Vermina din măruntaie
Mihai Cantuniari, scriitor 27 Iulie 2022
Mihai Cantuniari
Pagini de Jurnal – Martie 2011

5 martie

Guvernele de după 1989, toate fără excepţie, sunt vinovate faţă de România şi de români – vinovate în faţa Istoriei, din care nu au învăţat nimic.

Slabe şi confuze, nesigure pe ele, bâjbâind şi tatonând mereu terenul, anemice, mioape şi profund egoiste, amorale, josnic arghirofile, greţos de lacome şi materialiste, cel mai adesea antinaţionale, aservite tuturor intereselor altele decât româneşti, preş sub picioarele minoritarilor tot mai agresivi (sau cârpe în mâinile lor), slugarnice, incoerente, încovoiate pe plan extern, dar ţanţoşe în interior, viclene, suficiente, arogante, băţoase şi sfidătoare, încropite din personaje de strânsură, cultivând scandalul, spionarea, şantajul, ademenirea ori anihilarea adversarilor politici, anticulturale în cel mai înalt grad, harpagoni pentru nevoile stringente ale ţării, însă de o largheţe iresponsabilă cu toate pretenţiile alogenilor, ele au făcut şi fac de ruşine o naţie mereu mai rătăcită, mai rărită, mai surpată şi mai dezbinată din cauza lor. România mea se prezintă lumii ca o preafrumoasă ţară mizerabil condusă. Să fie ăsta blestemul nostru atemporal, sau doar caracteristica perioadelor nefaste care se tot succedă din 1945 încoace?

Când ne vom deştepta? Cu ce preţ? Doar o nenorocire încă mai mare, o catastrofă ne va trezi la realitate şi ne va constrânge la acţiune, adică la eradicarea tuturor pecinginilor morale enumerate mai sus?

Ce le-a lipsit tuturor guvernelor postdecembriste până la ora actuală? Fermitatea. Perspicacitatea. Curajul. Dăruirea. Dârzenia. Bărbăţia. Coerenţa. Coeziunea. Hotărârea. Troiţa Cinstei, Adevărului şi Dreptăţii. Patriotismul. Demnitatea. Hărnicia. Intransigenţa. Integritatea. Principiile. Viziunea. Onoarea. Luciditatea. Scrupulele. Inteligenţa. Perseverenţa. Competenţa. Sinceritatea. Omenia. Profesionalismul. Decenţa. Disciplina. Jertfelnicia. Altruismul. Iubirea, dragostea de neam până la incandescenţă… şi lista ar putea continua. Păcat! Mare păcat! Am pierdut timp nepreţuit, ocazii irepetabile, puteri şi eforturi, resurse uriaşe, bani cu nemiluita, dar mai ales ne-am pierdut pe noi înşine, cu sufletul, încrederea şi speranţa noastră.

Iar pentru toate acestea – nimeni să nu dea seamă? Nicicum, niciodată?

Convingerea populară că la noi faci avere numai prin furtişag, spoliere, şpagă, învârteli necurate, jeg sufletesc, deşănţare, este atât de înrădăcinată de peste douăzeci de ani de regres în toate domeniile, încât taximetristul cu care am călătorit azi prin oraş – om simplu, drept şi muncitor -, nimerindu-se cu maşina în spatele unui bolid metalic pe patru roţi, sclipitor, ultramodern, făţos, costisitor, sfidător, a mormăit în barbă la adresa celuilalt şofer: „Da’ ăsta ce-o fi jefuit, ca să aibă aşa ceva?”.

17 martie

Dezastrul naţional continuă voios şi neabătut, pe toate azimuturile. Aflat în dizgraţia întregii lumi cât de cât civilizate şi într-un declin de popularitate nemaiîntâlnit, râtanul Prezident Pirgu-Băsescu ot Cotroceni recurge în disperare de cauză la rezerva de cadre a răposatului U.T.C. de unde îl pescuise înainte şi pe fostu-i Premier, şi îl unge în această înaltă dregătorie pe tânărul, înfiptul, agresivul, tăiosul, tupeistul, epicureanul şi sibaritul, arogantul şi atât de sigurul-pe-sine Mihai Răzvan Ungureanu (M.R.U.), fost mare mahăr al tineretului comunist şi actual şef-spion al S.I.E. Alegere nefericită din toate punctele de vedere: arivistul fără scrupule M.R.U. nu numai că ar fi fost propulsat în C.C. al P.C.R. dacă nu s-ar fi produs sincopa fatală din decembrie ’89, dar s-a remarcat nu foarte demult şi prin câteva acţiuni şi declaraţii făţiş antinaţionale: renunţarea de bunăvoie în favoarea Ungariei la o parte masivă a legatului Gojdu (cedare condamnată vehement la vremea ei de Biserica Ortoxă Română), declararea inexistentei “limbi moldoveneşti” din Basarabia ca variantă soft a limbii române şi, mai presus de toate, invitaţia aiuritoare adresată Austriei de a considera România “aproape” ca pe un land austriac! Păi numai pentru asta, şi ţângăul utecist ar fi trebuit tras la răspundere şi ejectat din politică, lucru pe care l-a făcut într-un târziu, cu moliciune, fostul Premier Tăriceanu.

Timp de decenii nu am priceput, ci am condamnat hotărârea lui I. L. Caragiale de a se expatria benevol în Germania. Acum încep, cu jale, s-o înţeleg. Drama este că maestrul nostru clasic a plecat demult, definitiv, dar a lăsat în urma lui mamiţele şi tatiţele, domnii-goe, trahanachii şi zoiţicile, tipăteştii şi caţavencii, pristandalele şi coriolan-drăgăneştii, alde rică-venturiano, conu-leonida şi atâţia alţi repulsivi dandanache, care s-au pricopsit pe spezele noastre, au benchetuit, s-au îmbuibat, s-au reprodus entuziast şi au puit clasa politică românească de azi cu toate metehnele ei de acum şi – teamă mi-e – dintotdeauna.

23 martie

Partidul actual de guvernământ PDL, partid al hulpavilor lupi-tineri-foşti-mahări-utecişti şi al puţoilor-de-copilaşi-şi-nepoţei-ai-vechilor-edecuri-peceriste, ţinut în viaţă de respiraţia artificială asigurată de vicleana UDMR atentă doar la propriile-i interese budapestane slujite cu abnegaţie de clica de la putere, a mai marcat o premieră naţională: din rândurile lui, iată că se detaşează primul parlamentar român interlop absolut, oglinda infractorilor şi speranţa pedeleilor, condamnat penal, fugit în străinătate şi dat în urmărire internaţională de Interpol.

Ce să te mai miri?! În realitate, după anul de diz-graţie 1989, ţara a fost în continuare condusă numai de P.C.R. şi U.T.C. sub oblăduirea Securităţii diseminată în puzderia de servicii secrete, sub noile lor faţade capitaliste, mondialiste, corect politice, sub noile lor ţoale democratice, europene, anticomuniste şi liber-schimbiste, şi sub noua boială făţarnică a devotamentului faţă de U.E. şi N.A.T.O. Nimic nu s-a schimbat în profunzime. Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Vorba lor: “la vremuri noi, tot noi!”.

Este una din explicaţiile dezastrului actual, poate cea mai dezolantă: mereu şi mereu s-a recurs doar la rezervele de cadre peceriste şi uteciste (singurele „de nădejde”), niciodată la oamenii corecţi, sobri, drepţi, cinstiţi, muncitori, specialişti de prim rang în domeniile lor, neînregimentaţi politic, oamenii de calitate de care este plină ţara aceasta. E plină, dar ce folos?! Tocmai cei mai buni, cei mai devotaţi, nu au aici nimic de zis, nimic de îndreptat, nu au cuvânt în forum, nu au putere, nu îşi pot sluji patria (iată un cuvânt, acesta din urmă, care le dă fiori de neplăcere şi sudori reci puiandrilor de kaghebişti şi nepoţeilor de kominternişti care au infestat şi infectat plămada naţională).

Savanţi de elită, artişti, doctori, preoţi, ingineri, istorici, lingvişti, scriitori, jurişti, muncitori destoinici, biologi, agronomi – şi lista ar putea continua la nesfârşit – sunt lăsaţi de izbelişte, ocoliţi cu grijă, niciodată consultaţi în chestiunile de primă importanţă ale ţării, nicicând propulsaţi în posturile ei de decizie. Acest preţios capital uman de prim rang este lăsat cu bună-ştiinţă, cu sadism, să se macine, să se autodistrugă în mocirla nesimţirii, mediocrităţii şi meschinăriei cotidiene.

Micimea de caracter şi îngustimea de vederi a ocârmuitorilor de acum şi de mai înainte sunt de ordinul evidenţei. Cum să ni le explicăm? Foarte simplu: ei ştiu şi au ştiut dintotdeauna că oamenii de valoare în branşele lor respective sunt şi spirite integre, neîncovoiate, imposibil de manevrat, de sedus, de cumpărat; – or, nu de asemenea tipologie umană au ei nevoie, ci de ipochimeni, de servili, de lichele multifuncţionale, de năimiţii pe un blid de linte, de yesmenii şi sicofanţii de care pomenea cu vreo două decenii în urmă sinistrul, maleficul Brucan.

După 1989, în România nu a avut loc nici un fel de asanare a societăţii. Toate tarele dinainte, sporite exponenţial de mentalitatea primitivă a consumismului exacerbat, se recunosc cu asupra de măsură în execrabila clasă politică actuală. Lustraţia a rămas la noi o vorbă goală; ea nu s-a aplicat cu adevărat decât societăţilor mult mai avansate moral şi material din proximitatea Vestului: în Germania, în Cehia, oarecum în Slovacia şi Slovenia, dar nicidecum în Rusia, Ungaria, România, Bulgaria… Germania a mers cel mai departe în marea curăţare politică a grajdurilor lui Augias, punând în fruntea comisiilor de epurare un preot protestant cunoscut pentru cinstea, verticalitatea şi integritatea sa. Contraexemplul românesc se situează exact la antipozi. În toate domeniile vieţii politice, sociale, economice, până şi culturale, predominante au fost bălmăjeala, nesiguranţa, miopia, bâlbâiala, bâjbâiala, furatul căciulii, abureala, inconsecvenţa, necinstea, incompetenţa, aproximaţia, vrăjmăşia internă şi slăbiciunea externă, groasa minciună electorală şi trădarea pe faţă a intereselor naţionale.

Pentru toate acestea, nu poporul este de vină. Aşa cum am mai scris şi în alte ocazii, de nenumărate ori, neamul românesc este o paradigmă a acţiunii guvernanţilor asupra lui: dă-i conducători buni, demni, clarvăzători, fermi, hotărâţi, cinstiţi – şi se va conforma înaltelor comandamente morale; dar pune-i în fruntea ţării lichele, hahalere, vânduţi, tupeişti, penibile marionete ale altor Puteri, nesimţiţi, egoişti, orbi la suferinţele neamului – şi veţi obţine rezultatul ultimelor două decenii. La asta, s-avem iertare, nu mai e nimic de adăugat.

Nu sunt moralistul-şef al naţiunii, dar am în componenţa mea un scump filon germanic ostil structuralmente politicianismului de mahala, flecărelii, necinstei, nesincerităţii, bălmăjelii, mişmaşului balcanic, capetelor confuze, lipsei de orizont şi de cuvânt, aproximaţiei şi opacităţii, relativismului în fapte, neclarităţii în acţiuni, dublei măsuri, nepunctualităţii şi a lui „merge şi-aşaˮ. Nu fraţilor, nu merge şi-aşa, sau dacă merge, atunci ajungem nepărat cu oiştea-n gard (cum am ajuns – n.r.).

Nota autorului – Din ciclul Omul ca iarba, volumul 3, în pregătire.

Au apărut până acum : vol. 1 – Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas 2007 şi vol. 2 – Ocarina de lut, Ed. Humanitas 2011.