Mi-e frică!

PERICOLELE ESCALADĂRII CU RUSIA SUNT ÎNCĂ FOARTE REALE
de Ramzy Mardini – https://nationalinterest.org/feature/perils-escalation-russia-are-still-very-real-214177

Pe măsură ce puterile occidentale continuă să furnizeze și să aprobe utilizarea de către Ucraina a armamentului avansat împotriva Rusiei, veridicitatea amenințărilor descurajatoare ale lui Vladimir Putin împotriva unor astfel de provocări este din ce în ce mai pusă sub semnul întrebării.

De-a lungul războiului, fiecare treaptă pe scara de escaladare luată de Occident – fie că a furnizat Ucrainei avioane de luptă, rachete cu rază lungă de acțiune și, cel mai recent, ajutor de 20 de miliarde de dolari finanțat din bunurile rusești confiscate – a fost precedat de avertismente de consecințe grave din partea Moscovei.

Cu toate acestea, nu a rezultat represalii împotriva Statelor Unite sau a partenerilor săi din NATO. Acum, acest tipar anticlimactic i-a determinat pe mulți, inclusiv pe trimisul desemnat al președintelui ales Donald Trump în Ucraina-Rusia, să creadă că amenințările nucleare ale lui Putin sunt mai mult cacealmale, susținând că Statele Unite ar trebui să se „aplece” pentru a provoca Rusia mai degrabă decât să inceteze. Acum, mulți susțin că căderea neașteptată a regimului lui Bashar al-Assad în Siria a dat o lovitură poziției geopolitice a Rusiei, alimentand mai multe apeluri pentru a valorifica poziția slăbită a Moscovei.

Cu toate acestea, asumarea unui risc limitat sau a avantajului așteptat în escaladarea continuă împotriva Rusiei este periculos de greșită. Această abordare dură interpretează greșit și simplifică excesiv dinamica escaladării și trece cu vederea capacitățile militare convenționale în creștere ale Rusiei.

Spre deosebire de bravada afișată, escaladarea crizei este neliniară și în mod inerent imprevizibilă. În ciuda investițiilor analitice ale cercetătorilor pentru a studia dinamica acesteia, înțelegerea noastră asupra jocurilor de escaladare rămâne limitată, în cel mai bun caz, în timp ce înțelegerea noastră despre escaladarea nucleară este practic inexistentă.

Nu numai că nu există unități de măsură standard pentru a măsura și evalua mecanismele care stau la baza escaladării, dar, de asemenea, regulile nu sunt guvernate de cadre simple cauză-efect, interese fixe sau percepții stabile. În feedback adaptativ continuu, contextul, mizele și calculele evoluează cu fiecare nouă dezvoltare și manevră.

De asemenea, dificultățile inerente în interpretarea semnalelor adaugă un alt nivel de complexitate înțelegerii escaladării. De exemplu, afirmația că Putin blufează greșit confundă retorica cu politica și comportamentul. Cel mai probabil, amenințările descurajatoare ale Moscovei îndreptate către Occident servesc ca instrumente ale diplomației coercitive – semnale menite să gestioneze escaladarea de la scăparea de sub control – mai degrabă decât să reprezinte declanșatorii unui răspuns militar iminent.

Totuși, a depăși așa-numita „linie roșie” nu anulează neapărat amenințarea sau confirmă cacealmaua. Într-adevăr, provocările repetate ar putea agrava și intensifica percepția Rusiei amenințărilor, creând treptat o presiune amânată în rândul factorilor de decizie de la Moscova. În cele din urmă, acest lucru ar putea duce la un punct critic, în care Rusia ar putea acționa decisiv pentru a-și reafirma credibilitatea.

Inutil să spun că decizia Rusiei de a invada Ucraina pe 24 februarie 2022 a fost în sine un act dramatic de escaladare. A fost marcat de multe cazuri în care avertismentele sale au rămas neascultate de Statele Unite și NATO până când a provocat un răspuns.

De fapt, ceea ce a fost adevărat în trecut s-ar putea să nu fie adevărat în viitor – și asumarea contrariului provoacă calcule greșite.
Cu siguranță, escaladarea nu înseamnă neapărat nesăbuință. Uneori, este o alegere rațională în crizele militarizate. În astfel de cazuri, îndeplinirea unor criterii specifice poate justifica avansarea pe scara de escaladare. În primul rând, miza trebuie să fie suficient de vitală pentru a justifica riscurile. În al doilea rând, escaladarea trebuie să fie controlabilă sau gestionabilă pentru a asigura un avantaj strategic, o poziție denumită „dominanță de escaladare”.

În cele din urmă, diplomația trebuie să fie epuizată sau neviabilă în acel moment al crizei pentru a face escaladarea o ultimă soluție.
Cu toate acestea, aprobarea de luna trecută de către puterile occidentale a Ucrainei de a lansa lovituri cu rază lungă în interiorul Rusiei – prin ATACM-uri furnizate de americani, rachete Storm Shadow furnizate de britanici și SCALP-uri furnizate de Franța – a ignorat aceste principii.

Asemenea provocări au determinat Rusia să-și zguduie sabia nucleară, revizuindu-și doctrina nucleară pentru a extinde condițiile de desfășurare.
Fără îndoială, șansele ca Rusia să recurgă la arme nucleare sunt mici, dar șansele mici sunt încă departe de a fi imposibil. Cu cel mai mare arsenal nuclear din lume, focoasele moderne ale Rusiei includ tehnologia „dial-to-yield”, permițând ca puterea explozivă reglabilă să fie redusă la o fracțiune din potențialul său.

Acest lucru face ca armele nucleare tactice să fie mai potrivite pentru angajamente limitate pe câmpul de luptă sau pentru demonstrarea hotărârii. Prin urmare, chiar și o probabilitate banală merită prudență.

În mod paradoxal, încrederea excesivă în stabilitatea „tabuului nuclear” a încurajat acțiunile provocatoare care au determinat amenințările nucleare ale Rusiei – comportament pe care tabu-ul este menit să îl prevină. Într-adevăr, mulți factori de decizie și experti occidentali resping deopotrivă orice risc de utilizare nucleară de către Rusia, catalogându-l drept sinucigaș.

Cu toate acestea, acest argument nu reușește să conecteze logic premisa de concluzia sa.
Pentru început, Ucraina nu deține arme nucleare. Mai mult, deși este puțin probabilă, utilizarea de către Rusia a unei arme nucleare tactice în Ucraina este încă mai plauzibilă decât o represalii a SUA prin război direct, în special ca răspuns la utilizarea nucleară împotriva unei țări terțe.

Un astfel de scenariu ar obliga orice președinte american să se confrunte cu realitatea cruntă a escaladării nucleare și cu riscurile grave de conflict direct cu Rusia. Astfel, ipotezele despre riscul existențial pentru supraviețuirea lui Putin ca răspuns la utilizarea nucleară supraestimează capacitatea NATO de a descuraja în mod credibil Rusia în numele unui partener care nu face parte din tratat.

De fapt, NATO nu are o descurajare extinsă asupra Ucrainei și a exclus apărarea directă a țării, abținându-se de la desfășurarea propriilor forțe terestre.
Desigur, Rusia nu va deveni nucleară atâta timp cât nu pierde războiul. Dar chiar dacă temerile nucleare sunt exagerate, a se baza pe improbabilitatea sa pentru a justifica escaladarea ulterioară trece cu vederea în mod precar puterea convențională formidabilă a Rusiei.

Într-adevăr, adepții occidentali nu reușesc să înțeleagă că Moscova are încă spațiu suficient pentru a ridica cadranul și a escalada sub pragul nuclear. Mai mult, acest strat de capabilități convenționale de înaltă tehnologie devine doar mai dinamic și mai puternic, fără contramăsuri clare la orizont.

Fără îndoială, debutul Rusiei din 21 noiembrie a rachetei sale „Oreshnik”, care a vizat o fabrică de arme din orașul central ucrainean Dnipro, a fost o demonstrație puternică a forțelor sale convenționale în curs de dezvoltare. Se raportează că o rachetă balistică hipersonică cu rază intermediară, cu capacități multiple de țintire a reintrarilor, depășește vitezele de Mach 10, ocolind orice sistem de apărare aeriană.

Putin consideră acest sistem de arme ca pe un instrument versatil, care permite răspunsuri flexibile și calibrate împotriva escaladării occidentale și permițând Rusiei să evite problemele de a deveni nucleare.

„Oreshnik nu este o armă de distrugere în masă”, a declarat Putin pe 28 noiembrie, adăugând că dacă sunt desfășurate „mai multe rachete simultan, într-un grup, singurul lor atac va fi comparabil cu utilizarea armelor nucleare”. Pe 10 decembrie, el a subliniat că „ceea ce avem nevoie acum nu este să îmbunătățim doctrina nucleară, ci să avansăm Oreshnikul”, susținând că, cu suficiente din aceste sisteme avansate, Rusia ar fi „practic în pragul să nu mai fie nevoie să folosească arme nucleare”..”

Acum, intrând în producția de masă, cu planuri de a desfășura potențial arma în Belarus în 2025, Rusia și-a semnalat intenția de a se baza pe acest sistem mai mult.
Spre deosebire de scopul propus, escaladarea puterilor occidentale nu a degradat armata Rusiei. În schimb, războiul de uzură, intensificat și prelungit de ajutorul occidental, a lucrat pentru a transforma puterea masivă latentă a Rusiei în forță militară tangibilă.

Astăzi, Moscova are o gamă largă de instrumente pentru a intensifica și extinde războiul din Ucraina și dincolo, dacă este necesar. Acest set de instrumente include dezvoltare avansată în tehnologia rachetelor hipersonice, muniții ghidate de precizie, apărare antirachetă, vehicule și tancuri blindate și război cibernetic și electronic cu drone.

Pe lângă expertiza sa tehnologică avansată, vastele rezerve de minerale critice, resurse energetice și metale industriale ale Rusiei oferă materiile prime necesare pentru a susține producția de arme pe scară largă, care nu și-a atins încă producția potențială. Într-un război în care artileria rămâne „Regele câmpului de luptă”,

Rusia produce obuze de artilerie de trei ori mai repede – și cu un sfert din cost – în comparație cu membrii NATO americani și europeni la un loc. Pentru început, parteneriatele strategice ale Rusiei cu state precum China, Iran și Coreea de Nord i-au sporit accesul la ingrediente militare cheie, cum ar fi mașinile-unelte și microelectronica, pe lângă armele pregătite pentru luptă, cum ar fi dronele și artileria. Acest lucru îi asigură capacitatea de a susține un război de mare intensitate și mai mult.

După toate criteriile, capacitatea Rusiei de a face război a devenit mai puternică, în timp ce cea a Ucrainei s-a slăbit progresiv. Această vulnerabilitate provine din riscurile în cascadă inerente unui război prelungit de uzură. Nu este surprinzător faptul că strategia Rusiei se concentrează pe distrugerea armatei Ucrainei la un raport favorabil de victime-schimb, împiedicând-o în același timp să reînnoiască și să reproducă calitatea forțelor sale.

De la începutul războiului, armata ucraineană a fost forțată să-și rotească motoarele și să funcționeze cu toți cilindrii. Această presiune și ritmul necruțători i-au lăsat armata fără capacitatea auxiliară de a-și regla intensitatea sau de a gestiona escalada în ceea ce este capabil să susțină din punct de vedere organizațional. În timp, defalcarea instituțională sau capitularea devine un scenariu mai plauzibil pentru Ucraina decât pentru Rusia.

Astăzi, Washingtonul îndeamnă Kievul să abordeze deficitul critic de forță de muncă și să reducă vârsta de recrutare la optsprezece ani, pe măsură ce progresele militare rusești se accelerează pe teren.
La fel de important, capacitatea Moscovei de escaladare convențională este egalată cu disponibilitatea sa de a acționa.

În ciuda discuțiilor din capitalele occidentale despre reticența Moscovei de a-și pune în aplicare amenințările, Rusia și-a reușit în schimb escaladarea prin calibrare, minimizând supraexpunerea și atenuând riscurile de supraalungire și supraîncălzire.

Împotriva amenințărilor în evoluție și emergente, Rusia și-a extins obiectivele politice, și-a intensificat puterea de foc și și-a mobilizat în continuare trupele pentru a corespunde schimbărilor de obiective și strategie. Dar voința sa de a lupta provine din echilibrul hotărârii din Ucraina, unde mizele Rusiei depășesc pe cele ale NATO. Din nou, nu este o coincidență faptul că angajamentul occidental față de Ucraina rămâne îndepărtat, limitat la sprijinul de la distanță, mai degrabă decât la apărarea directă.

Cu toate acestea, în ciuda dovezilor clare ale hotărârii Rusiei, Statele Unite și Europa rămân înrădăcinate în ipoteze învechite care încă subestimează. În detrimentul propriilor strategii coercitive, factorii de decizie occidentali nu reușesc în mod constant să recunoască, cu atât mai puțin să accepte, că puterea de voință a Rusiei nu este condusă de ambiția imperială, ci de convingerea că aprofundarea relației NATO cu Ucraina – și efortul de a o încorpora în alianță – constituie o amenințare la adresa securității sale naționale.

Istoria a arătat în mod repetat că atunci când un stat își percepe securitatea amenințată, hotărârea sa se întărește.
Astăzi, escaladarea convențională a Rusiei în Ucraina ar putea încă să se intensifice în două moduri majore.

În primul rând, gama de ținte militare s-ar putea extinde și mai mult. Deși aceasta a inclus deja infrastructura critică a Ucrainei – cum ar fi energia, electricitatea și comunicațiile – intensitatea atacurilor ar putea fi în continuare crescută semnificativ. De asemenea, punctul său de vedere s-ar putea muta către instituțiile guvernamentale și de comandă și control ale Ucrainei.

În al doilea rând, Moscova și-ar putea extinde și mai mult obiectivele de război. Dincolo de cele patru regiuni anexate în 2022 și Crimeea în 2014, Rusia ar putea încerca să acapareze mai multe teritorii, precum Odesa și Harkov.
Pentru NATO, premisa escaladării a început cu scopul de a supraîncărca invazia Rusiei, presând-o să-și abandoneze obiectivele militare și să se retragă din Ucraina.

Astăzi, escaladarea urmărește să constrângă Moscova să accepte condițiile favorizate de Occident pentru o înțelegere negociată.
Această strategie – negocierea coercitivă – este destinată să eșueze pe meritul unui adevăr incomod: Occidentul nu deține o dominație de escaladare împotriva Rusiei. A constrânge fără avantaj este o rețetă pentru reducerea puterii coercitive în schimb.

Ca atare, revenirea lui Donald Trump la Casa Albă oferă o oportunitate pentru o corectare a cursului în Ucraina. Cu toate acestea, escaladarea ulterioară trebuie evitată. A încerca să câștigi sau să aplici un efect de pârghie este un pariu periculos în acest caz și este puțin probabil să obții o afacere mai bună în viitor.

Predispusă să se răstoarne, va forța presiunea ascendentă asupra Kremlinului pentru a răspunde în natură și va oferi Rusiei pretextul să își îndoiască și mai mult mușchiul convențional. Drept urmare, erodarea poziției Ucrainei pe câmpul de luptă – și, prin urmare, la masa negocierilor – va fi accelerată.

De dragul poporului Ucrainei, cursul practic și moral este să se îndrepte către o politică de acomodare cu Rusia, abandonând încercările neproductive de a negocia dintr-o poziție de forță de neatins. Nici escaladarea, nici timpul nu sunt de partea Ucrainei.

Noua administrație trebuie să înțeleagă intransigența acestei realități, să recunoască preocupările de securitate ale Rusiei și să se angajeze serios în termenii ei pentru a pune capăt războiului său împotriva Ucrainei.
Pastila va fi cu siguranță una amară de înghițit acum, dar amărăciunea ei va crește doar cu timpul.

Ramzy Mardini este professor asociat la Institutul Pearson pentru Studiul și Rezolvarea Conflictelor Globale de la Universitatea din Chicago. De asemenea, este cercetător afiliat la Centrul pentru Securitate și Cooperare Internațională de la Universitatea Stanford.

Urmărește-l @RamzyMardini pe TwitterL
The National Interest (TNI) este o revistă americană bilunară de relații internaționale, editată de jurnalistul american Jacob Heilbrunn și publicată de Center for the National Interest, un think tank de politici publice cu sediul la Washington, D.C., care a fost înființat de fostul președinte al SUA Richard Nixon în 1994 . Revista este asociată cu școala de studii internaționale.