6), în­tâl­ni­rile di­recte în­tre Moruzov şi ami­ralul Canaris (doc. nr. 10, 11, 14, 26) sau vi­zi­tele în­tre­prinse în Ger­mania, Franţa şi Anglia (doc. nr.16), ori în­tâl­ni­rile cu di­fe­riţi emisari ai Abwehr‑ului sau cu Killinger şi alţi di­plo­maţi ger­mani etc., ne dez­văluie prin conţi­nutul lor o in­for­maţie obiec­tivă şi rece, menită a sur­prinde şi analiza reali­ta­tea, fără a su­gera facto­ri­lor con­stitu­ţi­o­nali de de­ci­zie ori­enta­rea spre anu­mite di­recţii poli­tice. O ast­fel de in­terpretare este susţi­nută şi de ex­presia utili­zată în Sin­teza in­for­mativă pri­vind ex­pansi­u­nea Ger­maniei în Sud‑Estul Eu­ro­pei, din 5 ia­nu­arie 1939 (doc. nr. 4), con­form că­reia rolul Servi­ci­u­lui Se­cret era „de a pre­veni orice even­tu­a­li­tate de sur­prin­dere şi de a da alarma la timp pentru ca cele­lalte fo­ruri de răs­pun­dere din stat – preve­nite şi în de­plină cu­noş­tinţă de ca­uza – să avi­zeze la cele mai efi­cace mij­loace şi să aducă aportul lor sal­vator faţă de even­tu­a­li­tă­ţile ce se în­trevăd“. Iată, deci, do­cu­mente bine ar­ti­culate, pro­duse ale unui servi­ciu se­cret condus cu com­pe­tenţă, echi­distant şi conşti­ent de res­ponsa­bi­li­tă­ţile ce‑i re­vin.

Pentru toate ca­li­tă­ţile şi re­u­şi­tele sale, Mihail Moruzov a fost, proba­bil, ocrotit de Palat. Când s‑a vă­zut însă aban­do­nat, singu­rul lu­cru pe care‑l putea face era să dis­trugă do­cu­men­tele ar­hi­vei Servi­ci­u­lui Se­cret, adică o mare parte din re­zulta­tele muncii sale. Aşa s‑ar putea ex­plica şi faptul că de la şi despre Mihail Moruzov au ră­mas puţine şi dispa­rate do­cu­mente. Ucide­rea sa, înainte de fi­na­li­za­rea an­chetei, la care a fost su­pus după aresta­rea din 6 sep­tem­brie 1940 – sau poate tocmai pentru că prin­ci­pa­lii săi ad­versari, ajunşi la putere (Ion Antonescu şi Horia Sima), se te­meau fie de ceea ce putea să de­clare, fie că proce­sul se pre­lungea fără ca Moruzov să ajungă a răs­punde în faţa Justi­ţiei – a împi­e­di­cat elabo­ra­rea şi strân­ge­rea unor do­cu­mente despre adevă­rata faţă a Servi­ci­u­lui Se­cret.

De­si­gur că Mihail Moruzov nu con­stituie o ex­cepţie. Exemple, atât po­zi­tive, cât şi ne­ga­tive, se pot găsi din plin şi în alte părţi ori în alte tim­puri. Numai că, pentru noi, Moruzov nu este un oa­re­care, ci în­te­meie­to­rul Servi­ci­u­lui Se­cret de in­for­maţii ro­mân mo­dern. Vreau să spun că după cum a fost aşe­zată pi­atra de te­melie, tot aşa s‑a ri­di­cat edifi­ciul şi s‑au format de­prin­de­rile meşte­şu­gului. Unele modi­fi­cări de fa­ţadă sau retu­şuri, cu va­loare este­tică, se produc, fără în­doială, în funcţie de modă, tim­puri şi men­ta­li­tăţi. Stâl­pul de re­zis­tenţă e cel care con­tează. El este crea­to­rul spi­ri­tului de conti­nuitate şi al res­ponsa­bi­li­tă­ţii unui tre­cut conşti­ent asumat.

La fel ca şi în ca­zul lui Eugen Cristescu, lipsa do­cu­men­te­lor de ar­hivă şi mai ales a unor condi­ţii nor­male de efec­tu­are a cer­cetării is­to­rice – fe­no­men ce s‑a pre­lungit aproape cinci de­ce­nii – a fă­cut po­si­bilă apari­ţia unor le­gende, care mai de care mai fante­ziste şi con­tra­dictorii, despre vi­aţa şi ac­ti­vi­ta­tea lui Mihail Moruzov, ori faţă de impli­ca­rea lui în di­fe­rite eve­ni­mente. Să re­cu­noaş­tem că ele au fost ali­men­tate din plin de ju­de­că­ţile subiective, dato­rate in­te­re­sului şi con­junc­tu­rii celor care l‑au cu­noscut pe Moruzov cât de cât şi atât cât se putea ve­dea din cea­laltă parte a ba­ri­ca­dei ori prin cră­pătu­rile uşilor în­tre­des­chise ale ca­bi­nete­lor mi­nisteri­ale.

Spre de­o­se­bire însă de Eugen Cristescu – un om mult mai cal­culat şi pre­caut, dispus să‑şi aco­pere orice ac­ţi­une speci­ală prin legi şi do­cu­mente -, care a apucat să‑şi scrie me­mori­ile chiar şi în condi­ţii de deten­ţie, Mihail Moruzov a că­zut fulge­rător, victima pro­priilor lui com­bi­na­ţii, sfârşindu‑şi vi­aţa într‑un asasi­nat, în celula nr. 1 de la în­chi­soarea Ji­lava. A dus cu el în mor­mânt tai­nele unui meşte­şug – pe care unii îl ri­dică, nu fără te­mei, la rangul de „artă“ a in­for­maţii­lor – pentru care, alături de ta­lent, prin­ci­pii şi morală, mai e ne­voie şi de multă ex­pe­ri­enţă. Va trebui să re­cu­noaş­tem că re­con­stitui­rea is­to­rică în ast­fel de ca­zuri de­vine o adevă­rată aven­tură.

Ce poate face un is­to­ric preo­cu­pat până la pa­timă de o ase­menea pro­ble­matică? Mi‑am pus de ne­nu­mărate ori această în­tre­bare şi am ajuns mereu la acelaşi răs­puns. Nu poate face de­cât puţin mai mult faţă de prede­ce­so­rii săi în a edita în con­di­ţii de bună ca­li­tate şi a in­tro­duce în cir­cu­itul cer­cetării ştiinţi­fice do­cu­mente inedite sau de a ela­bora studii pe baza lor. Şi aceasta cu toată res­ponsa­bi­li­ta­tea şi ris­cu­rile ce de­curg dintr‑o ast­fel de iniţia­tivă, de­pă­şind orice ob­stacol, mai ales atunci când este vorba despre cu­noaşte­rea meca­nis­melor de funcţi­o­nare a re­gi­muri­lor to­ta­li­tare, temă ce ne ma­cină şi astăzi exis­tenţa până la ob­se­sie. Fără voinţa de a cu­noaşte, nu se poate schimba o ase­menea stare de spi­rit. Mai mult, nu se poate vorbi de un pro­gres is­to­ri­o­grafie fără transpa­renţă, adică pu­bli­ca­rea pe­ri­o­dică a re­zulta­te­lor cer­cetării şi a do­cu­men­te­lor valo­roase identi­fi­cate.

Există, de­si­gur, şi o condi­ţie sine qua non: buna credinţă şi so­li­ci­tu­di­nea, atât din partea celor in­te­re­saţi în cer­cetare, cât şi din cea a ad­mi­nis­trato­ri­lor sau a ace­lora, care de­ţin cheile de­po­zi­te­lor de ar­hivă. Mă re­fer la ar­hi­vele noastre se­crete, prea mult îm­puţi­nate de‑a lungul tim­pului din ca­uza distru­ge­ri­lor succe­sive, ceea ce face ca cer­ceta­rea să de­vină uneori o adevă­rată ar­he­o­lo­gie ar­hi­vistică. Este exact ce tre­buie să în­ţe­leagă şi acei funcţi­o­nari de ar­hivă, care de re­gulă fac le­gea, pentru a fa­ci­lita munca de cer­cetare şi cu­noaş­tere.

Ajunşi aici, tre­buie să mărtu­ri­sesc cu since­ri­tate că mă aflu pe ba­ri­cada celor ce consi­deră, şi nu fără te­mei, că medi­ta­ţi­ile şi evalu­ă­rile istoriografice nu tre­buie să în­târ­zie pentru că ci­neva do­reşte să mo­nopoli­zeze ast­fel de do­cu­mente fie din ob­scure in­te­rese conjuncturale, fie in­vo­când pre­texte sau justifi­cări tehni­ciste. La drept vor­bind, prin ast­fel de prac­tici, se as­cunde în reali­tate subiecti­vis­mul, ori în cel mai ne­fe­ri­cit caz se co­colo­şeşte o mare doză de in­vi­die şi ne­putinţă. În ce mă pri­veşte, m‑am stră­duit să de­pă­şesc toate aceste ob­sta­cole, iar atunci când mi‑au ie­şit în cale, le‑am consi­de­rat mici ră­u­tăţi şi, nedân­du‑le prea mare im­por­tanţă, am mers mai de­parte.

Dacă, prin acest volum, am re­uşit, pe lângă un fi­resc obiec­tiv di­dactic să aduc şi acel plus de in­for­maţie, care să fie luat în seamă de anali­zele şi evalu­ă­rile is­to­rice, atunci nu‑mi ră­mâne de­cât sa­tis­facţia dato­riei îm­plinite, în sens contrar, voi ră­mâne doar cu nostal­gia unor bune in­tenţii.