sorin.filip5780@yahoo.com 89.136.118.10
Eu cred că sunt românii vestici rotacizanți goniți în Dalmația de către hunguri amestecați cu românii din Sirmium și împrejurimi (Voievodina) unde au fost atestați Români după exonimul vlahi trăind prin barele locului din antichitate. Grecii îi numeau Biessoi după un trib dacic care a locuit în mai multe locuri, inclusiv pe Câmpia Mureșului Inferior și sudul Crișanei, de unde cred că s-au întins și peste Voievodina cândva în epoca migrațiilor. Sunt atestați și pe podișurile Târnavei de unde cred că pleacă în celebra invazie a Balcanilor (170 d.Chr.) la instigarea Coisstobocilor peste versanții Carpaților Orientali și Moldova apoi spre sud peste Sciția Minor și Balcani până în Attica. Despre Istro-Români au scris niște români celebri la noi, Paphagi, Maiorescu (Itinerar in Istria si Vocabular Istriano-Român), dar ultimul i-a întâlnit prin sec.19 și le-a studiat limba. Foarte interesant la aceștia este că rotacizează pe /n/ intervocalic (generalizat) mai mult decât pe /l/. Aceștia încă mai foloseau desinența -u la verbe pers. I sg. (< lat. -ō) și pl. (< lat. -imus), cum ar fi „eu/noi mânâncu/mâncămu, eu/noi frecu/frecămu (nința), etc. În trecutul nu prea îndepărtat le foloseau și „Rumănii” noștri, dar l-au abandonat treptat. Maiorescu spune „pălude, loc apos şi plin de plănte mari. Nu vine de aici și cuvăntul nostru pădure?” Mai aveau arhaicele ‘escu, sum’ (sum „sunt” mai apărea prin Maramureș și împrejurimi),cf. lui D.Ștef) Sunt foarte multe arhaismele fonetice în limba lor și definiții bizare: lard (slănină ca în Ardeal), l’iepur (=iepure), l’in (=in), mal (=deal mic), galiră/gălină/găină, gut/guturi (=gât), hlamend/hlamund (=flămând, megl. flămund), a infla (a umfla/îmfla), a investi (=a îmbrăca/ a se învești), a lămpi (=a fulgera), a găndi (= a plănge tare, a se boci), a găni (conversa), etc. N-am văzut niciun în-, îm- daco-românesc. Mare păcat că aproape au dispărut. Între aceștia și megleniți am fi recompus lexicul vechi (romanic), jumătatea nordică a proto-românei. Foarte probabil că au și un mic lexic pre-romanic, care nu s-a mai „moșcenitu” în daco-română ori care n-a existat vreodată. Aici era vorba de istroromâni și eu m-am dus spre fixațiile mele. Mă gândeam să menționez „clostru, plur. clostre, monăstire, claustru.(Kloster)” când am precizat chestiunea aia despre „zeul” din Mehedinți și m-m dus cu gândul la religia sau religiile geto-dacilor. Întrebarea retorică este de ce naiba se lasă Românii din toate colțurile acestei planete și din toate timpurile atât de ușor asimilați? Ar trebui să fim zeloși ca jidanii/judanii (a circulat și *judân?) privind creștinismul nostru oriental și să ne batem cu toți din jur (tot ca evreii), nu numai pentru a păstra ce-i al nostru (religia, limba, pământul), dar să luăm înapoi și ce-am pierdut. Evreii, prin elita lor naționalistă, se bat cu toți Arabii din jur (și cu Iranienii) ca să-și refacă acel regat istoric al celor 12 seminții, care le-a fost promis de către Dumnezeu. N-ar trebui să facem și noi la fel? Dacă tot ne plecăm grumazul o să dispărem. Vorba și avertismentul lui Bolintineanu sunt valabile și azi: În etosul popular se mai spunea și „Capul plecat, sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede” |
|---|
CURIOZITATI ISTORICE DESPRE INAINTASII NOSTRI
1. Cum se barbiereau in antikitate?
Sunt două subiecte fascinante despre viața cotidiană și ritualurile din antichitate! Iată răspunsurile detaliate pentru fiecare curiozitate în parte:
1. Cum se bărbiereau oamenii în antichitate?
Bărbieritul în antichitate nu era deloc o sarcină ușoară sau confortabilă, însă era practicat pe scară largă din motive militare, igienice sau religioase.
• Instrumentele folosite: Înainte de descoperirea metalelor, oamenii foloseau așchii extrem de ascuțite din obsidian (sticlă vulcanică) sau cremene, dar și scoici șlefuite. Odată cu Epoca Bronzului și a Fierului, au apărut primele briciuri metalice. Acestea aveau adesea o formă curbată, semilunară.
• Procesul (fără spumă de ras): Nu existau cremele hidratante sau spuma de ras din prezent. Romanii și grecii foloseau doar apă caldă și uleiuri vegetale (cum ar fi uleiul de măsline) pentru a înmuia pielea.
• Riscurile: Deoarece lamele din bronz sau fier se toceau foarte repede și nu erau perfect netede, tăieturile și iritațiile erau la ordinea zilei. În Roma Antică, bărbierii (tonsores) foloseau adesea o substanță pe bază de pânză de păianjen și oțet pentru a opri sângerările clienților.
• Cine se bărbierea? Alexandru cel Mare a impus bărbieritul obligatoriu pentru soldații săi (pentru ca inamicii să nu îi poată prinde de barbă în luptă), modă preluată ulterior și de romani până în timpul împăratului Hadrian (care a repus barba în tendințe).
2. Se pictau sau se tatuau dacii (inclusiv femeile) pe față și pe corp?
Da, însă cu o nuanță istorică importantă: Tatuajul și pictura corporală erau practicate în spațiul traco-dacic, dar erau asociate în mod special cu aristocrația (nobilii) și aveau semnificații religioase sau de statut social, complet diferite de cele din prezent.
• Tatuajul ca semn al nobleții: Istoricul grec Herodot menționează explicit despre neamurile trace (din care făceau parte și dacii) că: „La ei, tatuajul este considerat ca un semn de noblețe; cel netatuat este socotit de neam de rând.” Așadar, desenele permanente pe piele nu erau o formă de pedeapsă, ci un privilegiu al elitei (tarabostes / pileati).
• Femeile și tatuajele: Tot izvoarele antice (precum scrierile lui Pomponius Mela sau reprezentările pe vase de ceramică grecești care înfățișau femei trace) ne arată că femeile din înalta societate se tatuau. Desenele lor includeau adesea linii geometrice, puncte, spirale sau motive abstracte pe brațe, picioare și, uneori, pe față. Acestea aveau rol de înfrumusețare, dar și de protecție magică sau ritualică.
• Tehnica folosită: Tatuajele se realizau prin înțeparea repetată a pielii cu ace din os sau bronz, introducând sub epidermă cărbune pisat, cenușă sau pigmenți vegetali extrași din plante (cum ar fi cardonul sau dăscălița), care confereau o nuanță albăstruie sau verzuie.
• Pictura corporală de război: Înainte de bătălii, războinicii daci apelau și la pictura temporară pe corp cu sucuri de plante pentru a-și speria inamicii și pentru a invoca protecția zeului Zalmoxis sau a altor divinități războinice.
3. Cand o femeie daca nu facea copii cu sotul ei era permis sa incerce si cu altii?
Este parțial adevărat, însă în izvoarele antice, această practică este descrisă într-un mod mult mai larg, legat de obiceiurile de căsătorie și ospitalitate ale neamurilor traco-dace, și nu neapărat ca o simplă rezolvare a infertilității.
Informațiile provin în principal de la istorici greci precum Herodot și Strabon, care priveau societatea traco-dacă prin prisma propriilor lor reguli (mult mai stricte) și au descris câteva aspecte care i-au șocat sau i-au surprins:
1. Libertatea femeilor înainte de căsătorie
Herodot menționează că, spre deosebire de greci, traci nu păzeau fetele fecioare înainte de nuntă. Acestea aveau o libertate sexuală deplină și puteau avea relații cu ce bărbați doreau. Totuși, după ce se căsătoreau, regulile deveneau extrem de stricte: femeia trebuia să îi fie absolut fidelă soțului ei, iar paza ei devenea foarte riguroasă.
2. Împrumutul nevestelor și poligamia
Dacii și tracii practicau poligamia (bărbații bogați aveau mai multe soții). În acest context cultural, mentalitatea lor despre familie era foarte diferită de cea modernă. Existau două situații documentate sau deduse de istorici legat de ceea ce ai citit:
• „Împrumutul” pentru procreare (Infertilitatea): În lumea antică, continuitatea neamului și nașterea de copii (în special băieți, viitori războinici) erau vitale. Dacă un cuplu nu putea avea copii, se practica uneori o înțelegere acceptată social: un alt bărbat din comunitate (adesea o rudă sau un prieten apropiat al soțului) putea interveni pentru a lăsa femeia însărcinată. Copilul născut era considerat însă al familiei legitime.
• Prostituția ospitalieră: La unele neamuri trace, exista obiceiul ca un soț să își ofere soția (sau una dintre soții) ca semn de mare respect pentru un oaspete de seamă care le vizita casa.
3. Femeia dace în caz de infidelitate neaprobată
Este important de subliniat că această „încercare cu alți bărbați” nu era o decizie liberă a femeii, ci se făcea doar cu acordul sau la inițiativa soțului. Dacă o femeie căsătorită era infidelă pe ascuns, pedepsele erau extrem de severe, mergând adesea până la uciderea ei de către soț sau alungarea din comunitate.
Așadar, societatea dacică combina o libertate totală a tinerelor înainte de nuntă cu o disciplină dură în timpul căsniciei, unde pragmatismul (nevoia de a avea copii) putea duce la astfel de obiceiuri care astăzi ni se par neobișnuite.
4. Ce se intampla daca tanara necasatorita, cu libertate sexuala ramanea gravida, (nu prea erau metode anticonceptie)?
5. Ce se întâmpla cu soția preferată a unui dac atunci când acesta murea? (un alt obicei faimos descris de istorici)
6. Cum era văzut divorțul sau statutul copiilor în lumea dacilor?
Pragmatismul societății antice. Într-o epocă în care forța de muncă și numărul de războinici erau vitale pentru supraviețuirea unui trib, un copil nu era aproape niciodată văzut ca o povară, ci ca o bogăție, chiar și dacă venea pe lume în afara unei căsnicii formale.
Iată exact ce se întâmpla în societatea traco-dacă în cazul unei sarcini premaritale:
1. Copilul primea protecția clanului
Spre deosebire de lumea romană sau greacă, unde copiii născuți în afara căsătoriilor legitime aveau un statut social foarte degradat (sau erau uneori abandonați pe câmp), la daci conceptul de „copil bastard” cu sens peiorativ practic nu exista. Copilul născut de o tânără necăsătorită era integrat în familia mamei și creștea sub protecția bunicilor și a unchilor materni. El devenea un membru cu drepturi depline al comunității.
2. Căsătoria grăbită sau „cumpărarea” miresei
De cele mai multe ori, o sarcină accelera procesul de căsătorie. La daci, fetele nu erau date cu zestre, ci invers: bărbatul trebuia să cumpere mireasa de la părinții ei, plătind o sumă în animale, arme sau grâne.
• Dacă tânăra era însărcinată cu un bărbat cunoscut din trib, acesta era presat de comunitate să plătească prețul de mireasă și să o ia de soție.
• Faptul că o femeie dovedise deja că este fertilă (putea face copii) o făcea, în mod ironic pentru mentalitatea modernă, și mai valoroasă în ochii pretendenților din acea epocă.
3. Exista totuși o formă rudimentară de contracepție?
Deși nu aveau metode sigure, femeile din antichitate (inclusiv cele dace, care cunoșteau excelent plantele medicinale) foloseau diverse metode empirice:
• Plante abortive sau contraceptive: Foloseau infuzii din plante care puteau provoca menstruația sau avortul timpuriu (cum ar fi boabele de ienupăr, menta broștească sau silfiul în zonele mediteraneene). Aceste practici erau însă extrem de periculoase pentru viața femeii.
• Spălături ritualice:
Folosirea unor poțiuni sau sucuri acide de plante imediat după actul sexual, deși eficiența lor era extrem de scăzută.
7. Ce se întâmpla cu soția preferată când soțul murea? (Sacrificiul ritualic)
Istoricul Herodot descrie un obicei faimos și șocant pentru lumea modernă legat de poligamia tracilor. Când un bărbat bogat murea, între soțiile sale pornea o adevărată competiție pentru a demonstra care a fost cea mai iubită.
Rudele și prietenii analizau dovezile de afecțiune, iar soția declarată „câștigătoare” primea o mare onoare: era ucisă ritualic (înjunghiată) de către cea mai apropiată rudă a ei pe mormântul soțului, fiind îngropată alături de el. Ea pleca astfel în lumea de dincolo (la Zalmoxis) alături de partenerul ei. Soțiile care supraviețuiau (cele care nu erau alese) considerau acest lucru o mare rușine și își petreceau restul vieții în doliu și tristețe.
Cum era văzut divorțul și statutul copiilor la daci?
• Divorțul la inițiativa bărbatului: Într-o societate unde nevestele erau cumpărate, bărbatul avea dreptul să o trimită pe femeie înapoi la familia ei dacă aceasta nu își îndeplinea îndatoririle sau dacă se dovedea stearpă (infertilitatea pe termen lung era un motiv solid). În acest caz, familia femeii trebuia uneori să returneze o parte din bunurile primite la nuntă.
• Statutul copiilor în caz de separare: Copiii aparțineau clanului tatălui, deoarece ei duceau mai departe numele și linia de sânge militară a familiei. Dacă o femeie era alungată sau divorța, copiii mari rămâneau, de regulă, cu tatăl, în timp ce pruncii foarte mici puteau pleca cu mama până la o anumită vârstă.
8. Decebal a avut mai multe sotii, conform timpurilor? Niciun fiu care sa duca lupta, kiar de continuare a rezistentei armate unificate?
Pe baza izvoarelor istorice și a logicii culturale a acelei epoci, da, este extrem de probabil ca Decebal să fi avut mai multe soții, fiind un rege bogat și puternic (tarabostes). La traci și daci, poligamia era un drept direct proporțional cu statutul social și averea.
Totuși, drama dinastică a lui Decebal și lipsa unui fiu care să continue lupta de rezistență armată după anul 106 e.n. se explică prin detalii istorice foarte precise:
1. Fetele lui Decebal și capturarea familiei regale
Izvoarele romane (în special scrierile lui Cassius Dio) și scenele sculptate pe Columna lui Traian nu menționează niciun fiu adult al lui Decebal implicat în conducerea armatei. În schimb, istoria consemnează capturarea familiei sale de către romani:
• Sora și fiica lui Decebal: În timpul primului război (101-102 e.n.), generalul roman Laberius Maximus o capturează pe sora regelui într-o cetate din Munții Orăștiei. În al doilea război (105-106 e.n.), romanii capturează o altă parte importantă a familiei sale, inclusiv pe fiica lui.
• Conform tradiției romane, membrii supraviețuitori ai familiei regale dace au fost duși la Roma pentru a fi prezentați în triumful împăratului Traian, fiind ulterior plasați sub arest la domiciliu sau asimilați în societatea romană. Dacă Decebal ar fi avut un fiu major capabil să lupte, acesta ar fi fost o țintă principală pentru propaganda romană și ar fi apărut explicit pe Columnă.
2. De ce nu a existat un fiu care să continue rezistența?
Există trei ipoteze logice și istorice care explică de ce nu a existat un moștenitor masculin care să preia conducerea:
• Moartea în luptă: Războaiele cu Traian au fost de o violență extremă. Dacă Decebal a avut fii, este foarte probabil ca aceștia să fi murit ca războinici pe câmpul de bătălie sau în timpul asediului capitalei Sarmizegetusa Regia, înaintea sinuciderii regelui.
• Vârsta prea fragedă: Dacă ultimele sale soții i-au născut fii spre sfârșitul domniei, aceștia erau doar niște copii în anul 106 e.n., complet incapabili să organizeze o rezistență militară sau să fie recunoscuți ca lideri de către războinicii daci rămași.
• Problema succesiunii la daci: La daci, puterea nu se transmitea întotdeauna automat de la tată la fiu (dinastic). De multe ori, succesiunea era electivă sau bazată pe influența religioasă și militară. De exemplu, după Burebista, regatul s-a fragmentat, iar marii preoți (cum a fost Deceneu) au preluat adesea conducerea.
9. Cine a dus, totuși, lupta de rezistență?
Chiar dacă nu a fost condusă de un fiu de-al lui Decebal, rezistența armată împotriva Romei a continuat timp de decenii, dar sub o altă formă:
• Dacii Liberi (Costobocii și Carpii): Aceștia erau daci din teritoriile neocupate de romani (Moldova, Maramureș, Crișana de astăzi). Ei au refuzat să se supună Romei și, timp de aproape două secole, au organizat atacuri și invazii constante împotriva provinciei Dacia Romană și a Imperiului Roman, încercând să elibereze teritoriul.
• Tarabostes exilați: O parte din elita militară dacă s-a refugiat printre neamurile sarmate și germanice vecine, continuând să hărțuiască legiunile romane de la granițe.
Așadar, prăbușirea liniei directe a lui Decebal a fost totală în anul 106 e.n., dar spiritul de revoltă a fost preluat de triburile dace de la granițele imperiului.
10. Privind apararea granitelor, cu amenajari genistice, acele valuri (limex-uri) ramase in Dobrogea si Sud-Estul tarii. In Nord si Nord-Est nu au fost sau nu s-au mai pastrat relicve?
Valurile de pământ (sau fortificațiile genistice liniare) din Antichitate reprezintă un subiect fascinant, iar intuiția ta este excelentă. În timp ce în Dobrogea și în sudul țării (Muntenia) aceste structuri sunt extrem de celebre și vizibile (cum ar fi Valul lui Traian sau Brazda lui Novac), în Nordul și Nord-Estul României au existat și încă se mai păstrează relicve clare ale unor astfel de amenajări, deși sunt mult mai puțin mediatizate.
Modul în care s-au păstrat și contextul lor istoric diferă însă considerabil în funcție de regiune:
1. În Nord-Est (Moldova): Valurile din județele Iași, Botoșani și Neamț
În această regiune nu vorbim de granițe ale Imperiului Roman (deoarece romanii nu au ocupat nordul Moldovei), ci de fortificații masive ridicate fie de culturile locale (daci, bastarni), fie de popoarele migratoare mai târzii (precum goții) sau chiar de romani în scurte campanii de avansare.
• Valul lui Traian din Moldova (axa Stoicani – Ploscuțeni): Deși poartă numele împăratului roman, originea sa exactă este încă dezbătută. Acesta tăia sudul Moldovei pentru a bloca accesul migratorilor dinspre est spre Dunăre.
• „Troianul” sau Valul din Codrii Pașcanilor (Iași / Botoșani): Există segmente lungi de valuri de pământ vizibile și astăzi în zonele împădurite. Pădurea a funcționat ca un scut natural excelent; acolo unde terenul a fost arat intens în ultimul secol, valurile au fost nivelate de agricultură, însă în zonele de codru, șanțul și valul de pământ (care aveau inițial palisade de lemn deasupra) sunt încă observabile ca denivelări majore de relief.
• Valul lui Athanaric (sau Valul de la Galați la Siret): O uriașă structură genistică atribuită de mulți istorici regelui vizigot Athanaric (secolul IV e.n.), ridicată pentru a se apăra de invazia hunilor. Acesta bloca spațiul dintre râul Prut și Siret.
2. În Nord (Maramureș și Transilvania de Nord): Sistemul Limes-ului Roman
În Nordul țării (Daciei romane), situația este diferită. Aici ne aflăm exact pe granița de nord a Imperiului Roman (Limesul Porolissensis), care trecea prin județele Sălaj, Maramureș, Cluj și Bistrița-Năsăud.
• Ziduri de piatră și valuri în munți: Spre deosebire de câmpiile din sud unde se săpau șanțuri lungi în pământ, în zona muntoasă din nord (Munții Meseș, Munții Țibleșului), romanii au profitat de relief. Ei au construit valuri de pământ combinate cu ziduri de piatră uscată lungi de kilometri, care blocau trecătorile montane.
• Turnurile de observație: Din loc în loc, pe crestele munților din nord, aceste valuri erau întrerupte de turnuri de veghe (burgi). Multe dintre aceste fundații de piatră și valuri de pământ care le înconjurau s-au păstrat foarte bine până astăzi deoarece zonele montane și forestiere au fost ferite de tractoarele agriculturii moderne. Un exemplu excelent este complexul arheologic de la Porolissum (județul Sălaj), unde sistemul de apărare genistică a graniței este încă perfect vizibil pe culmile dealurilor.
11. De ce par mai puține în Nord și Nord-Est față de Dobrogea?
Există trei motive principale pentru care relicvele din nord par că „au dispărut”:
1. Relieful și vegetația: În Dobrogea (stepă, teren deschis), valurile de pământ sunt ușor de observat pe imagini satelitare sau cu ochiul liber. În Nord și Nord-Est, fiind zone foarte împădurite sau cu relief fragmentat, ele sunt greu de reperat fără tehnologii moderne (cum este scanarea laser LiDAR, care „vede” prin copaci formele artificiale de relief).
2. Agricultura intensivă: În zonele de câmpie și podiș din Moldova, sute de ani de agricultură la scară largă au erodat și nivelat treptat pământul tasat acum aproape două milenii.
3. Materialele folosite: În nord, multe fortificații foloseau masiv bușteni și pământ ars. Lemnul a putrezit în timp, lăsând în urmă doar simple dâmburi pe care un ochi neantrenat le poate confunda ușor cu formele naturale de relief.
Tracii se bărbiereau cu siguranță, probabil după moda adusă de Greci. Este atestat un „brilon” cu sensul de „bărbier”, coradical cu slavicul britvă/briptă (*brei- „to hit, to cut”). Posibil ca și bria (oraș sau cetate) să fie tălmăcit astfel, deoarece avem a dura (a edifica, a construi) din lat.dolāre și megl. dară (a face, a construi), presupus tracism (rom. „dornă de piatră”), și dor („taiu lemne cu săcurea” ) sau dărtoare „secure mai mică” (lat. dolātōria) .
Dācii aveau probabil și ei ceva împrumuturi de la Celți, care aveau truse de bărbierit și îngrijire personală extrem de avansate pentru epoca lor, demontând mitul roman conform căruia erau doar niște „barbari” nespălați și neîngrijiți.
Dācii foloseau truse destinate atât igienei corporale și cosmetică (bărbierit, pensat, îngrijirea unghiilor), cât și medicinei primare sau chirurgiei. În siturile arheologice, în special la Sarmizegetusa Regia, s-au descoperit obiecte care demonstrează că aristocrația dacică acorda o mare atenție îngrijirii personale și ritualurilor de înfrumusețare. Vikingii cred că-i întreceau pe toți la îngrijire personală. Numeau și ziua de sâmbătă Laugardagr „ziua spălării/băii”.
Cu siguranță nu erau toți bărbații Dācii dăruiți de la natură cu bărbi stufoase, fiind colonizați și de către scito-sarmați timp de sute de ani, care aveau un procent mic de gene est-asiatice. Pe linie lingvistică cred că am păstrat termenul pentru BARBĂ doar în fit. „bărduța cucului” și vb. „a (se) bărgí” (a se bărbieri). Este atestat un n.pers. illir Scenobarbus cu var. Scenobardus (PIE *bhardh-), și un hidronim Bardus fl. dar nu cred că are legătură, ci este o confuzie cu Bargus, afluent al Hebrusului (azi Marița). Există totuși un Barduelva în Norvegia care se transcrie ’Bardu River’, după numele văii Bardudalen. Din nou ‘Bardu valley’. Numai de ar fi fost și tracica la fel de „acribistă”.
Chestia cu tatuajele elitelor provine de la iranici. Grecii consemnează un episod, aproape mitologic, în care niște elite tracice sunt răpite de Sciți și tatuați după obiceiul vremurilor (la fel făceau și Romanii sau grecii), iar ca să evite stigma socială după răscumpărare și eliberare, au instituit obiceiul tatuajelor cu semnificație socială și probabil religioasă (ca protecție). La fel se spune și despre niște femeile dace tatuate de femeile sciților, iar acestea le-au transformat în simboluri de mândrie și frumusețe, continuând să își tatueze voluntar desene geometrice complexe pentru a-și sublinia statutul social și feminitatea.
Eu cred că aveau și înainte de iranici obiceiul ăsta, dar nu toți Thracii și nu la vedere. Am citit o chestie mitologică deprpe subiectul tatuării la Daci , dar nu-mi aduc aminte. Era ceva legat de niște simboluri pe care le purtau doar cei de „os domnesc” între omoplați sau pe piept.
Tradiția tatuajului era foarte răspândită la Albanezii din nord (Albania, Muntenegru și Boznia) pe lângă niște frizuri absolut surprinzătoare în funcție de clan. Au păstrat asta de la Illyri.
Legat de mitul poligamiei nu pot spune că era un obicei larg răspândit la Thraci. Posibil să fi fost dus în Balcani de către urmașii Agatârșilor, Traușii, prin sec. al V-lea î.d.Chr. , dar nu e consemnat decât în opere literare poligamia. Dai crezare fanteziei?
Nu știu dacă pot posta două comentaarii la același topic. Dar incerc.
Citind diverse surse de pe internet (dacă mint ele mint și eu), a existat un popor din vestul Europei(Franța, UK) sudul Europei (Portugalia, Spania, Italia, Penisula Balcanică) și spre est prin Ucraina, Crimeea și până în Caucaz (de unde au venit și cerchezii pe la noi) și spre nord până in Polonia și Lituania. Au fost pelasgii or hiperboreenii poporul primordial ? Cine poate știi. Acest teritoriu a fost locuit de un popor care vorbea o limba comună lor care a format mai târziu limbile de sorginte latină. Tracii, dacii au fost urmașii acestui popor. Timpul și spațiul au facut diferențele intre limbile popoarelor latine europene.
Roma a introdus în imperiul ei civilizația nu limba. Nu au latinizat limbile locale cel mult le-au imbogațit lexicul datorită civilizației.
Tracii nu migrau cum au migrat hunii, mongolii, maghiarii, slavii etc. Tracii nu au migrat în teritorii straine, se deplasau în porpriul lor teritoriu.
Suntem aici de milenii Nu am venit din Africa sau Asia.
Eu sunt martor viu. ADN-ul meu ”I2” s-a gasit acum circa 40.000 de ani în Europa centrală și în Balcani.
Suntem urmașii dacilor nu ai Romei și am fost latini, nu am fost latinizati cum ar vrea să creadă Budapesta, Atena, Belgrad, Sofia sau Moscova.
Greșesc ? Scuze.
Evreii sunt judei și sunt înconjurați de arabi musulmani și aveau și au și vor avea de ce să lupte pentru neaml lor.
Noi suntem creștini înconjurați de creștini și mai mult aparținem noului Bizanț cu sediul la Moscova, putere mondială și nucleară și amică cu Washingtonul.
Deci nu putem să fim nici ca evreii și nici ca vestul catolic sau protestant, nici ca japonezii sau coreenii(de sud).
Suntem latini înconjurați de slavi(ungurii sunt excepția care confirmă regula). Nici Marea Neagră nu ne este alături fiind un ”lac rusesc”.
Cum noi tracii(dacii) nu ne-am pierdut limba de 2500 de ani ci am perfecționat-o așa cum ne-a învățat Eminescu, nu ne vom pierde nici noi ca neam.
Greșesc ? Scuze, dacă fața de realitățile zilelor noastre sunt optimist și nu le cânt în strună dușmanilor precum fac alții.