Pe când era încă bine (3)
Mihai Cantuniari, scriitor 29 Septembrie 2024
Mihai Cantuniari
Et in Arcadia ego. Nici nu-mi vine a crede că, în plină doctrină şi practică comunistă, m-am mai putut bucura de o asemenea copilărie care, celor de acum, probabil li se pare desprinsă din basme. Erau ultimele timpuri normale; avea să urmeze, odată cu „încheierea victorioasă a colectivizării agriculturii”, deposedarea tuturor de cele din urmă bunuri imobile. N-am simţit nicicând ură pentru toate aceste abuzuri, ci doar multă, nesfârşită tristeţe: era ca şi cum cineva te-ar fi lipsit, brusc, nedrept, doar cu forţa pumnului, de copilărie! Are cineva acest drept? Nu cred. Ce aveam eu la via bunicilor de la Vârteșcoiu lângă Odobești nu erau „bunuri”, erau parcele de suflet, de viaţă, de mine însumi, de devenire întru normalitate. Era şi prietenia nesmintită dintre mine şi vărul primar Ucu, dar şi legăturile strânse dintre rudeniile ce şedeau la vie, sau numai vizitau acele locuri bune, roditoare, debordând de viaţă rustică, simplă. Şi mai era ceva, nepreţuit: relaţia de la mamă la fiu cu Natura, mersul cu picioarele goale pe ţărână şi prin iarbă, degustatul îndelung al „poamelor” (dar şi al aguridei) direct la sursă, băile involuntare de soare, de mult soare care ne pătrundea până în suflet şi ne încărca bateriile vitale pentru luni întregi de zloată şi de frigul iernii, de la Bucureşti. După mult timp, medicii aveau să-mi spună că ceea ce m-a salvat întotdeauna din cele mai proaste stări psiho-fizice era tot copilăria atât de sănătoasă de la ţară, care m-a fortificat nervos pe neştiute; de asemeni, creaţia literară şi, în primul rând, Poezia (şi îmi aduc aminte de rândurile primite de la scriitorul Vintilă Horia, de la Madrid, într-o perioadă gravă pentru mine, când boala mă covârşise şi mă lipsise de orice apetit pentru scris, adică pentru viaţă: „Nu ești bolnav! Eşti un poet, adică un om mult mai sănătos decât cei care nu sunt poeţi”.). „Pe dumneata două lucruri te-au salvat: copilăria şi creaţia”, mi-a spus de curând şi doctorul Petrescu, cel la care mă duc anual pentru formele de pensionare şi cu care mă întreţin îndelung cu aceste ocazii. Aşa să fie oare?

La vie, mereu cu Ucu, am învăţat să ne facem în pomăt colibe din haraci acoperite cu fân şi să ne căţărăm în toţi copacii, dar mai cu seamă în stejarul cel falnic de pe buza râpei, care avea sus, într-o crăcană naturală formată de ramurile groase, un adăpost meşterit de pândar – ca un foişor înalt din care se vedea toată via desfăşurată la picioare – unde ne retrăgeam noi doi cu mâinile pline de struguri, iar eu mă puneam pe povestit cele citite peste an din cărţile de aventuri, căci tare îi mai plăcea lui Ucu să asculte şi mie să depăn isprăvi nemaiauzite. Dacă nu eram prin vie, sigur ne găseai în marele şopron din curtea de la intrare, alt loc miraculos pentru joacă; deschis din toate părţile vântului, construit doar din grinzile acoperişului de tablă odihnind pe piloni groşi de ciment, acolo zăceau, răsturnate cu fundul în sus, trei căzi uriaşe pentru fermentaţie şi dragul nostru lin, strămoşul teascurilor moderne, o construcţie de lemn rămasă din vechime: imaginaţi-vă o formă ca de barcă lungă, sau de plută ascuţită la un capăt, dar cu un patrulater de laturi din scânduri în centru. Pe vremuri, flăcăii şi fetele, spălaţi bine pe picioare, intrau în lin, se ţineau de margini şi de stinghiile centrale şi storcoşeau, într-un joc îndrăcit, ciorchinii abia culeşi, făcându-i zob; de sub tălpile lor înroşite de joc şi de sângele reavăn al strugurilor ţâşnea, într-o bacanală rustică amintind pesemne de kermezele flamande ale lui Breughel, mustul spumegând, cules “la botul linului” în ulcele de lut… Alte timpuri, sadoveniene parcă!…

Acum însă, şopronul cel vechi cu toate marafeturile lui era un loc de joacă ideal, mai ales când afară ploua sau chiar bătea cu grindină, dar şi în amiezile prea călduroase, sufocante, anunţând deşertarea grabnică a norilor. Cei doi nepoţi nu aveau treabă cu casa decât la cele trei mese de peste zi, şi încă şi-atunci era o problemă să-i aduni de pe coclauri: părinţii răguşeau răcnind după ei prin vie, ci năzdrăvanii se făceau că n-aud, pitiţi câteodată chiar în linul de lângă casă. Azi aşa, mâine aşa, până s-a sborşit mama-leoaică la ei (cu ea nu-ţi mergea) şi a obţinut predarea lor necondiţionată şi respectarea cu străşnicie a orelor de masă. Dar cum trecea o zi obişnuită la vie?

Matinal am fost dintotdeauna şi aşa eram şi la ţară: printre primii care se deşteptau dis-de-dimineaţă, cu o poftă nebună de gonit prin vie cu Ucu. Dar el apărea mult mai târziu, cu părinții, încât nu-mi rămânea decât să colind de unul singur pe aleile pline de rouă, după ce desferecam cele două uşi mari de la intrarea în sufragerie unde dormeam eu pe un pat obişnuit, îmbrăcat într-un macat cu decor de păsări viu colorate. Mă întâmpina zâmbetul plăcut al chelăresei Domnica, mereu bine dispusă, trezită cu noaptea-n cap ca să ne pregătească, la focul de găteje şi uscături din bucătăria de vară, ceaiul, cafeaua sau laptele de la micul dejun. O salutam din goană, fiindcă deja îmi luasem picioarele la spinare pe aleea centrală a viei, ce se deschidea din curtea mare, lângă pomăt şi imediat după cramă. Îmi dau seama acum şi de o ciudăţenie a conacului nostru de la vie care era construit în formă de L culcat, cu latura mare spre curte şi cu cea mică paralelă cu uliţa: practic, el era compus din două locuinţe – una mai simandicoasă, desenată de braţul scurt al L-ului şi compusă din intrarea principală plus trei camere înalte, spaţioase, şi cealaltă mai simplă, aproape ţărănească, cuprinzând sufrageria şi prispa lungă dinspre curte, în care dădeau uşile magaziei, debaralei şi a bucătăriei peste care trona Domnica, deseori ajutată de “dudui” (aşa li se spunea acolo), adică mama mea şi sora ei Ancuţa. Amintesc acestea toate pentru că prispa cea ţărănească din prelungirea sufrageriei mai simandicoase era, ziua, loc de trecere dar şi de joacă, iar seara, după cina la lumina lămpii cu gaz, devenea centrul vrăjit al adunării de obşte a tuturor comesenilor – loc geometric al unor nesfârşite discuţii domoale purtate în tihna începutului de noapte netulburat decât de lătratul răguşit al câinilor din sat.

Stăpânii lor se culcau odată cu găinile, şi nu e de mirare fiindcă altceva tot nu puteau face în acele timpuri fără lumină electrică, fără radio, fără televizor, fără ziare, când totuşi – în pofida atâtor lipsuri – oamenii păreau mai împăcaţi, mai prietenoși, mai mulţumiţi şi cu mult mai multă glagorie în cap. Ah da, mai era un zgomot însoţitor al taifasurilor târzii de pe prispă: ţârâitul multitudinar al greierilor, fondul acela bun şi liniştitor ca un imens tors de pisică nocturnă, niciodată agasant, nicicând enervant, chiar dacă se auzea uneori chiar din sobele sau de sub duşumeaua casei bătrâneşti. Revăd şi retrăiesc înnoptările paşnice de la vie: satul se umplea întâi de fumul de surcele, plăcut mirositor, al gătirii zecilor de cine individuale din preajma conacului, apoi, treptat, se golea de zgomotele omeneşti şi rămânea în sfânta linişte a începuturilor, vegheată doar de Dumnezeu din cer şi de zăvozii din curţi. Ani în şir, cât m-am putut bucura din plin de copilăria lipsită de griji de la ţară, n-am auzit niciodată de scandaluri, certuri, spargeri, hoţii sau tâlhării întâmplate în satul Vârteşcoiu. Chiar înjurând vârtos şi bând până la uitarea de sine, chiar plini de sumedenie de păcate mai mult sau mai puţin spovedite, sătenii aveau bunul cel mai de preţ din câte cunosc: aveau teama de Dumnezeu, dar şi respectul înnăscut al adevăraţilor ţărani faţă de cel care îi depăşea prin ştiinţă de carte, printr-o educaţie mai acătării sau prin preocupări la care ei nu aveau acces. Iar aceştia erau pentru ei bunicul („Domnul doctor” spuneau zilierii din vie, descoperindu-se), bunica și, prin contagiune, „duduile” Măriuca şi Ancuţa, cu soţii şi copiii lor. Ele se ocupau şi de mici binefaceri destinate mai ales ţărăncilor nevoiaşe, cu soţ beţiv şi o spuză de copii; principala beneficiară era biata nevastă a pantofarului din sat, Mistocle, care apărea plânsă în curte cu trei-patru copii tare sfioşi aninaţi de fuste. „Duduile” aveau totdeauna pentru ei fie ceva de ronţăială, fie, îndeosebi, hăinuţe din cele rămase mici fiilor lor. Ei bine, la „încheierea victorioasă a colectivizării agriculturii”, când am fost deposedaţi de absolut tot – casa, pământul, via, vinul din cramă, inventarul agricol complet -, cine credeţi că (singurul din sat) s-a ridicat în şedinţe să „înfiereze” exploatarea nemiloasă la care îi supuneau burghezo-moşierii Dl. şi Dna. Zamfirescu pe oropsiţii pălmaşi? Păi cine, beţivul satului, Mistocle…

Şedinţa de pomină – cea cu transformarea viei Dr. Zamfirescu în gospodărie colectivă -, la care trebuiau să participe şi foştii proprietari, mi-a fost povestită cu şart, mai târziu, de mama, fiindcă acolo era cât pe ce să se petreacă lucrul dracului: nemaisuportând josniciile fostului pantofar, acum “ajuns” ceva pe la colectivă, soţul de-al doilea al mamei, Proful-profesorul, singurul membru de Partid acceptat de familie (socialist de-al lui Titel Petrescu, devenit vrând-nevrând comunist prin înghiţirea de către Partidul Muncitoresc Romîn, cu î din i cum se scria pe-atunci, a dezorientaţilor socialişti de după război), i-a sărit aceluia de gât, vociferând indignat. Cred că scena a fost memorabilă: un membru de Partid (scris cu majusculă, desigur, căci era unicul), gata să-l altoiască în numele Tatălui pe reprezentantul cherchelit al oamenilor muncii de la sate!! Acum poţi zâmbi citind acestea, dar pe-atunci ţi-ar fi îngheţat zâmbetul pe buze şi te-ai fi gândit la condamnarea nemiloasă ce l-ar fi aşteptat negreşit pe îndrăzneţ. Noroc cu restul familiei, care l-a oprit cu mare greutate pe Proful de la inevitabil.

Poate că farmecul zilelor, serilor şi înnoptărilor de la vie m-a făcut să cam pierd măsura şi să mă întind prea mult la povestit; totuşi n-aş crede, fiindcă momentele acelea irepetabile nu mai pot fi imaginate de orăşeni decât prin rememorările celor care au avut parte de ele într-un timp ce mai păstra ceva din normalitatea vechii Românii. Curând, totul avea să aparţină trecutului. Dar nu aşa simţeam noi, verii primari, ce ne trăiam la maximum de intensitate prezentul atât de ameninţat, fiece oră rotundă şi perfectă închinată cu fervoare măriei-sale Jocul. Spre seară, frânţi, ne potoleam în jurul mesei din sufragerie, vegheată de pozele îngălbenite ale unei generaţii trecute de rude reprezentate tot la vârsta copilăriei, fie în scutece, fie cu cercul în mână: misterul timpului ne asalta atunci când întrebam cine sunt pruncii aceia şi aflam, stupefiaţi, că erau cutare unchi sau mătuşă morţi demult; ci n-aveam vreme să aprofundăm neînţelesul, fiindcă apărea Domnica aducând lampa mare cu gaz, curăţată şi aprinsă, şi mămăliguţa fierbinte cu chişleagul rece, păstrat în beciul (înspăimântător – pentru mine, un prim chip al iadului) de lângă prispă. N-avea nimic sinistru pivniţa aceea, de bună seamă, însă pe mine mă treceau fiorii când coboram scările abrupte din cărămizi ce se fărâmiţau sub tălpi de atâta umezeală şi nimeream „ad inferos”, în tărâmul subpământean, întunecos, îngheţat, populat de broaşte râioase, ca să iau dintr-o firidă ulcelele smălţuite, cu lapte prins. Iar imediat după masă, la lumina tremurată a lămpii, bunicul ne încânta cu o mică reprezentaţie de umbre chinezeşti pe perete acompaniată de povestiri scornite ad-hoc, spectacol pentru care aş da acum, fără nici o şovăială, toate programele televiziunilor din lume!

Ieşiţi, în sfârşit, pe prispă, ne uitam lung şi melancolic la stelele căzătoare, ştiind de la bunica savantă Eliza Leonida Zamfirescu (omul de ştiinţă devenea la vie ţărancă adevărată) că a mai murit un om odată cu fiecare dintre ele. Mătușa mea Ancuța începea să depene amănunţit vreun film romantic din cele după care se dădea în vânt, spre desfătarea tuturor dar mai ales a soţului ei, care nu pierdea prilejul s-o tachineze zicându-ne: „dacă filmul a durat o oră jumate, povestirea ei va dura două”, şi cam aşa era. Proful ne îmbia, ca să ne ascută mintea, cu şarade de tipul „prima parte e o prăjitură, a doua o duşmănie crâncenă, iar cuvântul tot e un chin; ce este?” Răspunsul sosea în cor: „tortură”, şi-atunci şaradele deveneau din ce în ce mai complicate, până când rămâneau în ring doar oamenii mari; ni se închideau ochii de somn, dar n-am fi renunţat în ruptul capului la spectacolul traiectoriilor aprinse prin beznă ale chiştoacelor de ţigări lansate de părinţi cu putere, din vârful degetelor. Apoi… apoi pe prispă se înstăpânea tăcerea… mai lătra gros câte un câine din sat… miriadele de stele ne blagosloveau clocotind parcă pe firmamentul de tăciune … şi tot atâţia greieri îşi acordau neîntrerupt instrumentele de coarde… bunicul se ridica din şezlong şi oftând ne poftea „noapte bună”, se închideau uşile de la intrare, cele ale odăilor, se aprindeau, apoi se stingeau lumânările din sfeşnice… gata. Noapte bună!